Titlul: Alice în Țara Minunilor
Autor: Lewis Carroll
Editura: RAO
An apariție: 2016
Număr pagini: 304

Țara Minunilor și locuitorii ei

În țara din imaginația scriitorului englez Lewis Carroll, locuitorii sunt înzestrați cu darul vorbirii. Indiferent din ce categorie fac parte, sunt oameni, creaturi necuvântătoare ori lucruri banale, ei intră în vorbă cu Alice, o fetiță curioasă. Vorbesc cu toții limba engleză dar este suficient ca ceea ce spun să aibă sens pentru Alice? Cartea Aventurile lui Alice în Țara Minunilor lasă cititorul cu multe întrebări, la care poate că își va răspunde cândva. Iată de ce personal cred că pentru a-și găsi dezlegare ghicitorile, poezioarele, cântecelele și conversațiile din carte vor călătorii mai departe prin timp către alte și alte generații de copii uimiți de peripețiile lui Alice și de năstrușnicii locuitori din Țara Minunilor.

Mă veți scuza dacă și eu sunt în dificultate și îmi voi lăsa timp să revin asupra acestei recenzii ca să vă aduc și vouă informații suplimentare. Mai întâi să facem rezumatul lecturii. Aventura lui Alice se bazează pe cunoștințe și experiență. Cu alte cuvinte vom citi cum va pune în aplicare această fetiță curioasă și isteață ceea ce știe sau crede că știe, într-o aventură pe cont propriu. Și mai ales ce îi va fi dat să descopere.

Vis și curiozitate

Cartea se deschide cu un cadru natural. Micuța Alice și sora sa mai mare stau împreună pe malul unei ape. Neavând altceva mai bun de făcut decât să tragă cu ochiul la paginile cărții pe care sora sa o citește sau să culeagă margarete pentru a împleti o coroniță, fetița simți cum încet-încet o fură somnul. Ca prin vis, pe lângă ea trecu în mare grabă un Iepure, spunându-și: „Vai, vai, vai! O să întârzii!”. El se uită îngrijorat la ceasul pe care îl scoase din buzunarul vestei și tâșni ca o săgeată înainte. Așa că Alice se ridică înviorată de o mare curiozitate și alergă, traversând câmpul, după Iepurele care se făcu nevăzut într-o vizuină ce se deschidea sub tufișuri.

În cădere

Alice coborî în vizuină după el. Merse ca printr-un tunel, care pe o oarecare distanță se întindea drept, pentru ca apoi să se prăbușească brusc într-un puț adânc. Alice n-a avut timp să se pregătească și căzu în gol. Dacă ar fi să luăm în considerare o asemenea întâmplare în realitate, accelerația gravitațională ar fi strivit în cele din urmă corpul lui Alice. Curios a fost că nicio nenorocire nu o aștepta pe fetiță ci doar o răsturnare neprevăzută de situație. Legea atracției gravitaționale părea suspendată, iar Alice parcă a rămas nemișcată în condiții de imponderabilitate. Nu a avut altceva de făcut decât să aștepte ca această stranie cădere să ia sfârșit. Cine știe când se putea termina și unde, poate în centrul Pâmântului, care se afla la șase mii de kilometri depărtare, dacă își amintea ea bine din ceea ce învățase.

