Alchimiștii cuvintelor. Antologie de creații literare – Anca Spiridon, Florina Dinu

Titlul: Alchimiștii cuvintelor. Antologie de creații literare
Coordonatori: Anca Spiridon, Florina Dinu
Coautori: Denisa Aricescu, Dănuț Belu, Florina Dinu, Ștefania Dobre, Cosmin Druță, Angela Irina Ghintuială, Cosmin Țîrei
Număr pagini: 140
An apariție: 2018

Alchimia și alchimiştii cuvintelor

Alchimiştii cuvintelor reprezintă al doilea proiect literar în care am și calitatea de coordonator. Faptul că o a doua antologie prindea contur după șase luni de la cea dintâi — Călătorii lirice — mi-a dat încrederea că voi putea confirma un obiectiv puternic pentru care am investit timp, muncă și răbdare: acela de a-i prezenta, de a le oferi din nou spațiu de exprimare creatorilor de frumos, de poezie ori de proză, îndeosebi celor mai tineri, colegilor de generație. Un alt vis a fost pentru mine împlinit și îmi oferă acum satisfacţie sufletească. Când descopăr alte creații literare pe care le pot aduce la cunoștința cititorilor, când autorii acestora mi le încredințează cu speranță,  am puterea să cred în forța incomensurabilă a literaturii: de a contura lumi fantastice din cuvinte, de a bucura suflete, de a deschide noi orizonturi gândului.

Titlul volumului de faţă Alchimiştii cuvintelor nu a fost ales întâmplător; cu ajutorul lui am vrut să punctăm puterea unui scriitor de a transforma orice cuvânt într-o metaforă, într-un edificiu de pulsații spirituale, de a descătușa energii vechi pentru a construi lumi noi, răbdarea şi perseverenţa acestuia de a găsi rima perfectă, dar şi puterea creaţiilor sale de a mişca chiar și o inimă de piatră. Cu alte cuvinte, scriitorii sunt creatori și profeți, capabili, prin cuvinte, să ne facă să simțim ecoul nemuririi.

 

Denisa Aricescu

În operele poetice ale Denisei Aricescu, anotimpul alb joacă un paradoxal rol stimulator; tânăra scriitoare închină iernii mai multe versuri scoţând în relief expresii contradictorii a căror alăturare arată un potențial surprinzător al acestui anotimp. „În zile reci de iarnă blândă” când „Cetina-n înțeapă gândurile reci”, Denisa este capabilă să învioreze atmosfera hibernală, să ne facă să-i zâmbim spiritului ei jucăuș în poezii precum: Iarna cu stele de argint, Decembrie, Când iarna înflorea lila din şoapta ta etc.

În prima strofă a poeziei Când te priveam căutându-mă, eul liric trece prin toate etapele unui ciclu anual, asemenea oricărui element din natură, având parte de toate cele patru anotimpuri ce-şi pun amprenta asupra sa: primăvara este semnalată de încolţirea în gând a mirosului acestui anotimp plăcut, „A încolţit în gândul meu mirosul primăverii”, iarna vine cu tăcere, „Se-aştern uşor fulgii tăcerii”, toamna îşi manifestă viclenia, dezgolind pomii de frunze, „Cad frunze de răbdare”, în timp ce vara aduce soarele, „Îmi înfloresc pe buze raze de non-culoare”.

Luna Decembrie este văzută de tânăra scriitoare ca un fulg de nea, prietenos, care i s-a aşternut în palmă: „Decembrie s-a aşezat pe mâna mea / Din valsul elegant al fulgilor de nea”.  Bucuria copiilor de a avea în casă un brad împodobit, îi dă acestui arbore falnic viaţă veşnică, dar mai ales dorinţa copilărească de a rămâne treaz şi de a se bucura de orice mişcare din jurul său: „Din dragostea miresmei de copii, / Brăduţul n-are somn în nicio zi.” (Decembrie). Personificarea bradului simbolizează o punte de legătură veșnică între om şi natură.

Denisa Aricescu oferă publicului larg un arsenal de metafore, ceea ce o apropie şi mai mult de cititorii săi, atrăgându-le atenţia şi iubirea.

Dănuț Belu

Dănuţ Belu este un veşnic îndrăgostit și un om de cuvânt, acest lucru fiind recunoscut chiar de poet: „Sunt un om al cuvântului iubire / şi cred în veşnicia ei…”. Tânărul scriitor nu iubeşte la întâmplare, nu iubeşte pe oricine, iar când o face, o face sincer, din tot sufletul: „Dar nu mă las umbrit de patimi / şi nu iubesc întâmplător. / Iubesc cu lacrimi şi du-rere, / iubesc cu dragoste şi dor.” (Cuvântul iubire).

