Titlul: Cişmigiu & Comp.
Autor: Grigore Băjenaru
Editura: Hoffman
An aparţie: 2020
Număr pagini: 314
În anul 1942, apare romanul Cişmigiu & Comp., scrierea care evidențiază calitatea de scriitor a lui Grigore Băjenaru. Experiența de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București a fiului lui Ion Popescu-Băjenaru, profesor și autor de manuale, este evocată în paginile cărții
Opera Cişmigiu & Comp., subintitulată chiar Amintiri din liceu, a fost scrisă după 15 ani de la terminarea studiilor medii şi ocupă un loc fruntaş în scrierile autorului; aceasta rememorează anii de liceu cu întâmplările de odinioară: fiorul primei iubiri, condimentat cu scrisori ori versuri pentru cel drag, prima excursie plină cu peripeţii, primele note mici luate în urma unei boacăne sau a vreunei lecţii neînvăţate, primul chiul pentru o plimbare în doi sau pur şi simplu pentru a lenevi pe băncile din parc (în Parcul Cişmigiu care se afla la o aruncătură de băţ de Liceul „Gheorghe Lazăr”) înverzit parcă de atâta primăvară, poreclele dascălilor, primul concurs reușit, în urma căruia fericitul câştigător a adunat laudele cadrelor didactice, dar şi „ochii dulci” ai admiratoarelor, plus multe alte întâmplări hazlii care izvorăsc din „Liceu”.
Absolvenţii Liceului „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, secţia modernă, promoţia 1926, se reîntâlnesc pentru a sărbători 15 ani de la terminarea studiilor; acest prilej este primit cu mare bucurie, dar şi cu emoţie, şi în acelaşi timp, cu braţele deschise de mintea ageră a naratorului, care adună într-un album toate clipele din liceu. Cândva elev, azi profesor, şi înconjurat de ceilalţi foşti colegi, actuali medici, avocaţi, ofiţeri etc, autorul retrăieşte anii liceului cu nostalgie.
Elevul Grigore Băjenaru i-a avut ca profesori, chiar şi pentru scurtă vreme pe Dimitrie Caracostea şi Camil Petrescu. Deşi imaginea celor doi aşi ai literaturii romane nu este descrisă de autor, noi putem deduce că aceştia au fost oameni demni de meseria de dascăl, cu un bagaj de cunoştinţe de invidiat, tocmai bun pentru dezvoltarea intelectuală a tinerei generaţii.
Cartea Cişmigiu & Comp. va fi mereu, la fel de actuală şi peste alţi 15, 20… de ani, căci în paginile sale fiecare cititor îşi găseşte treapta de ascensiune spre maturitate, adică anii de liceu.
Bună dimineaţa, băieţi!
După 31 de ani, în 1973, Grigore Băjenaru publică Bună dimineaţa, băieţi!, o continuare a cărţii de succes Cişmigiu & Comp. Licențiat în literatură și filozofie, se angajează ca profesor. Experiența de dascăl a devenit subiectul următorului roman. Cartea este scrisă de prozator după ieşirea din învăţământ, ca pensionar.
În Cişmigiu & Comp., personajul principal este cel din bancă, elevul. În Bună dimineaţa, băieţi!, rolurile se schimbă, cel din bancă trece la catedră, de unde îi învaţă pe alţii şi uneori chiar învaţă el însuşi de la ei.
Venisem la Liceul „Cantemir Vodă” la sfârşitul trimestrului I, ca suplinitor al unui mare profesor de Limba Română şi Filozofie, Ion Nisipeanu, apreciat autor de manuale didactice.
Autorul îşi aminteşte de tatăl său care-i lua salariul şi nu-i dădea un ban din el.
Într-o zi, poftea la o porţie de plăcintă, care costa 4 lei, însă avea doar 3 lei. Vizita unui fost coleg de liceu, Rică Stănescu, student la medicină, îi satisface pofta; musafirul îi dă leul mult dorit şi astfel Grig savurează cu plăcere porţia de plăcintă. După gustarea luată, din nou se întâlneşte cu Rică, ras proaspăt, ce era însoţit de o fată frumoasă şi ea proaspăt coafată. Întâlnindu-se, Grig îşi salută prietenul: Vă salut, domnule doctor!, dar nu i se răspunde. După nici zece minute de la nefericita întâmplare, Rică vine din nou la Grig acasă şi clarifică situaţia: acesta îi zisese fetei că este inginer deoarece fetele sunt impresionate mai mult de ingineri decât de profesori sau doctori.