De ce oamenii n-ar fi asemeni unei lunete

După o vreme considerabilă, totul părea că reintră în normal. Alice a ajuns într-o sală lungă și joasă prevăzută de jur împrejur cu tot felul de uși care nu se puteau deschide. Pierduse urma Iepurelui alb și spera acum ca o cheie micuță așezată pe masa din interiorul încăperiii să se potrivească în broasca uneia dintre uși. A găsit la un moment dat, mascată de o draperie, ușa potrivită și a reușit să o descuie. Ce să vezi! Ușa ducea către o grădină minunată, cu flori și fântâni. Însă Alice, ca să încapă pe ușă, trebuia să nu fie mai înaltă decât o păpușă. Cum să se transforme, dacă oamenii nu sunt extensibili asemeni unei lunete? Pe măsuță a găsit o sticluță pe a cărei etichetă era scris: „Bea-mă!”. După ce s-a asigurat, ca o fetiță înțeleaptă, că pe sticluță nu există și o contraindicație alarmantă, a băut conținutul. Corpul său devenea tot mai mic deci precum o lunetă se putea restrânge. Avea acum doar douăzeci și cinci de centimetri. Dar spre marea sa nenorocire a realizat prea târziu că uitase cheița pe masă și acum nu mai putea să ajungă la ea.

A plâns mult, dar în cele din urmă i-a atras atenția o cutie din sticlă care conținea o prăjiturică pe care scria cu stafide: „Mânâncă-mă!”. Se afla sub masă. Dar neștiind când trebuia să se oprească din mâncat, înghiți toată prăjitura. Așa că a crescut prea mare, precum cea mai mare lunetă. Măsura peste doi metri şi şaptezeci şi cinci de centimetri. Abia mai încăpea în sală. S-a pus din nou pe bocit. Situația părea fără ieșire. Iepurele alb a reapărut dichisit, dar mai neliniștit și grăbit ca niciodată. Când Alice i-a cerut  ajutorul, acesta și-a aruncat mănușile din piele și evantaiul și a trecut mai departe.

Cum trebuie să vorbești ca să te faci înțeles

Alice a observat cum se făcea tot mai mică până când a ajuns să măsoare două palme. Evantaiul pe care îl ținea în mână era cauza micșorării ei. Cheia a rămas pe masă, iar Alice a fost luată de șuvoiul propriilor lacrimi în care mai picase alături de ea și un Șoarece. S-a tot gândit dacă să-i vorbească acestuia sau nu și până la urmă s-a hotărât să o facă. Tot i se întâmplaseră atâtea lucruri neobișnuite, de ce nu ar încerca să stea de vorbă cu un Șoarece și să-l întrebe cum poate ieși din baltă.

A fost prima ei conversație cu o ființă care, în realitate, nu poate comunica prin cuvinte. Până la urmă l-a întrebat pe șoarece pe unde poate ieși din băltoacă, dar acesta nu i-a răspuns. Ce-i drept îi pusese întrebarea în limba engleză, așa că a încercat o întrebare pe care o știa de la lecțiile de franceză, nepotrivită ce-i drept („Où est ma chatte?”, „Unde mi-e pisica?”).

În cele din urmă s-a înțeles cu Șoarecele, care o conduse la mal, într-o adunare bizară de păsări: Puiul de Vultur, Păsărea Dodo, Rața, Papagalul Lori și alte lighioane, la fel de ude ca și ea. Păreau că o așteaptă pentru a-i arăta fel de fel de metode de uscare.

După această întâlnire, Alice trecu din nou prin alte și alte transformări. Când se făcea prea mare, când prea mică, avea deci nevoie de un plan. În primul și-n primul rând să revină la statura ei dintotdeauna și să găsească drumul spre grădina cea frumoasă. Dar cum? Sigur trebuia să mânânce sau să bea ceva și mai ales să știe cum să procedeze, de data aceasta, cu măsură.

„- Dintr-o parte creşti mare, din cealaltă te faci mică.”