În viziunea lui Dănuţ Belu, dragostea nu este o prințesă în roz,  iar întâlnirea cu ea nu este lipsită de riscuri și consecințe. Această constatare dulce-amară este exprimată inspirat și meditativ în versurile  marcate de situarea simultană a gândului poetic pe un plan ascendent și respectiv pe unul descendent: „Când te îndrăgosteşti de stele / să ştii că ele cad. / Când te îndrăgosteşti de soare / să ştii că el apune.” (Când te îndrăgosteşti de stele).

Femeia este una dintre principalele muze ale tânărului poet, iar Dănuţ ţine să-i închine mai multe poezii, semn că femeia trebuie iubită, apreciată şi respectată: Iubește femeia…, Orice femeie…, Lacrima unei femei frumoase, Femeie – vis de taină etc.

Pentru a iubi femeia, poetul simte mai întâi nevoia s-o înţeleagă. Cu mult curaj, tânărul poet încearcă să definească feminitatea din care izvorăsc tainele vieții: „Femeie, vis de taină tu eşti” (Femeie – vis de taină); „Femeia e o artă a iubirii” (Femeia – ancoră de vis).

Dar Dănuț Belu este ca structură sufletească și un mărturisitor necontenit al iubirii înțelese ca axă și mântuire a lumii. De iubire își leagă visele, iubirii îi închină speranțele curate: „A iubi înseamnă a ierta, / a iubi ca în vis înseamnă / a suferi cu inima deschisă / sau a suferi cu cărțile pe față, / dar viața nu e suferință  / nu e plăcere… / viaţa e un vis ancorat în Iubire, / un vis în care ne îngropăm toţi.” (Visul meu e să devin iubire).

El ne cucerește și prin candoare și spirit ludic; unește cu ușurința unui copil, pur și simplu, imagini poetice aparent disparate, descriind un superb sentiment de toamnă în poezia Fantezie de toamnă: „Copil acoperit cu frunze / zburdă cu inima prin crengi… / și din izvorul de lumină / a răsărit un lac de melci / și-o gură ce striga într-una: / hei lume, spune unde pleci?”.

Doresc să-i mulțumesc lui Dănuţ Belu, pentru propunerea de a realiza împreună câteva scrisori de dragoste, pe care le puteţi lectura în volumul de faţă. Scrisorile au fost realizate cu tehnica modernă, trimise cu ajutorul reţelelor de socializare, însă formulele de adresare sunt cele clasice. Deşi nu ne cunoaştem personal, locuim departe unul de celălalt, mă bucur că putem să realizăm lucruri frumoase împreună.

Ștefania Dobre

Pentru Ştefania Dobre, un motiv al versurilor selectate pentru antologia Alchimiștii cuvintelor, dar și o stare acută și nedorită, în care totuși ea vede cu detașare urmări estetice, este „durerea”.  „Durerea deține un încântător timp”, fiind „Un joc de multiple explozii”,  „de ură, de regret, de profundă tristețe” (Durerea…). Ștefania Dobre atribuie durerii afective, printr-o inversare inedită a cauzei cu efectul, însușirile și acțiunile erozive ale timpului din care în realitate ia naștere. Asemeni timpului, durerea sfâșie momentele plăcute „Fiecare secundă zbiară-n bucurie”, iar poeta se află astfel în situația de a căuta și un fel personal de a revalorifica expresia „Trăiește clipa”. Durerea devine în viziunea ei un „alter ego”, un sinonim poetic al timpului: „Albia timpului se-ndepărtează ca un nemuritor gri fum / Parfumul fericirii zace-n nuanță incinerată-n scrum.” (Alter Ego).

Poeta se află într-o mică dilemă în ceea ce priveşte iubirea, nu ştie dacă acest sentiment intens îi poate aduce fericirea sau este doar o otravă menită să-i ucidă sufletul şi s-o facă să sufere: „Un trecător c-o vioară dansează în plină stradă / E fericire sau otravă?” (Fericire sau otravă?).

