Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne

Titlul: Băiatul cu pijamale în dungi
Autor: John Boyne
Editura: Rao
An apariţie: 2016
Număr de pagini: 224

 

Când adulţii se amestecă în jocurile copiilor poate fi un lucru bun doar dacă îşi însuşesc regulile jocului şi nu încearcă să le schimbe, adică doar când intră în joc de dragul… jocului. Romanul „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne ne convinge şi că rolurile se pot inversa. Dar pare a ne transmite totodată că atunci când copiii sunt cei care se amestecă în jocurile adulţilor, fără excepţie, iese prost pentru ei. Poate fi chiar fatal. Pentru adulţi, joc ar putea înseamna a face război, holocaust sau alte orori, iar asta pentru copii înseamnă suferinţă sau moarte. Şi totuşi…

Personajul care domină cartea este un băieţel de nouă ani, Bruno. Iar acest băieţel m-a făcut să plâng. Nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ceva groaznic ci fiindcă s-a jucat, pentru că avea obiceiul să exploreze dincolo de limitele impuse de adulţi. Şi fiindcă eu ca adult m-am lăsat în voia jocului şi tot speram să se sfârşească cu o aventură, pe care şi acum o regret. Pentru că până la urmă chiar s-a întâmplat.

Povestea

Vedem lumea de la fereastra dormitorului lui Bruno. Iar dormitorul era în noua casă, cu trei caturi, în care se mutase de curând, de la Berlin, familia sa. La parter era biroul interzis în permanenţă şi fără excepţie al tatălui său, un ofiţer apreciat, cu uniformă şi multe decoraţii, promovat de Fury la gradul de comandant în armata germană. Bruno nu-l întâlnise decât o singură dată pe Fury. Se întâmplase în casa din Berlin şi i se păruse antipatic: „Fury e cu mult mai scund decât tata şi nu la fel de puternic”, îşi zise Bruno. Avea părul închis la culoare, tuns scurt şi o mustaţă mică, aşa de micuţă că Bruno se întrebă de ce îşi mai bătuse capul cu ea sau dacă nu cumva pur şi simplu uitase acolo o bucăţică când se bărbierise.

Băiatului nu-i plăcuse mutarea în noua casă, consolându-se totuşi cu gândul că poate fi temporară. Încălcă regula biroului impozant de la parter şi intră, pentru o audienţă, la tatăl lui. Dar întâlnirea tătă-fiu s-a sfârşit patetic şi fără izbândă. Ascensiunea tatălui în carieră şi împrejurările istorice impuneau schimbarea pe care el o ura. Pentru că pe Bruno nu-l interesa istoria, preferând artele şi lectura. Era la curent cu un singur fapt istoric, iar acela se referea la naşterea sa, în 15 aprilie 1934, şi cu o singură perioadă istorică, mai precis cea în care au trăit cavalerii. Nu putea accepta că îşi va petrece toate zilele alături de un Caz fără Speranţă, sora sa mai mare, Gretel, de mama, de Maria, servitoarea lor, şi de un bărbat straniu, de la bucătărie, Pavel. Singurul lucru care îi oferea ceva alternative de petrecere a timpului liber, dar care îi ridica şi mari semne de întrebare era fereastra dormitorului său. De acolo zărea grupuri de copii îmbrăcaţi cu pijamale în dungi. Era singura atracţie într-un loc pustiu şi dezolant ca cel în care era situată noua lui locuinţă.

Cine erau însă acei copii aflaţi la o oarecare distanţă de casa lor, dincolo de un gard foarte înalt care avea în vârf fixate uriaşe suluri de sârmă ghimpată, în formă de spirală, cu ţepi ascuţiţi care îţi dădeau fiori? Şi cum putea ajunge până la ei, când erau aşa de bine păziţi de soldaţii comandaţi de tatăl lui, un om important, ce fusese dezaprobat pentru avansarea în grad doar de el şi de bunica? Dorea să-şi facă noi prieteni, să nu mai fie singur. Prietenii săi pe viaţă, Karl, Daniel şi Martin, au rămas pentru totdeauna în Berlin. Aşa că această obsesie a lui de a nu mai fi singur, de a-şi găsi o ocupaţie de copil printre atâţia militari care mărşăluiau nestingheriţi prin casă, ca la ei acasă, îl făcu să plece în explorare. Punctul de plecare a fost „banca cu plăcuţă” aflată dincoace de gardul înalt din faţa casei. Citi mai întâi ce scria pe plăcuţă: „Ridicată cu ocazia inaugurării…” Ezită. „Lagărului Out-With – continuă el împiedicându-se ca de obicei când îi rostea numele – iunie 1940”.

