Titlul: Cuore
Autor: Edmondo de Amicis
Editura: Gramar
An apariție: 2016
Număr pagini: 248
V-ați organizat în gând anul școlar care urmează să înceapă curând? Cum va fi, ce vă propuneți să faceți? Ah, ce subiect slab într-un moment mort! Cum de m-am găsit tocmai acum să deschid un subiect pe care îl tot alungați din gând și îl excludeți din discuții? Mă puteți condamna la o lună-două de așteptare cu un click pe Close tab, dacă nu e grabă, și să reveniți abia când va trebui să aveți gata pregătită fișa de lectură.
Dar o clipă… eu nu sunt aici să vă citesc gândurile. Vă promit în schimb ceva mai mult despre o carte clasică pe care abia ce am terminat-o de citit și care merge direct la inimă – Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis. Copii, părinți… să începem!
Cuore nu este un nume de copil
În primul rând… să stabilim! Cuore nu e un nume de copil! Nu, nicidecum. Titlul din limba italiană, limba în care a fost scrisă cartea originală, a fost preluat ca atare în edițiile traduse în limba română. Iar în italiană cuvântul cuore înseamnă inimă. În limba română titlul complet al cărții este Cuore, inimă de copil.
În limba engleză cartea este cunoscută drept Heart, în franceză se intitulează Le Livre-cœur. Pe când, în spaniolă avem o traducere a titlului inspirată de felul în care este organizat conținutul ei, care arată precum un jurnal, adică: Corazón: Diario de un niño
În concluzie, titlul cărții de față, deși la prima vedere așa ar părea, nu poartă numele vreunuia dintre personajele cărții cum s-a întâmplat în cazul romanelor Robin Hood, Ivanhoe, Robinson Crusoe, Colț Alb și lista poate continua.
În stilul unui jurnal
Un elev, Enrico Bottini, din clasa a treia primară, notează într-un jurnal tot ce vede, simte și cugetă în școală și în afara ei. După notițe lui zilnice, la finalul anului școlar 1881-1882, tatăl băiatului scrie paginile din care este compusă cartea. Cele mai semnificative dintre experiențele trăite de băiat atunci, timp de mai bine de nouă luni, vor rămâne peste timp, el însuși revenind cu anumite completări în anii de gimnaziu când va reciti paginile de jurnal.
Scriitorul Edmondo de Amicis recomandă cartea școlarilor de la nouă la treisprezece ani. Ideea unei cărți pentru copii, care să pună în valoare școala, i-a venit scriitorului pe vremea când propriii săi fii, Furio și Ugo, erau școlari. Ei sunt cei care l-au inspirat să scrie Cuore, inimă de copil.
Personajele din romanul Cuore
Sunt elevii școlii Baretti din orașul italian Torino, părinții și învățătorii lor. Cu alte cuvinte persoanele din viața micuțului Enrico, autorul jurnalului, devin personaje. Dar nu numai.
În carte, întâmplările, emoțiile, bucuriile și încercările prin care trec cei pe care îi cunoaște Enrico, se intercalează cu povestiri despre copii excepționali. Elevii află din școală sau din afara ei aceste povestiri care le servesc drept pilde de învățătură și cunoaștere. Ele erau impresionante. La fel cum era și istoria Italiei din acele vremuri, plină de faptele vitejești ale unor faimoase personalități italiene, luptători pentru libertatea și unitatea țării, care trecuseră din istorie direct în legendă pentru oamenii acelor vremuri.
Aflăm și noi, în stil literar, despre activiști și oameni politici precum Giuseppe Mazzini (1805-1872), despre generalul Giuseppe Garibaldi (1807-1882), protagoniști ai luptei pentru independența Italiei, considerați părinți ai statului italian modern.
Colegii lui Enrico
Sigur, Enrico nu-i nominalizează pe toți cei cincizeci și patru de colegi ai săi, dar sunt câțiva care îi atrag atenția. Prin felul lor de a fi, prin felul cum reacționează în diferite situații ei sunt protagoniștii cărții. Îi vor rămâne în amintire nu doar lui Enrico, personajul narator, ci și cititorului. Acțiunea cărții este compusă din suma unor împrejurări obișnuite din viața unui elev: orele de curs, de sport, spectacolul străzii, schimbul de vizite între colegi, întâlnirile, evenimentele festive. Faptele, comportamentul personajelor în situații diverse sunt însă cele care fac diferența pentru cititor.
Lista nominalizaților o deschide Garrone, „cel mai înalt și cel mai voinic din clasă”, dar și cel mai bun la suflet și o închide premiantul „cu o bogăție de păr blond”, Derossi, pentru care învățătura „este o joacă”. Între aceste vârfuri sunt figuri mai nevoiașe și plăpânde precum micuțul Nelli, „un biet cocoșat, plăpând și cu fața suptă”, energice și vesele precum Coretti, cu „o beretă de blană de pisică”, obraznice și răutăcioase precum Franti, un elev problemă, sau de-a dreptul simpatice precum „zidărașul”, Antonio Rabucco, poreclit și „botișor de iepure” pentru că imita botișorul acestui animal adorabil. Nici eu nu îi voi numi pe toți, dar să știți că toți o să vă placă și de dragul lor veți citi cartea.
Punctele forte ale cărții
Portrete nemuritoare de copii
Scriitorul italian Edmondo de Amicis dovedește măiestrie în zugrăvirea personajelor-copii. Procedează inspirat și obține portrete nemuritoare.
Micul său narator, Enrico, este doar un copil, deci are tendința să-i împartă pe ceilalți în două tabere: buni și răi, avuți și sărmani, frumoși și urâți, deștepți sau înceți la minte.