Eul liric nu este împăcat cu sine, având parte de multă tristeţe pe care o transmite cititorilor cu ajutorul versurilor: „Durerea te dilatează sentimental / Simți că ești pierdut în paranormal” (Trăiri dilatate). În poezia Ștefaniei se împletesc teme lirice precum timpul, iubirea, fericirea, pentru care încearcă să găsească propriile definiţii, arătând cititorului cum se reflectă acestea în ochii unui tânăr: „Iubirea-i ca un strop de viață / Ce neîncetat dăruiește speranță…” (Iubirea…); „De cele mai multe ori, uităm ce-nseamnă fericirea / Când ca o fiară: tristețea, durerea, deznădejdea / Ne-njunghie sufletul, cu ghiarele să-l răpească. / Și vrea acum, luminosul soare, să ni-l risipească.” (Viața-i mai mult decât un serial).

În ansamblu, operele Ştefaniei Dobre sunt bine conturate, cu un mesaj consistent, ce transmite originalitate, sensibilitate poetică şi mister, reușind să facă o figură foarte bună chiar de la acest debut editorial ce sperăm să se circumscrie unui viitor literar izbutit.

Cosmin Druță

Principala sursă de fericire sufletească a poetului Cosmin Druţă, dar și motorul unor ipostaze lirice memorabile este iubirea; erotismul îl ajută pe poet să găsească mai uşor calea comunicării în poezie, o poezie născută mai degrabă din izolarea sufletului în meditație: „Unge-mă cu trupul tău, / Cu magia ta de vrăjitoare și / De prințesă cochetă / Ce mă trage de cravată / Spre odaia din castelul / Din valea fericirii. (Valea fericirii); „Ochii îmi sunt cascadă, / Dumnezeu mă privește, / Iar eu mă ascult.” (Nepăsarea).

Dovezile de iubire se compun în versuri, demonstrează cât de mult și nuanțat poate fi iubită o altă ființă omenească. Pe femeia iubită, poetul o vede prinzând rădăcini dintr-o „rază de soare”: „…iar Dumnezeu a luat o rază de soare / Și a răsucit-o cu dibăcie / Făurind ființa ta din petale și rouă.” (Rază de soare). Compararea sufletului său cu un „vânt negru / Ca un cui ruginit.” (Puntea) ne sugerează că înainte de toate, poetul este un om obişnuit, având parte de toate sentimentele omenești, de la bucurie şi tristeţe, la dragoste, îndoială și durere. Iubirea este cea care poate să-i dea un avânt supraomenesc: „Măcar ispitește-mă / Cu o picătură de sărut, / Cu o dulce amintire / Sau cu un vis a lui Dumnezeu / În care să ne ținem de mână / Într-o punte a sufletelor.” (Puntea).

Fericirea absolută este întâlnită de eul liric doar lângă persoana iubită. Iubirea îi poate ţine poetului de cald, de frig, de sete sau de foame: „Era o vreme / Când mă culcam pe tăiș de sabie, / Dar eram fericit / Căci erai lângă mine/ Și te iubeam.” (Tăiş).

Cosmin Druţă supraapreciază poeţii, înzestrându-i cu virtuți supreme, ridicându-i la rang divin: „Poeții sunt singurii oameni / Care pot privi lumea / Alături de Dumnezeu.” (Poeţii). Tot din acest spațiu select fac parte şi poeziile, care în viziunea scriitorului recomandă omul precum o carte de vizită. Cu alte cuvinte, pentru a descoperi un om, pentru a-l cunoaşte mai bine, citeşte ceea ce scrie: „Pentru mine nu există poezii, / Ci doar oameni–poezii.” (Autoarea). Cuvintele se bucură și ele de licențe poetice dincolo de norma literară: „Sau m-ai uimi tu cu o sărută” (Duelul); „Oameni, obiecte mă gălăgiau.” (Retrogradat); „Așa încep să devin asfixiofil” (Asfixiofil).

Angela Irina Ghintuială

Doamna Angela Irina Ghintuială aduce cititorilor fiorul stilului clasic, evocarea romantică a unor lumi mărețe din trecut, oferindu-ne o poezie scrisă cu sensibilitate și multă măiestrie.