În cariera de dascăl, a avut printre elevii buni şi doi repetenţi (Codrea Gheorghe şi Pavel Ion) pe care i-a adus pe calea cea dreaptă a învăţăturii, doar cu vorbă bună şi frumoasă. Astfel, băieţii, din repetenţi, au trecut frumos clasa.
O altă întâmplare amuzantă ne este prezentată: Andrei, un elev pus pe şotii mai mereu, le aşeza colegilor săi, în timp ce aceştia erau la tablă, ace îndoite pe scaune. Când micuţii se aşezau pe scaun, aceştia urlau de durere. Dascălul nevrând să lase lucrurile la voia întâmplării, îl răsplătește pe elevul neascultător cu aceeaşi monedă: patru ace mari şi îndoite îi aşteptau lui Andrei şezutul moale.
Nici pregătirea serbărilor nu a fost o treabă uşoară pentru tânărul dascăl; părinţii elevilor veneau şi-i atrăgeau atenţia ori îl rugau să aibă grijă de odraslele lor şi să le ofere anumite locuri ba în cor, ba la recitat de poezii, însă la final toţi erau fericiţi, iar serbările erau lăudate chiar în „Universul”.
Dascălul le povesteşte elevilor săi o întâmplare din trecut, din care micuţii au avut ce învăţa; un coleg de-al său, Dumitru Niţă, neavând o situaţie prea bună la învăţătură, se hotărăşte să-i trimită profesorului său o urare de Anul Nou, în versuri. Scrisoarea suna bine, însă era plină de greșeli. Gestul său nu i-a adus o notă mare şi nici nu l-a ajutat să crească în ochii dascălului, ba din contră, i-a adus numai nefericire. De atunci Niţă s-a pus cu burta pe carte şi a învăţat gramatica limbii române.
A ajuns diriginte la clasa a VIII-a. Ora sa de dirigenţie o transforma în oră de română spre mulţumirea elevilor, deoarece profesorul de română de la clasă era în pragul pensionării şi se simţea obosit şi lăsa goluri în materie.
Îndrăgit de elevi, ora de dirigenţie aduna şi alţi copii de la clasele vecine, astfel că tânărul profesor a fost nevoit să înfiinţeze o oră suplimentară, după-amiaza, o dată pe săptămână, la care au fost invitaţi să ia parte şi elevii claselor vecine pe lângă cei ai săi.
Era un profesor bun, îşi asculta elevii cu privire la problemele personale, îi ajuta, însă în faţa copiatului nu ceda. Cel ce copia şi nu era prins, nu avea nimic de pierdut, în schimb, nefericitul care era prins primea nota unu.
Cariera propriu-zisă de profesor secundar de zi mi-am încheiat-o la Liceul „Barbu Delavrancea”.
Autorul l-a cunoscut pe Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi, chiar în anul în care maestrul împlinea 90 de ani. Grigore Băjenaru a stat de vorbă cu bătrânul junimist chiar la acesta acasă, ascultând cu plăcere amintirile de neuitat legate de Eminescu, Caragiale sau Alecsandri. La sfârşitul vizitei, Băjenaru i-a sărutat mâna veteranului literar, pe care o considera sfântă, deoarece atinsese mâinile celor mai valoroşi scriitori români.
Cum l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu; superba poveste a logodnei dintre Ştefan O. Iosif şi Natalia Negru; suprema dovadă de dragoste pe care i-a arătat-o doctorul Davila Anei Racoviţă Golescu, sunt doar câteva întâmplări frumoase pe care vă las să le descoperiţi singuri, citind cartea.
În paginile acestei cărţi veţi descoperi o poveste emoţionantă, o dragoste nemărginită faţă de profesia de profesor şi o relaţie strânsă de prietenie între dascăl şi elevii săi.
