Titlu: Cele mai frumoase povești de H.C. Andersen (conține Crăiasa Zăpezii)
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
„Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor.”
Hans Christian Andersen a scris cele șapte povestiri conținute în acest basm, fiind încredințat că atunci când vom ajunge la sfârșit, atât noi, cititorii cât și el însuși, avem să știm mai mult decât știm acuma.
Precum niște vehicule înaripate pe care le privim cu admirație și uimire în văzduh, tot astfel sunt cele șapte povestiri. Ne pregătesc pentru propria noastră călătorie sufletească. Bineînțeles, pentru cine este interesat și nu are rău de înălțime.
Întâia povestire – În care e vorba de o oglindă și de niște cioburi
Cândva, demult, un vrăjitor pus pe distracții diabolice a încurcat și mai mult ițele zăpăcite ale firii umane, inventând oglinda care nu reflecta pur și simplu imaginea privitorului ci avea puterea să-l facă pe acesta să creadă că imaginea era chiar sinele ființei sau esența lucrului reflectat. Iar imaginea evidentă era aceea a părții mai puțin plăcute din fiecare om și din toate câte există pe Pământ, acea dublură așa zis defectă, imperfecțiunea de care cu toții ne temem că va ieși la iveală. Tot ce era frumos și bun, dacă se oglindea în ea, aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era urât se vedea în oglindă foarte limpede și chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase priveliști în oglindă parcă erau spanac fiert și cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioși sau ședeau cu capul-n jos, fețele lor erau așa de schimonosite, că nu le puteai cunoaște și dacă, de pildă, cineva care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă alunica creștea și îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.
Și iată cum percepția subiectivă a omului, pe care acesta ar trebui, în mod conștient, să o considere o limitare a viziunii sale asupra întregului, a devenit expresia adevărului absolut, o lupă care supradimensiona răul, făcându-l să vadă strâmb creația divină – lumea – și să o judece nedrept.
Acest vrăjitor neîntrecut în rele era chiar dracul în persoană, mândru de născocirea sa și sigur pe sine și pe simțul umorului său. Și fiind dornic să se laude, el și discipolii săi au purtat oglinda peste tot în lume până când niciun om nu rămăsese neschimonosit. Apoi și-a dorit să o ducă în cer, dar în ascensiunea sa, a pierdut controlul asupra oglinzii care a căzut pe pământ și s-a spart în mii și milioane de bucăți.
Iar bucăți infime de oglindă, cât un fir de nisip au fost purtate de vânt peste tot și s-au instalat în ochii și inimile oamenilor. Toate aceste fărâme fine, aceste cioburi de oglindă își păstrau toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă. Ochii vedeau distorsionat, iar inima oamenilor se transforma într-un bulgăre de gheață.
A doua povestire – Un băiețaș și o fetiță
Ne sunt prezentați în această a doua povestire cei doi protagoniști ai basmului, fetița Gretchen (Greta) și băiețelul Karl. Ei locuiau într-un oraș mare și aglomerat. Familiile lor ocupau două mansarde din două case alăturate, atât de apropiate încât puteai trece dintr-una în alta doar deschizându-le ferestrele.
Iar pentru că părinții lor se înțelegeau, au sădit legume și verdețuri în două lădițe pe care le-au așezat de-a curmezișul peste streașina fiecărei case, formând un fel de punte verde între cele două ferestre. Mai plantaseră și câte un trandafir. Sub umbra trandafirilor stăteau copiii și se jucau vara.
Iarna însă geamurile erau înghețate și copiii trăgeau cu ochiul prin ele, creându-și un „punct de observație” – un rotocol străveziu, mai precis, urma unui bănuț de aramă încălzit pe sobă și lipit pe geamul înghețat. Se întâlneau la unul dintre ei acasă, iar bunica le povestea despre regina roiului de fulgi de nea – adică despre crăiasa zăpezii. Ea este cea care la fiecare geam al ferestrelor așternea un covor de flori de gheață, în trecerea ei nocturnă prin orașul adormit.
Karl, după ce ascultase cu atenție povestea albinelor cele albe, înainte de culcare, privi pe fereastră prin rotocolul de pe geam și, spre uimirea lui, văzu cum cel mai mare fulg se transformă într-o femeie de gheață frumoasă și gingașă care-l salută și apoi se înălță în văzduh întocmai cum îi povestea bunica. Întâmplarea magică îl înspăimântă pe băiat care se îndepărtă și făcu imediat uitată întâmplarea.
De la acea seară incredibilă trecuse ceva vreme, iarna plecă și lăsă loc primăverii. Trandafirii au înflorit, iar cei doi copii reveniseră la jocurile lor. Când se simțeau mai bine ca oricând, o întâmplare petrecută pe când orologiul de la biserică tocmai bătea cinci le-a răpit liniștea, urmând să-i despartă și să-i supună la grele încercări.