Motivul unei umbre care se insinuează misterios și stăruie într-un peisaj nocturn, oniric, o prezență discretă pe care însă eul liric o percepe grație unor credințe străvechi, ne introduce în universul liric al Angelei Irinei Ghintuială odată cu poezia Umbra scrisă în pentametru iambic, cu rimă încrucișată. Aceasta particularizează și deschide sugestiv grupajul de poezii pregătite de poetă pentru antologia Alchimiștii cuvintelor. „O străvezie umbră viorie, / De nicăieri venea cu pas domol. / Se-apropia în ora cea târzie, / Ofta… Privirea-i ne dădea ocol.” (Umbra). Poeta este însoțită nu doar de persoana iubită ci și de elementele naturale și umbra lor, care anunță neobișnuită Călătoria (Decorporare) eului liric prin veacuri de cultură și civilizație umană: „Ieșeam în noapte, sus… Pe-acoperiș, / O umbră străvezie în surdină, / Cu pași plutind și parcă pe furiș, / Din lună îmi făceam o trambulină. // De-acolo, unde credeți c-ajungeam? / În cosmos? Da de unde! Vi se pare… / Un salt în timp! Tot pe Pământ eram: / O altă eră făuream cărare.” Impulsul călătoriei imaginare, a descinderii în trecut îl regăsim și în alte poezii din grupaj precum Elada, Speranța sau Chemarea străbună.

Toamna, aduce eului liric frisonul despărțirii, dar și al nostalgiei. Acest joc trist, are o parte bună, fiind izvor de inspiraţie pentru poetă: „Pașii tăi pierduți în toamnă i-am cătat în zări târzii. / Doar chemarea ta mă-ndeamnă a mai scrie poezii / Te-am găsit cu nostalgia c-a pierit un ideal, / Risipind melancolia, în al muzicii regal.” (Vis de toamnă).

În poezia Viaţa poeta ne dezvăluie concepția sa despre lume și drama cunoașterii umane. Lumea ne este înfățișată ca spectacol de teatru ce se joacă  cu „casa închisă”. „Actorii nu știu care este ideea,  / Nici rolul ce-l au, dar aceasta e cheia. […] Mesaju-nțeleg doar în clipa finală, / Când sala e plină și scena e goală…”.

Cosmin Țîrei

La început de drum literar, Cosmin Ţîrei ne oferă câte puţin din toate, versuri şi proză, iar acestea îi conturează portretul artistic. Ambele genuri literare sunt reprezentate în stilul său personal.

Cu respect pentru trecutul strămoșesc și pentru țară, Cosmin Țîrei ne aminteşte retoric în versurile sale: „Asta-i patria română, / Cuibul nostru cel latin? / Asta-i sfânta noastră țară, / Alfabet de suflet bun?”. Chiar dacă eul liric simte că noi, românii, am sărăcit, „Am ajuns să cerem pâine / Pe la porțile străine.”, poetul nu-şi reneagă originile şi afirmă cu convingere că România este: „iubită țară” (României de azi). Dezvoltând dedicația sa poetică adresată țării, Cosmin Țîrei afirmă: „Am uitat că suntem daci! / Și lăsând cultura-n urmă / Am ajuns să fim săraci.” Sentimentul acesta de mândrie amestecată cu tristețe este dat de respectul tânărului poet faţă de marile nume ale literaturii noastre, scriitori precum: Lucian Blaga, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi mulţi alţii. Şi tot operele acestor personalităţi române au ajuns să-l inspire.

Poeziile din grupajul său sunt meditative, îndemnând la introspecție, atente față de misiunea sa poetică precum în: De vorbă cu mine însumi, Singurătate, Existență, Nu mă plângeți. Poetul simte imperativ solia gândurilor: „Atâtea gânduri năpustesc asupra mea / și încearcă să trezească romanticul însetat de cunoaștere” și se simte dator cu un răspuns: „În mine, / Ochii se varsă / asemeni izvoarelor unui râu, / uitate într-o primăvară târzie; / Vântul străin / face cunoștință cu fruntea / și o sărută.”, cum deopotrivă se resimte de lipsa unui prieten care să-l înțeleagă: „Vântule, / mă poți lăsa să mă ascund / asemeni unui gând rostit, / și să mă regăsesc pe mine prin tine? / Nu mă alunga, păstrează-mă măcar o eternitate!…”. (Vântului).

În concluzie, anotimpurile generează motive, iar printre temele din operele coautorilor se numără: iubirea, fericirea, melancolia, visul, timpul, poetul, poezia. Le-am citit cu plăcere şi le mulţumesc tuturor şi fiecăruia în parte pentru colaborare şi pentru încrederea acordată. Spor în toate şi multă inspiraţie coautorilor! Vă invit și pe voi să credeți în talentul vostru. Despre proiect puteți citi pe pagina Proiecte unde puteți de asemenea răsfoi și citi pagini din antologie.

Florina Dinu