Titlul: Castelul din Carpați
Autor: Jules Verne
Editura: Gramar
An apariție: 2017
Număr de pagini: 162
Scria oare Jules Verne pentru a exprima, cu talent și viziune, nebănuite progrese ale ştiinţei, avansând înfăptuiri viitoare epocii în care a trăit? Sau pur şi simplu acest scriitor s-a lăsat condus de un fler nemaipomenit, speculând progresele ştiinţei, toate cunoștințele și imaginația de care dispunea, în favoarea literaturii sale?
După ce veţi citi romanul „Castelul din Carpaţi”, veţi afla răspunsul potrivit. Cartea nu mai are strălucirea de altădată când făcea o impresie puternică asupra contemporanilor lui Jules Verne. Cu siguranţă, invenţiile pe care ei le găseau surprinzătoare, de necrezut, sarea şi piperul cărții, sunt astăzi de domeniul uzualului, fac parte din viaţa noastră, fiind la îndemâna oricui. Regiunea pe care ei o găseau exotică, astăzi poate fi vizitată ușor de către orice iubitor de călătorii. Totuşi… cititorul din prezent și din viitor, de oricând şi de pretutindeni, va decide că această carte merită un loc important pe raftul literaturii de suflet, impresionându-l datorită calităţilor ei literare.
În anul 1892, un alt roman al lui Jules Verne, Le Château des Carpathes, era publicat în Franța. Proiectul pe care a mizat scriitorul a fost de la bun început o sinteză paradoxală, iar aceasta i-a reuşit minunat, dând măsura talentului unui mare scriitor. Este o adevărată provocare să convingi cititorul să te urmeze într-un loc în care practic nu se întâmplă nimic, în care doar natura poate avea efecte extatice și doar niște eresuri pot face vâlvă. Să schimbi din mers direcția conflictului, când nimeni nu mai speră la ceva captivant, introducând în scenă personaje cheie, înseamnă strategie. Iar să întreții, cu ajutorul tehnologiei, speranţa împlinirii unei poveşti de dragoste, cred că este ca şi cum, ca scriitor, ai tras lozul câştigător împreună cu cititorul.
Această carte a lui Jules Verne este, la prima vedere, doar o cărticică în comparaţie cu obişnuitele volume ale scriitorului. Nu are un număr mare de pagini aşa că până şi cei mai comozi cititori ar zice, de ce nu? Una peste alta, odată ce începi să citeşti, nu te mai opreşti până nu dai gata cartea, iar la final nu ai senzaţia de prea plin, ci de atât cât trebuie, deşi parcă ţi-ai fi dorit… Dar poţi reveni oricând vrei să dai ocazia unei opere, scrise plăcut şi precis, să te invite la aventură şi visare.
Jules Verne alege drept cadru pentru întâmplările extraordinare din carte o regiune care se păstra la o distanţă oarecare, prin credinţe şi obiceiuri, de progresele civilizaţiei. Această regiune se exprima și evolua într-un fel original. Nu omul este cel care intervine, modifică peisajul ci el este cel care îi sporeşte farmecul. Tabloul natural este bogat în detalii realiste și zugrăvit cu tot pitorescul. Formele naturale prind, rând pe rând, contur în cuvintele scriitorului şi ni se înfăţişează în toată splendoarea. Prin plasticitatea cuvintelor, fiecare colţ din natură ne absoarbe cu totul. Imaginaţia este pusă la lucru fără ca aceasta să simtă măcar efortul.
Este prea frumos ca să fie adevărat, plictisitor de frumos? Mă scuzaţi dacă v-am lăsat impresia că Jules Verne s-a transformat dintr-un scriitor documentat şi incitant într-unul contemplativ. Pentru că nu frumusețea și sălbăticia peisajului descris reprezintă scopul autorului ci cuvântul care îl descrie este potrivit atât de bine cu intenţiile sale încât nu poţi să nu fii sigur că nimic nu a fost întâmplător în scrierea acestei cărți. O piesă din puzzle dacă ar fi lipsit, echilibrul lecturii ar fi fost rupt.