Îşi continuă drumul. Merse spre dreapta de-a lungul gardului mai bine de o oră. Zări mai întâi un punct din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformă într-un strop. Şi în curând după aceea stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie şi mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură. De fapt, era un băiat. Băiatul se numea Shmuel, era îmbrăcat cu pijamale în dungi ca toţi ceilalţi, avea nouă ani şi era născut în aceeaşi zi cu Bruno. Între cei doi băieţi se legă o prietenie. Bruno aducea mâncare pentru că poveştile sale şi dorinţa sa de a-şi face prieteni nu-i stârneau lui Shmuel decât foamea. Nu era curios ci avea doar nevoie de mâncare. Trăia în lagăr pentru că era evreu. A fost adus aici cu forţa din Cracovia, Polonia. Spre deosebire de Bruno, care auzise că Germania, ţara sa, îi este superioară Poloniei, Shmuel cunoştea limba germană. Bruno nu ştia nici măcar unde era situată pe hartă ţara lui Shmuel. Foamea şi singurătatea au fost mai puternice decât orice, în cazul prieteniei dintre cei doi, mai puternice chiar decât teama de soldaţi sau laşitatea lui Bruno, care a fost la un pas să-şi trimită prietenul la moarte.

Cei doi copii au stabilit şi o aventură finală. Bruno găsise în sfârşit mijlocul de a trece dincolo de gard. Avea să o facă cu o zi înainte de a se reîntoarce în casa din Berlin. Însă odată ce s-a deghizat şi a trecut dincolo, devenise doar un alt băiat cu pijamale în dungi, încetase a mai fi copilul răsfăţat al comandantului, era pur şi simplu de nerecunoscut. Şi cum vă puteţi închipui nu s-a mai întors acasă. Pentru că nu mai putea să se întoarcă nicicând, în ciuda căutărilor disperate ale familiei sale, ale comandantului. Câteva luni mai târziu, la Out-With sosiră alţi soldaţi şi tatei i se ordonă să plece cu ei, şi el merse fără să se plângă şi încântat, deoarece pur şi simplu nu-i păsa ce vor face cu el.

Dincolo de poveste

Romanul „Băiatul cu pijamale în dungi”, un succes editorial al scriitorului irlandez John Boyne, a ajuns, în doar doi ani după lansare (2006), pe locul 1 în clasamentul New York Times şi în alte topuri de specialitate. În 2008 a fost ecranizat. Scriitorul nu a urmat schema cunoscută a celorlalte romane ale sale îndelung planificate, terminând cartea în doar două zile şi jumătate.

John Boyne potriveşte limbajul, fluent, simplu, şi logica cu cea a unui copil, pentru a creea, parcă o punte de legătură între un roman şi o poveste. Ce citim de fapt: un roman cu aluzii istorice şi mult impact emoţional sau o parabolă bine ascunsă în suspansul firului narativ, o poveste cu elemente simbolice şi multe învăţăminte? Cert este că în simplitatea sa se ascunde o mare complexitate de semnificaţii şi experienţe pentru cititor. Pentru că mai surprizător este harul scriitorului de a ne face să ne vedem trucaţi pentru a face diferenţa.

Chiar şi pentru cei care au cunoştinţe suficiente din istorie ca să intuiască rapid tema cărţii (Holocaustul, drama colectivă a milioane de oameni − exterminarea masivă a populaţiei evreieşti din Europa de către nazişti în timpul celui De-al Doilea Război Mondial), cred că e dificil de ghicit deznodământul. Deci trebuie să meargă mai departe. Şi surpriză, acesta nu e un clişeu. Suntem seduşi de poveste şi de felul cum, peste înfăţişarea noastră cunoscută, se suprapune un alt profil mental şi psihologic, cel al personajului. Şi totuşi senzaţia este că experimentăm drama alături de el, nu prin el. Cum nici el nu e capabil să treacă dincolo de gard, să înţeleagă prin ce trece Shmuel, prietenul său. Figura ingenuă şi bosumflată a lui Bruno nu cadrează cu gravitatea celuilalt chip de copil, Shmuel, cu care are atâtea în comun, mai puţin suferinţa reală, extremă. Iar la final, fără să realizăm, jocul nu mai e joc, trucajul este grosolan. Abia atunci nu mai vrem niciun mijloc stilistic şi simţim că ne identificăm.

Rămâne un semn de întrebare. Chiar am reuşit? Dar asta poate să o spună fiecare cititor în parte după ce citeşte cartea. Eu cred că nu am fost niciodată mai aproape de personajul dintr-o carte. O senzaţie ciudată care mi-a dat satisfacţie, dar şi motive de îngrijorare. Parcă aşteptam totuşi un miracol la final, ceva din cărţile cu acei cavaleri medievali din imaginaţia lui Bruno.

Cât reuşim oare să învăţăm din ceea ce se petrece în jurul nostru prin intermediul a ceea ce citim? Pentru că o astfel de experienţă completă înseamnă trăire totală.

Poate că dispariţia fizică a lui Bruno, un personaj-copil de doar nouă ani, o putem interpreta şi ca pe un uluitor experiment virtual izbutit, căruia desigur noi cititorii îi supravieţuim. Revenind la realitate, ca dintr-un coşmar, n-ar trebui să mai fim nicicând la fel. Am folosit ca vehicul sufletul unui copil ca să simţim, dar la întoarcere trebuie să-i oferim acestuia conştiinţa maturizării, simţirea. Intervenţia scriitorului este la finalul cărţii precum conştiinţa noastră, uşor relaxată, uşor autoironică, dar mai ales fortificată de o voinţă nouă. Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă şi nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum şi niciodată.