Albă ca Zăpada – Frumoasa Fraților Grimm

Fraţii Grimm – Jacob (1785–1863) şi Wilhelm Grimm (1786–1859) s-au născut în oraşul Hanau nu departe de Frankfurt, Germania.

 În 1812, o colecție de basme, „Povești pentru copii și familie”, este publicată într-un prim volum, urmând ca în 1814 să apară cel de-al doilea volum. Aceasta include binecunoscutele: Albă ca Zăpada, Croitorașul cel Vitez, Cenușăreasa, Scufița Roșie, Hansel și Gretel.

Chiar dacă copiii din lumea întreagă îi cunosc ca autori de basme, ei au fost de fapt niște folcloriști desăvârșiți, culegători și interpreți ai poveștilor din folclorul german, pe care le-au adaptat și publicat.

Iar germanii le recunosc deopotrivă meritul de lingviști și filologi iluștri. S-au făcut remarcați prin publicarea dicționarului „Cartea cu cuvinte germane”, fiind coautori. Acest dicționar cuprindea 33 de volume și cântărea 84 de kilograme.

Jacob Grimm a editat prima carte de fonetică a limbii germane „Legea lui Grimm”.

Trebuie să fim conștienți că basmele circulau în formă populară și până la Frații Grimm. Meritul acestora este de a le fi scris și adaptat, în forma lor originală, fiind, se pare, marcate de violență și cruzime. De aceea, probabil, le găsim și astăzi în mai multe variante. Este și cazul nemuritoarei povești: „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

                                                                                                                                                         Anca Spiridon

Titlu: Albă ca zăpada
Autor: Fraţii Grimm
Editura: Prestige
Ilustrații: Șerban Andreescu
Număr pagini: 16

Povestea, în versiunea Fraților Grimm

Într-o iarnă, pe când o împărăteasă stătea la fereastră, cosându-i soțului o camașă, se înțepă într-un deget, iar picăturile de sânge au căzut în zăpadă. Tabloul de o nebănuită frumusețe a inspirat-o pe împărăteasă; așa că femeii i-a venit în gând imaginea unui copil dorit: alb ca zăpada, în obraji, roșu ca sângele, și cu părul negru ca abanosul.

La scurt timp, visul i s-a împlinit, însă nu a mai apucat să se bucure de copil, deoarece împărăteasa a murit la scurt timp după naștere. Rămas văduv și cu o copilă cu numele de Albă-ca-zăpada de crescut, împăratul s-a căsătorit cu o femeie egoistă și rea.

Noua soție nu concepea posibilitatea ca o altă femeie să-i fie mai presus în frumusețe. Împărăteasa deținea o oglindă fermecată, căreia i se adresa cu o replică specială: Oglindă, oglinjoară./cine e cea mai frumoasă din țară?, iar oglinda îi răspundea numaidecât: Măria ta ești cea mai frumoasă din țară!.

Anii au trecut, iar cu fiecare zi ce trecea, Albă-ca-Zăpada devenea tot mai frumoasă, ca nicio altă ființă sub soare. Adresându-i obișnuita întrebare magicului obiect, împărăteasa află că vitrega sa fiică era mult mai frumoasă decât dânsa. Înfuriată, împărăteasa a decis să scape de copilă și chemă un vânător, rugându-l s-o scape de ea, iar drept garanție pentru moartea copilei, mama vitregă îi ceru vânătorului inima și limba micuței. Milos din fire, vânătorul se milește și îi cruță viata copilei, lăsând-o în mijlocul pădurii. În acele clipe, pe lângă dânsul trecu un porc mistreț pe care- l ucise, luându-i organele cerute de împărăteasă.

Rămasă singură în pădure, copila a început să fugă fără o direcției anume; în cele din urmă, în calea fetiței apăru o căsuță, în care aceasta pătrunse. În locuință, toate obiectele erau foarte mici, dar curate și frumoase, toate în număr de șapte. Obosită, copila a ciugulit câte ceva din fiecare farfurioară și a băut, la fel, din fiecare pahar, după care s-a așezat într-un pat, adormind nu înainte de a-și spune rugăciunea. La lăsatul întunericului, stăpânii casei s-au întors acasă. Erau șapte pitici care munceau ziua întreagă în mină. Pitici și-au văzut lucrurile deranjate și tare s-au mai supărat, însă mare le-a fost mirarea când au găsit o copilă dormind în casa lor. În dimineața următoare, copila a făcut cunoștință cu gazdele sale, povestindu-le peripețiile prin care a trecut. În cele din urmă, piticii au rugat-o pe fată să rămână la ei, având în schimb grijă de gospodărie în lipsa lor, iar copila acceptă cu mare drag.