Să înceapă deci acţiunea, să cunoaștem oamenii locului – personajele cărții. Aţi ghicit, oricât am amânat să vă dezvălui, locul pe care îl evocă Jules Verne în carte se află în apropierea Carpaţilor, la poalele Munților Retezat. Sâmburele acțiunii se întrezăreşte de la primele trei pagini ale cărţii și se dezvoltă în „porţiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului”.
Fagul de la marginea unuia dintre bastioanele bătrânei cetăţui, din vecinătatea satului Vereşti (Werst, în alte traduceri), se mai ţinea în trei crengi. Asta vedea cu ochiul liber şi ager ciobanul Frig. Că fagul mai pierduse o creangă şi rămăsese doar cu trei era un fapt. Iar acest fapt aducea cu sine o predicţie sumbră. Potrivit „legendelor ce bântuiau ţinutul” cetatea mai avea trei ani până la surpare, tot atâția câte crengi mai avea fagul. Dar pe când se întorcea în sat cu oile, la ieşirea de pe izlaz, un negustor de bâlci îi ieşi în cale păstorului. Îl convinse pe cel căruia nu-i lipsea „– Nici măcar nimic” să privească printr-o „ţeavă”, o lunetă, potrivit marchitanului. Ciobanul privi și nu-i veni a crede. „Șurubăria” aceea bătea nu doar mai departe decât ochiul lui ci mult mai departe decât orice aşteptare. La cetatea cea bătrână, de la unul dintre hornurile din vârful donjonului, ieşea o şuviţă de fum. Ciobanul Frig cumpără luneta şi, când ajunse în satul Vereşti, o dădu mai departe fruntaşilor din localitate. Aceștia au putut vedea și ei toată grozăvia. Îngrijorarea s-a transmis și celor patru-cinci sute de locuitori ai Vereștiului.
Cum era posibil că o banală dâră de fum să bage în sperieți oameni în toată firea? Mica așezare, situată la sfârșitul secolulului al nouăsprezecea la frontiera dintre Transilvania și România, intrase într-o vâltoare de temeri și necazuri. Hanul din sat, de asemenea. O altă întâmplare stranie, care a decurs din cea dintâi, făcea ca localul să fie de-acum ocolit de vechii mușterii. Atât mai lipsea, ca și călătorii să prindă de veste, iar viitorul hanului ar fi fost pecetluit.
Ce forță malefică stătea oare la pândă și avea puterea să decidă soarta satului Verești? Oamenii se gândeau să vândă și să plece, dar cine ar fi cumpărat de la ei? Doar autoritățile de la Alba-Iulia puteau rapid să intervină, dar cine să le cheme?
Puternice superstiții populare țineau Castelul din Carpați la adăpost de orice apropiere omenească. Ultimul proprietar, un om rămas singur pe lume, l-a părăsit demult. Se pare că rătăcea prin lumea largă, iar urma i s-a pierdut între timp. Unii credeau că fusese omorât, căzând victimă presupuselor decizii și acțiuni necugetate. Dacă sătenii erau încredințați că nu au voie să viziteze cetatea, nici altcineva nu putea primi învoire să-i treacă porțile. Dar dacă ei refuzau să afle ce se întâmplă și să ia măsuri, atunci cine ar fi putut s-o facă?
Un pădurar, cu fire dârză și spirit cercetător, s-a încumetat să afle ce se întâmplă la castel. Era cetățuia medievală într-adevăr bântuită cum se credea, sau un grup de răufăcători își instalaseră tabăra în cetate? Tânărului pădurar stăpân pe sine îi venea anevoie să creadă în fantome. Totuși ce a văzut aievea și ce a simțit pe pielea lui atât de grozav încât să se dea bătut, cedând și el în fața legendelor care îi făcea neputincioși pe oamenii din sat?