În inima și ochii băiatului intraseră cioburi din oglinda cea fermecată. De acum deveni nepăsător și critic. Fără părere de rău, lua în derâdere tot ce era urât și caraghios la fiecare. Chiar și Gretchen care-l iubea din tot sufletul, chiar și jocurile și cărțile lor, care îl încântaseră peste măsură înainte, acum îi păreau pentru copiii de țâță. Își pierduse cu totul sensibilitatea și grija față de ceilalți, însă mintea sa câștigase în agerime. Îi plăceau jocurile chibzuite, iar când iarna se instalase din nou îi arătă lui Gretchen cum se vedeau fulgii de nea printr-o lupă. În viziunea sa erau mult mai frumoși decât florile adevărate și nu-i nicio greșeală în ei, sunt făcuți cu o potriveală anumită.
Karl nu uită însă de cea mai mare plăcere a copiilor iarna, săniușul, de această dată în varianta ei cea mai aventuroasă. A pretins în fața lui Gretchen că obținuse permisiunea părinților să se alăture în piața orașului celorlalți băieți și să se dea cu sania. Băieții își prindeau uneori sania de câte-o căruță și se lăsau duși așa o bucată de drum. Karl reuși să-și prindă repede săniuța de o sanie mare vopsită în alb cu un vizitiu misterios îmbrăcat tot în alb, care îl purtă mai mult decât era cazul, descurajându-l cu un semn prietenesc, de fiecare dată când își dorea să-și dezlege săniuța. Așa, alergând ca vântul, sania ieși din oraș, spre neliniștea lui Karl. În cele din urmă, când devenise dificil să mai spere la o cale de întoarcere acasă, vizitiul se opri din goana sa și i se prezentă. De fapt, Karl asista uimit și neputincios la o reîntâlnire fantastică cu o doamnă care îl vizitase cu un an înainte la fereastra casei sale: Crăiasa Zăpezii. În preajma ei, băiatul simți că îngheață, așa că doamna cu o sărutare părintească pe frunte îl făcu să nu mai simtă gerul, iar cu a doua îi șterse amintirile despre părinți, despre Gretchen și bunica. De acum puteau să meargă împreună la palatul crăiesei.
Odată cu A treia povestire – Grădina femeii care știa să facă farmece și continuând cu a patra – Un prinț și o prințesă, a cincea – Fetița de tâlhar, a șasea – Lapona și finlandeza, aflăm ce se întâmplase cu cei lăsați în urmă de Karl. Îl căutaseră, îl plânseră până le-au secat lacrimile. Gretchen suferea și mai mult, dar primăvara aduse cu ea și speranța regăsirii. Vorbi cu razele de soare, cu rândunelele, dar acestea nu-l credeau mort. Atunci Gretchen începu să-l caute. Mort sau viu trebuia să-l găsească. Mai întâi merse la râul din apropierea orașului, încălțată în pantofii cei noi, pe care Karl nu îi văzuse. Promise să-i dea râului pantofii, dacă și acela i l-ar fi înapoiat pe băiat. Mai întâi, a aruncat pantofii ei roșii prea aproape de mal, iar valurile i-au adus înapoi. Gretchen crezu că îi aruncase prea aproape, deși exista și posibilitatea ca băiatul să nu fi fost luat de râu, așa cum credeau ceilalți oameni care vorbeau că s-a înecat. Apoi, s-a suit pe o luntre priponită în păpuriș și, la capătul ei, s-a întins să azvârle pantofii departe. Mișcată, luntrea se desprinse, pentru că nu era legată strâns și porni, cu fata desculță, pe râu în jos.
Așa începură călătoria și cercetările: ajunse la o femeie cu o grădină plină de flori, un loc plin de farmecele bătrânei, un loc veșnic primăvăratic. Acea femeie nu dorea să o mai lase să plece, chiar dacă fetița i se destăinuise și o întrebă dacă l-a zărit cumva pe prietenul ei. Îi plăcea fetița și probabil i se urâse cu singurătatea. Dar Gretchen reuși în cele din urmă să fugă și să-și continue drumul.
Întâlni apoi un cioroi năzdrăvan, care îi dădu binețe. Era interesat unde pornise acea fetiță de una singură, pe timp de iarnă. Gretchen îi povesti totul și cioroiul și drăguța lui s-au oferit să o ajute pentru că, credeau ei, Karl era proaspătul soț al prințesei din acel ținut. Însă s-a dovedit că cele două păsări se înșelaseră. Prințul îi semăna lui Karl, dar nu era el. Însă prințul și prințesa s-au milostivit de Gretchen și i-au pus la dispoziție o caleașcă numai de aur, cu valeți și vizitiu. Pe dinăuntru era căptușită cu turtă dulce, iar în lada de sub capră erau fructe și covrigi. Însă bunele intenții nu sunt uneori și cele mai înțelepte. După trei poște de mers și după despărțirea de cioroi care a condus-o o bucată de drum, caleașca intră într-o pădure deasă. Opulența a atras atenția unei cete de tâlhari care au omorât vizitiul și valeții. Tâlharii au oprit caii și caleașca pentru ei și au luat-o prizonieră pe Gretchen ca să o distreze pe fata unei neveste de tâlhar. Fata era răzgâiată, drac împielițat, dar totuși avea o inimă curajoasă și mărinimoasă. Aflându-i povestea lui Gretchen căzu pe gânduri, iar când fata îi povesti în dimineața zilei următoare ce aflase de la porumbeii micuței aventuriere, aceea trecu la fapte. Dar ce aflase Gretchen de la păsări?