Pe o ciupercă trona o omidă, care fuma tacticoasă dintr-un ciubuc. Alice a fost luată la întrebări, dar și ea îi adresă, la rândul ei, întrebări domnului Omidă. Până la urmă acesta se hotărî să o ajute. Alice nu înțelegea de ce nu își putea aminti unele lucruri și de ce nu putea rămâne nici măcar zece minute neschimbată. Aceste schimbări o derutatu. Acum, de exemplu, avea doar șapte centimetri, adică era cât domnul Omidă, dar ei i se părea ceva neplăcut. Domnul Omidă îi oferi totuși un indiciu la plecare: „- Dintr-o parte creşti mare, din cealaltă te faci mică.”. Bucățile din ciupercă erau cele care trebuiau să fie alternate cu grijă, așa că după ce a înțeles mesajul, Alice a făcut câteva încercări mai mult sau mai puțin amuzante, până și-a recăpătat înfățișarea de odinioară. Dar, împinsă de curiozitate, a decis puțin mai târziu că totuși pentru moment înălțimea de douăzeci de centimetri i s-ar potrivi mai bine. Reuși de data asta să se micșoreze exact cât își dorea.

Aprecierile Pisicii de Cheshire

În acest fel pătrunse într-o casă de un metru douăzeci. Aici a făcut cunoștință cu Ducesa, cu Bucătăreasa acesteia, o ființă cam picantă, cu Pisica de Cheshire, adică o pisică cu un rânjet mare pe chip și cu bebelușul Ducesei, un copilaș, care în cele din urmă s-a dovedit a fi un purcel. Mai află de la Ducesă, dar și de la pisică de organizarea unei partide de crochet. Mai mult decât atât pisica anticipă și o întâlnire cu un Pălărier și un Iepure de Martie. Îi spuse că aceștia sunt amândoi nebuni, la fel de nebuni ca toți locuitorii din acel ținut.

Într-adevăr Alice ajuse la casa Iepurelui de Martie. Acesta era gazda unei petreceri cu ceai așa că fetița se așeză la masă în compania a trei nebuni puși pe șotii. Avea acum șaizeci de centimetri și se simțea mai stăpână pe sine. Dădea replica cu multă îndrăzneală, dar avea prea puține răspunsuri la întrebările Bursucului, Iepurelui de Martie și Pălărierului. Bursul somnoros o scoase în cele din urmă din minți, iar ceilalți doi meseni puseră și ei ultima picătură.

Eroina plecă supărată de la casa Iepurelui de Martie și chiar dacă și-a propus să nu se mai întoarcă niciodată în acel loc, Alice îi va revedea pe Pălărier, pe Iepurele de Martie și pe Bursuc, la un proces, în care are loc și ultima transformare pentru Alice. Cu alte cuvinte fetița revine la statura ei inițială și se trezește din cel mai ciudat vis al ei.

Cum se joacă crochet pe un teren accidentat

Până atunci veți mai citi cum se joacă crochet pe un teren accidentat. La invitația Reginei de Cupă, care prefera supușii fără cap, jucătorii trebuiau să folosească păsările flamingo în loc de ciocane, iar bilele cu care jucau erau arici vii. Vă va plăcea probabil discuția pe care Alice o are cu Ducesa eliberată temporar de Regina care o condamnase la moarte. Apoi veți găsi amuzantă și deopotrivă tristă întâlnirea lui Alice cu Falsa Broască Țestoasă și Grifonul, care se încheie în dans și cântec.

Eu voi reveni asupra Aventurilor lui Alice în Țara Minunilor, o carte care mie mi-a dat de gândit. În primul rând, chiar dacă vorbim aceeași limbă nu este de ajuns să ne și înțelegem. La tot pasul întâlnim simboluri și învățături, dar când te aștepți mai puțin capătă sens și ne sunt cu adevărat de folos. Depozităm în minte pe parcursul vieții tot felul de informații și cunoștințe, totuși… doar experiența proprie, întâmplările de tot felul, greșelile, contextul, ne vor arăta cum să le valorificăm, ce trebuie să facem și ce nu. Și ar mai fi ceva de reținut din Aventurile lui Alice în Țara Minunilor. Să ne simțim bine în pielea noastră, să ne arătăm calmi și încrezători, să învățăm măsura lucrurilor și poate chiar să ne și distrăm, într-o lume de nebuni, jucători și mai ales… piese de joc.