Cititorul însă nu trebuie să renunțe și să închidă cartea ci mai degrabă să aștepte. Oare a rămas fără eroi, oare aici se termină totul? Fără habar de groaza care paralizase comunitatea, doi călători, înnoptează la hanul La Regele Mihai. Trecerea lor prin sat se dovedește într-adevăr salvatoare nu doar pentru situația financiară a unor personaje cu stare ci pentru toată suflarea din Verești, chiar și pentru cititor.
Acțiunea prinde puteri noi, conflictul slab, pe care îl credeam capabil doar în teorie, între cineva sau ceva nedefinit și niște locuitori devotați miturilor, are acum cu certitudine doi protagoniști. Ei se vor înfrunta deschis, vor intra în luptă cu tot ce au… mai bun și mai rău.
Unul dintre aceștia are viața la apus și arată acum tot disprețul față de orice realizare omenească în afara muzicii, pe care o venerează, și a științei, care-i slujește drept instrument. Prima îl ajută să supraviețuiască, este tot ce i-a rămas. Cu ajutorul celei de-a doua își desăvârșește retragerea în ultimul său bastion, proprietatea sa – Castelul din Carpați. Odinioară luptase cu nădejde pentru idealurile de libertate ale românilor, acum înfiripă în fiecare din noi o speranță, a unei ultime figuri romantice, care va izbuti să reziste departe de societate.
Celălalt erou este tânăr și se simte dator să se exprime cu toată patima și cu tot egoismul. Luptă pentru sine și pentru iubirea care dă sens vieții sale.
Amândoi sunt neconsolați și la fel de îndârjiți.
Din încleștarea celor doi rezultă, în cele din urmă, un câștigător; de drept, pentru că viața se simte datoare să răsplătească și să aducă vremuri mai bune celui care are ceva de oferit, adică celui tânăr, viguros.
Totuși nu putem să nu urmărim, cu admirație, teamă și compasiune, nici sforțările eroice ale protagonistului bătrân, care iese din luptă neînfrânt, deși pierde bătălia. Înnebunit până la crimă pentru că împrejurări nefaste i-au răpit totul, i-au năruit până și cea din urmă bucurie, ultima fărâmă de umanitate și ultimele rămășițe ale unui vis, opune rezistență și consimte să moară decât să trăiască fără ideal. Rămâne liber în spirit și deci, biruitor.
Viața își reia cursul ei obișnuit, își recapă farmecul inițial, amenințat parcă de evenimentele de pe înălțimile Pleșei, de la cetate. Ele au însuflețit satul Verești pentru o vreme, dar nu l-au putut zgudui din temelii, iar acesta își regăsește ușor-ușor ritmul potolit, pașnic dintotdeauna.
Posibil Jules Verne a intuit corect. Precum tânărul boier Frâncu (contele Francisc de Telec, în alte traduceri) ne lăsăm și noi, cititorii, ispitiți și suntem întărâtați când nu avem totul. Până la urmă Jules Verne ne dă tot ce ne dorim. Ne prezintă în detalii fermecătoare oameni aparținând unui loc de poveste din România, față de care manifestă curiozitate și respect. Ne ține în suspans și dă viață unor personaje memorabile. Ne oferă acces atât către minunate legende cât și către minuni ale tehnicii, prefațând în acest sens, un adevăr: „aparținem unor vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat”. Face ce trebuie să facă un scriitor pentru cititorul său. Și încă mai mult, chiar dacă tocmai asta ne scapă.
Pentru că, la final, ne întrebăm: cucerind cetatea, l-am întâlnit noi oare și pe locuitorul ei? Dacă da, dacă intenția scriitorului a fost intuită de cititor, posibil acest roman i se prezintă, după cum de altfel este și considerat, drept unul reprezentativ pentru literatura lui Jules Verne. Dacă nu, oricum sunt sigură că atât romanul cât și scriitorul nu vor fi dați uitării prea curând, pentru că provocarea continuă.
Citiți pe blog și alte recenzii la cărțile lui Jules Verne.