Karl fusese răpit de Crăiasa Zăpezii. Porumbeii își aminteau perfect, pentru că în trecerea ei prin văzduh, familia porumbeilor sălbatici pierise de frig, ei fiind singurii supraviețuitori. Credeau că Laponia este țara unde îl dusese crăiasa pe Karl, acolo era mereu zăpadă și gheață.
Fata de tâlhar o încredință pe Gretchen renului ei și o trimise cu el, fără știrea tâlharilor, în Laponia.
În Țara Laponilor îi va găzdui o vreme o laponă bătrână. Ea îi îndrumă spre Finnmarken, la o distanță de vreo sută de poște, unde se pare că stă Crăiasa Zăpezii și aprinde în fiecare seară un foc bengal.
Tot în acel ținut locuia și o finlandeză, la care vor trebui să se oprească pentru a afla ce trebuie să facă. Pe o bucată de pește uscat, lapona scrise recomandarea ei către cunoștința ei finlandeză, pentru că hârtie nu avea. Au ajuns în Finlanda și au bătut la hornul finlandezei căci ușă nu avea. Finlandeza le deschise și îi primi înăuntru, în locuința sa în care era cald ca-ntr-un cuptor. A citit de trei ori mesajul, a pus la gătit peștele uscat și s-a gândit cum să o ajute pe Gretchen, mai întâi, încercând să intuiască ce i s-a întâmplat lui Karl. I-a mărturisit totul renului și împreună au stabilit că acesta o va lăsa la marginea grădinii Crăiesei Zăpezii, la două poște de casa finlandezei. Pentru că Gretchen era singura care avea o putere uriașă în inima ei de fetiță și era singura care putea înlătura cioburile din inima și ochii băiatului.
Gretchen porni înfrigurată să înfrunte stihiile iernii și străjerii Crăiesei Zăpezii (fulgii de nea), desculță, pentru că-și uitase încălțămintea la casa din Finlanda. Nu i-au mai rămas decât rugăciunile și credința, care să o conducă mai departe spre palatul de gheață. Aburii răsuflării ei s-au transformat în îngerași păzitori. O oștire întreagă de îngeri îi înfruntau pe străjerii crăiesei și o apărau chiar și de frig.
A șaptea povestire – în care e vorba de palatul Crăiesei Zăpezii și despre ce s-a întâmplat acolo
Cu alte cuvinte vom afla deznodământul basmului, dar mai întâi să citim câte ceva despre Karl. Era vânăt de frig, dar nu-l simțea, vă mai amintiți de sărutarea primită pe frunte de la crăiasă, care îi înghețase simțurile.
Karl era foarte ocupat cu dezlegarea unui joc, așa-zisul joc de gheață al înțelepciunii, un puzzle pe care trebuia să-l rezolve. Cuburile de gheață trebuiau potrivite în așa fel încât să alcătuiască cuvântul „Veșnicia”. Crăiasa Zăpezii îi promisese că va deveni stăpân pe el însuși, iar ea îi va dărui lumea întreagă și o pereche de patine noi, dacă va dezlega vraja. Ea plecase către munții Etna și Vezuviu pentru a le potoli puțin din arzătoarea lor activitate vulcanică.
Gretchen reuși să străbată grădina palatului și să pătrundă în el, să intre în sălile lui mari, goale și reci. L-a găsit pe Karl, l-a îmbrățișat și a plâns, iar lacrimile ei fierbinți au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă și au topit bulgărele de gheață, și au mistuit ciobul de oglindă.
El s-a trezit ca dintr-un vis și împreună s-au întors acasă, conduși de reni și de laponă până la hotarele țării nordice, nu înainte să izbutească să găsească cuvântul din joc. În drumul lor spre casă s-au întâlnit cu fata de tâlhar, care plecase să colinde lumea largă. I-a dat de știre lui Gretchen despre toți cunoscuții ei: cioroiul, drăguța lui, prințul și prințesa și bineînțeles despre planurile ei. Le-a promis că-i va vizita la ei în oraș, când va fi în trecere.
Odată ajunși acasă la bunica și-au dat seama că deveniseră oameni în toată firea. S-au așezat sub trandafiri ca altădată și dând uitării măreția palatului înghețat au înțeles câtă înțelepciune era într-un cântec vechi învățat de Gretchen în copilăria lor:
Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!
Închei prezentarea unui basm plin de miez, revenind la cuvintele de început ale autorului și când ajungem la sfârșit, avem să știm mai mult decât știm acum, amintindu-mi despre o altă carte și cuvintele din ea: Fiecare știe cât îi trebuie. Cuminții iau ce găsesc, proștii nu se aleg cu nimic, și fiecare învață singur…