Convinsă că fetița era moartă, că doar îi mâncase inima si limba, împărăteasa întreabă din nou obiectul magic, dar răspunsul neasteptat a speriat-o; Albă-ca-Zăpada era tot cea mai frumoasă, deci vânătorul nu o omorase pe fată. Nemaiavând liniște, împărăteasa se deghiză în negustoare și porni la drum printre munți până la casa piticilor. Naivă, copila dădu crezare vorbelor bine alese ale mamei sale vitrege deghizată în negustoare și acceptă să ia de la aceea o curea pe care femeia i-o prinse până când îi tăie respirația fetei, căzând leșinată la podea. La scurt timp după tragica întâmplare, piticii s-au întors acasă, găsind-o pe copilă leșinată pe podea. Ridicând-o, au observat cureaua pe care au rupt-o în bucăți și astfel fata își reveni.

Ajunsă acasă, împărăteasa întreabă din nou oglinda, iar obiectul îi răspunse: Tu esti frumoasă ca lumina zilei/Dar Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă ca tine./Ea locuiește între munți/La piticii cei cărunți. Auzind cele spuse de oglindă, împărăteasa începu să fiarbă de furie. Din nou a pornit spre casa piticilor, de data asta deghizată în văduvă și cu un pieptene vrăjit asupră-i. Și de această dată, Albă-ca-Zăpada căzu pradă șiretlicului împărătesei; copila a invitat-o în casă pe bătrânica vaduvă, lăsând-o s-o pieptene cu pieptănul vrăjit, pe care îl cumpărase. Nici bine nu-i atinse părul, că fata a căzut la pământ fără simțire. Seara a venit repede, piticii au ajuns acasă smulgându-i pieptănul din păr. Fetița și-a venit în fire. Ajungând la palat, împărăteasa întrebă din nou oglinda și din nou același răspuns neașteptat a primit, care a înfuriat-o și mai tare. Femeia pregăti, într-o cameră secretă, un măr otrăvit. Ajunsă din nou la casa piticilor, cu o înfățisare nouă, una de țărancă, împărăteasa reuși a o convinge pe copilă de calitatea mărfii sale; astfel femeia tăie mărul în două, miezul îl mâncă ea, iar bucățile rumene i le oferi fetei, căci doar ele erau cele otrăvite. Neputând să se abțină, fata a luat bucata otrăvită mâncând-o. De data aceasta, piticii nu au mai putut să o readucă la viață pe Albă-ca-zăpada, iar rezultatul a bucurat-o peste măsură pe împărăteasă.

Timp de trei zile piticii au plâns-o, însă frumusețea fetei rămânea aceeași, nescăzând deloc. Piticii au așezat-o într-un sicriu de cleștar care le permitea s-o vadă ori de câte ori doreau. I-au scris numele cu litere de aur, precizând că este fată de împărat, apoi au urcat coșciugul pe vârful muntelui păzind-o cu rândul. Soarta copilei a fost plânsă și de animalele pădurii. Într-o zi, pe acele drumuri de munte își făcu apariția un fecior de împărat care pentru o seară fu găzduit în casa piticilor. A doua zi, când porni la drum, descoperi sicriul în care se odihnea frumoasa copilă. Tânărul le-a cerut piticilor sicriul la schimbul oricărei sume cerute de aceștia. La început piticii nu au cedat în fața feciorului, dar în cele din urmă au acceptat. Băiatul și-a chemat slugile ca să-l ajute la căratul sicriului. Unul dintre servitori s-a împiedicat, iar deranjul produs a fost binevenit; bucata de măr rămasă în gâtul copilei a sărit afară, iar fata și-a revenit, ridicându-se în capul oaselor. Feciorul i-a povestit cele întâmplate, cerând-o în cele din urmă de soție. Copila a aceeptat, având parte de o nuntă ca-n povești, la care și mama vitregă a fost invitată, dar pe când aceasta se aranja în fața oglinzii, îi adresă aceeași întrebare. Răspunsul o luă prin surprindere și în suflet i se înfiripă nedumerire, să meargă sau nu la nuntă, însă tentația de a vedea mireasa fu mai mare, așa că acceptă invitația. De cum ajunse în sala de dans, împărăteasa o recunoscu pe Albă-ca-Zăpada și furia îi înecă sufletul. Se liniști când i se oferi o pereche de pantofi din fir înroșit cu care fu nevoită să danseze toată noaptea. Așa își găsi binemeritatul sfârșit. Scăpată de împărăteasa cea bătrână și rea, Albă-ca-Zăpada a dus o viață fericită și frumoasă alături de alesul inimii sale.

Florina Dinu