Alexandu Lăpuşneanu
Autor: Costache Negruzzi
Editura: Cartea Românească Educațional
An apariţie: 2017
Număr pagini: 91
Nuvela Alexandru Lăpuşneanu de Costache Negruzzi, a văzut lumina tiparului, la Iaşi, la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei Dacia literară. La conducerea acesteia, alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, se află şi autorul nuvelei. Programul acestei publicații a generat mari prefaceri în literatura română.
Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 1868) este și o figură emblematică a pașoptismului, mai exact a perioadei cuprinse între 1840 și 1860. Termenul este un derivat al cuvântului pașopt obținut prin disimilație (modificare sau dispariție a unui sunet dintr-un cuvânt sub influenţa altui sunet, identic sau asemănător) și face referire la anul revoluționar 1848. Dezideratul revoluției de la 1848 a fost cel al afirmării valorilor și unității naționale. Efervescența revoluționară a generat în plan cultural o perioadă de reviriment, de transformare, de avânt novator.
În literatură se traduce prin creații autohtone autentice, originale, marchează zorii beletristicii naționale moderne, conectate la actualitatea europeană, dar întemeiate pe esențe românești. Natura, folclorul, istoria principatelor române vor fi subiecte de inspirație pentru o generație de scriitori novatori, deschizători de drumuri: Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu. Se conturează specii literare precum: pastelul, balada, fabula, satira, epistola.
Nuvela Alexandru Lăpușneanu este prima creație de valoare, în proză, din literatura română modernă și prima nuvelă istorică. Personajul care dă titlul nuvelei este un domnitor român a cărui poveste pare că a atras atenția scriitorului tocmai pentru că, în ciuda reputației sale sângeroase, acesta reprezenta aspirațiile și destinul unei națiuni mereu scindate între interesele marilor puteri aflate în vecinătate. Blestemul proximității, am putea spune, pare oarecum curmat de un intermezzo fericit: domnia lui Alexandru Lăpușneanu.
Acesta readuce pentru nouă ani – 1552-1561 – gloria de altădată a dinastiei Mușatinilor (reprezentanți de seamă Ștefan cel Mare, Petru Rareș), dar este trădat de un apropiat Iacob Eraclide (Heraclid), devenit pentru scurtă vreme, Despot Vodă. Această răsturnare de situație nu era deloc un accident nefericit. Chiar Alexandru Lăpușnenu, nepotul lui Ștefan cel Mare, preia tronul Moldovei după o perioadă de decadență și lupte ascuțite pentru putere, care au urmat domniei lui Petru Rareș (1527 – 1546). Însă redobândirea tronului, după alungarea unor neaveniți lipsiţi de „os domnesc”, i-a servit domnitorului, la începutul celei de-a doua domnii (1564- 1568), și ca o demonstrație de autoritate aplicată cu sete de sânge boieresc (au fost măcelăriți la un ospăț comandat de domnitor cei mai de seamă boieri). Episodul nu este unic în istorie şi alți voievozi români, nume sonore, pedepsind astfel trădarea.
sinteză de Anca Spiridon
Nuvela Alexandru Lăpuşneanu
Sursele istorice ale operei sunt cronicile Moldovei; sunt păstrate replici şi fapte celebre, însă autorul îndreaptă balanţa spre ficţiune, depărtându-se de multe ori de realitatea istorică.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanu este alcătuită din patru capitole, fiecare dintre ele purtând un moto semnificativ inspirat din relatările cronicarilor: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau…, Ai să dai samă, doamnă…, Capul lui Moţoc vrem…, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu …
Motoul primulul capitol izvorăşte din voinţă şi ambiţie, temelie a reuşitei în viaţă. Revenirea lui Lăpuşneanu în Moldova cu gândul de a recupera tronul, după ce, în prima domnie, fusese înlăturat prin complot boieresc, aduce în lumină mai mult decât atât. Nesocotind orice ofertă de reconciliere, tiranul voieşte doar răzbunarea oarbă şi domneşte prin teroare distrugând iubirea celor dragi şi aprecierea celor apropiaţi.
În partea a doua, din aspirantul la tronul Moldovei, Lăpuşneanu devine un om crud şi răzbunător; arde cetăţile moldoveneşti (în afară de Hotin) şi-şi însuşeşte averile boierilor sub diferite pretexte.
Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu, fiica lui Rareș Vodă, a fost angrenată în această căsătorie fără voia sa. Stă lângă un bărbat pe care: ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească.
Ai să dai samă, doamnă – cuvintele dureroase cu referire la faptele soţului său, rostite de o văduvă, îi dau curajul Ruxandei de a merge la Alexandru, în urma căreia obţine promisiunea că de poimâine omorurilor li se va pune punct, iar ea va primi un leac de frică.
În partea a treia este prezentată scena macabră, şi anume uciderea boierilor din răzbunare. Nimic nu îi stă în cale tiranului, nici măcar frica de Dumnezeu. Lăpuşneanu merge la biserică şi chiar sărută racla Sfântului Ioan, dar toate acestea reprezintă doar un act din scena sa de răzbunare.
La finalul carnagiului, tiranul construieşte o piramidă în funcţie de rang, din capetele celor patruzeci şi şapte de boieri. Această scenă care iese din sfera umanului, îi conturează lui Lăpuşneanu portretul unui om fără sufet, înzestrat cu o minte diabolică. Piramida reprezintă leacul de frică promis soţiei sale, care îngrozită de cele întâmplate, leşină.
Reversul medaliei vine şi aduce cu el o pedeapsă cruntă pentru faptele sale. Alexandru Lăpuşneanu îşi ia „adio” de la viaţă, otrăvit de soţia sa şi vegheat de Stroici şi Spancioc, doi dintre boierii scapaţi cu viaţă şi care intuiseră dorinţa tiranului de răzbunare. Vorbele lor sunt „cireaşa amară” înainte de sfârşitul vieţii: Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.
Note personale
Alexandru Lăpuşneanu rămâne un personaj-simbol în literatură – profilul psihologic al tiranului.
Revenind la realitatea istorică, actul de cruzime al domnitorului Alexandru Lăpușneanu trebuie reconsiderat din perspectiva contextului istoric și al climatului mental al epocii.
Istoriografia modernă îi atribuie și o abilitate politică remarcabilă, numărându-se printre domnitorii care au salvat Moldova de la transformarea ei în pașalâc turcesc. A fost un bun administrator al Moldovei, un domn energic și evlavios, ctitor de biserici, oferind suport material mânăstirilor de la Sfântul Munte (Athos), una dintre acestea, Dionisiu păstrându-i chipul. Este înmormântat la Mânăstirea Slatina, ctitoria sa.
Florina Dinu
