Titlul: Baltagul
Autor: Mihail Sadoveanu
Editura: Mihail Sadoveanu
An apariție: 2016
Număr pagini: 210
Romanul „Baltagul” publicat în noiembrie 1930 a fost scris de Mihail Sadoveanu în numai 17 zile. Balada populară „Mioriţa” stă la baza acestei lucrări din care sunt preluate tema, motivele, conflictul, discursul epic simplu și concepția asupra morții.
După părerea mea, opera poartă acest nume, „Baltagul” (topor cu coadă lungă, cu două tăișuri, folosit și ca armă), deoarece cu un astfel de obiect oierul Lipan a fost omorât. Romanul expune neliniştea Vitoriei Lipan şi drumul parcurs de aceasta şi de fiul său, în căutarea soţului şi respectiv a tatălui pierdut.
Stăpîne, stăpîne,
Mai cheamă ş-un cîne…
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduiala şi semn fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învăţat să cînte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege, şi, cînd va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau boftori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfîrcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.
S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cîntăreţ la iarmaroace.
A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în dezmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri.
La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
– Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întîrziat?
– Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborîm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde şi ape line.
– Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteţi, dar n-am ce vă face. Rămîneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubite.
Titlul: Receptarea romanului Baltagul: repere didactice
Autor: Elena-Tatiana Dalcu-Năstase
Editura: Rovimed
An apariţie: 2016
Număr de pagini: 71
Cu această poveste debutează romanul „Baltagul”; poveste pe care oierul Nechifor Lipan o spune uneori la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelipsit şi pe care Vitoria Lipan, stând pe prispă şi torcând, într-o zi de toamnă, şi-o aminteşte.
Cei doi soţi Lipan au avut şapte copii; însă, din nefericire cinci dintre aceştia muriseră de pojar ori de alte boli necunoscute; mai rămăsese o fată, Minodora, şi un băiat, Gheorghiţă.
Gheorghiţă era numele adevărat al lui Lipan, însă la vârsta de patru ani, acesta se îmbolnăveşte grav şi pentru ca boala să uite de dânsul, i s-a schimbat numele în Nechifor.
Nevasta oierului din Măgura Tarcăului este neliniştită din cauza absenţei prelungite a soţului ei, plecat să cumpere oi la Dorna. Îngrijorată, femeia a numărat pe degete zilele de când soţul i-a plecat de acasă. Ea cunoştea drumul urmat invariabil, an de an, şi ştia că ar fi trebuit să se întoarcă demult.
Visele o neliniştesc şi astfel biata femeie caută sfat şi alinare la părintele Daniil Milieş (Dănilă) şi chiar la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Alternanţa dintre bine şi rău, dintre calea Lui Dumnezeu şi cea a vrăjitoarelor accentuează nerăbdarea, grija şi frământarea Vitoriei în aflarea adevărului cu privire la soarta bărbatului său.
Din cauza neliniştii şi a gândurilor negrei ce-i umplu mintea, femeia nu s-a putut bucura de sărbătorile de iarnă, care i s-au părut străine şi îndepărtate. Cu frică de Dumnezeu, Vitoria se roagă în faţa icoanei Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistriţa, şi chiar ţine post în mai multe zile de vineri.
Înainte de plecarea la drum, femeia ca un stâlp al casei, le rânduieşte pe toate: se spovedeşte şi se împărtăşeşte preotului; gospodăria o lasă în grija baciului Mitrea, iar pe Minodora o duce la mănăstire pentru a fi în siguranţă.
Vineri, 10 martie, munteanca şi fiul său pornesc la drum; până la Călugăreni au mers însoţiţi de negustorul David, prieten cu soţul femeii. De-a lungul drumului, munteanca făcea popasuri, întreba sătenii şi i se confirma că se afla pe drumul cel bun, drum pe care şi soţul său îl traversase.
La Borca a căzut într-o cumătrie. Munteanca s-a adaptat evenimentului şi a pus pe fruntea creştinului celui nou o hîrtie de douăzeci de lei. La Cruci a dat de nuntă. Drumeţii au gustat din ploscă şi au făcut urări mirilor.
De cum am păşit în ţara Dornelor, neliniştea i-a pus stăpânire pe sufletul nevestei de oier. Aici, aceasta află că: În luna noemvrie, duminica întăia, Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi au vîndut oi trei sute lui Nechifor Lipan. După vânzarea oilor, au sosit doi gospodari; aceştia l-au rugat pe Lipan să le vândă o parte din turmă şi astfel Au făcut învoiala pentru o sută de capete. Urmărind traseul celor trei, Vitoria ajunge la concluzia că: La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stînişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. […] Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. La Suha, munteanca îl găseşte pe Lupu, câinele de încredere al bărbatului său, pripăşit la un gospodar. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor.
Câinele credincios îşi recunoaşte stăpânii şi îi duce pe aceştia în râpa unde Lipan şi-a dat ultima răsuflare; Oase risipite, cu zgîrcurile umede, albeau ţărîna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Doborâtă de durere, Vitoria mai găseşte puterea necesară pentru rânduielile sacre: aprinde lumânări la căpătâiul răposatului, întocmeşte planuri pentru priveghi şi înmormântare. În semn de iubire şi de cinste pentru cel plecat la cer, munteanca are grijă ca totul să se desfăşoare după datină. Ajutată de cârciumarul Toma şi de soţia acestuia Maria, Vitoria pregăteşte toate cele necesare: priveghiul, bocitoarele, găina de dat peste groapă, coşul cu bucate pentru pomenire. La lăsarea coşciugului în groapă, Vitoria simte cu durere în suflet, că acesta este momentul despărţirii definitive de omul său. La praznicul de pomenire, văduva s-a ocupat ca autorităţile locului şi cei doi presupuşi asasini să fie prezenţi. Femeia povesteşte celor prezenţi, de parcă ar fi fost de faţă, drumul parcurs de cei trei oieri şi uciderea lui Lipan. Tensiunea a atins cote maxime, iar cei doi asasini nemaiputând suporta situaţia, mărturisesc crima şi sunt arestaţi.
Rămasă singură, Vitoria nu se lasă doborâtă şi îşi continuă îndatoririle: vrea să recupereze turma pierdută şi să-i arate Minodorei mormântul tatălui ei.
O carte bine croşetată din firul suferinţei, cu un personaj feminin puternic şi curajos, ce cu greu se găseşte şi în zilele noastre.