Dincolo de trăsăturile dominante, evidente pentru fiecare dintre personajele sale, acestea evoluează în diferitele situații ale vieții într-un mod surprinzător. Așadar cititorul recepționează informații importante. Datorită spiritului de observație, Enrico reușește să-și reconsidere părerea despre copiii din carte.
Să exemplificăm:
Votini este un vanitos cu suflet până la urmă. După ce se împăunează în fața unui copil cu cizmulițele sale „de marochin, tighelite cu roșu, un costum cu broderie și fireturi de mătase, cu o bandă de castor alb și cu ceas” rămâne „umilit, mut, cu ochii în pământ” pentru multă vreme, după ce află că acel copil este orb.
Garoffi, un băiat din clasa lui Enrico, se remarca prin ușurința de a face calcule matematice. Era poreclit „traficantul”, „cămătarul”.
Primea cu plăcere timbre pentru colecția lui și avea „buzunarele umflate cu micile lui mărfuri, pe care le acoperă cu o manta neagră lungă, și pare continuu frământat de gânduri și griji ca un adevărat negustor.”. Ei bine, tocmai un astfel de băiat, care își calcula fiecare mic avantaj, acționează neașteptat de curajos și necontrolat. În timpul unei bulgăreli între colegi, în plină stradă, un bulgăre tare ca piatra, aruncat de Garoffi în camarazi, a nimerit din nefericire ochiul unui bătrân funcționar, rănindu-l grav. Chiar dacă știa că avea să fie suduit de mulțime și chiar dacă tremura de frică ca o frunză, Garoffi își recunoscu fapta.
Sunt și situații care din păcate nu aduc nimic nou ci doar confirmă îngrozitorul adevăr. Pe Franti nu îl putem descrie decât așa cum este catalogat „răul” clasei, iar Carlo Nobis nu este decât un „îngâmfat”. Dar și portretele unor astfel de copii ne rămân în minte: incorigibili, violenți, insensibili, total nepăsători și netemători în fața consecințelor. Drept dovadă, scriitorul Umberto Eco a publicat în 1962 o carte intitulată Elogiu lui Franti (Elogio di Franti) ca o replică critică la Cuore, folosindu-se tocmai de firea răzvrătită a lui Franti.
Și că vorbeam de critică, hai să vedem care sunt, în opinia mea, punctele slabe ale romanului Cuore, inimă de copil.
Punctele slabe ale cărții
O viziune în beneficiul copiilor, dar o supradoză de idei pentru micii cititori
Cuore, inimă de copil face parte din categoria romanelor tematice. Ideile etice ale autorului sunt reprezentate prin caractere și situații. Nimic rău în asta ci chiar meritoriu.
Maniera scriitorului, felul cum scrie despre copii, motivează cititorul, nu însă și supradoza de idei.
În viziunea scriitorului, copiii nu sunt niște ființe desprinse din basm, nici privilegiate din acest motiv. Dimpotrivă viața nu știe să facă oferte echitabile, uneori pare nedreaptă cu unii și prea generoasă cu alții. Viața e pur și simplu așa cum e. Deci nu doar adulții trebuie să se descurce pe parcursul ei ci și copiii. Este și ceea ce dorește tatăl lui Enrico, inginerul Alberto Bottini, să înțeleagă fiul său, un copil din categoria de mijloc, din toate punctele de vedere: nu e nici foarte bogat, nici foarte sărac, nici foarte bun la învățătură, nici foarte slab. Cu alte cuvinte, se află într-o situație comodă și trebuie motivat puternic să iasă din zona de confort.
Pagini sărace în suspans, puțin spațiu de mișcare pentru lucrurile copilărești
Edmondo de Amicis procedează la fel ca părintele lui Enrico și ne convinge să citim cartea, iar talentul său compensează pagini sărace în suspans, adică sarea și piperul în cărțile pentru copii.
Personajele sunt parcă desprinse din viața de fiecare zi, micul cititor se poate regăsi în acestea și poate învăța ceva. Dar, dar… Intențiile scriitorului de a sublinia valorile etice la care să aspire copiii în viață, altruismul, voința, perseverența, generozitatea, prietenia, curajul, compasiunea, recunoștința, lasă prea puțin spațiu de mișcare pentru lucrurile copilărești.
Nebunia vârstei, zburdălnicia, imaginația debordantă, boacănele amuzante specifice copiilor nu le-am întâlnit decât într-o măsură cenzurată și tot sub forma unor pilde care au o morală la final. Cu alte cuvinte ieșirea din limite se manifestă tot în situații grave, solemne. Copiii din cartea lui Amicis sunt niște martiri curajoși sau săvârșesc fapte de un curaj nebun punând în balanță valorile morale.
Când Robetti, un copil de vreo opt ani, se avântă sub roțile unui vehicul pentru a împiedica ca unul dintre colegii lui mai mici să fie lovit sau când Derossi decide să treacă sub tăcere o descoperire senzațională despre un coleg de clasă, facem cunoștință cu situații în care copiii sfidează limitele, dar într-un mod neașteptat de grav, matur.
Deci nu există un echilibru între savoarea, farmecul copilăriei și solemnitatea circumstanțelor și a faptelor virtuoase. Ceea ce am găsit pozitiv este că cititorul se va ambiționa citind cartea. Dacă Marco, un băiețel genovez, eroul povestirii lunare De la Apenini la Anzi, pleacă din Italia în America Latină să-și găsească mama aflată acolo la muncă, atunci ne închipuim că totul este posibil, dacă ai curaj, dragoste și un dram de șansă. Deci dacă un copil poate, oricine poate.
O carte clasică din literatura pentru copii, adică intenții bune, dar rezultate mici
Însă se ridică o întrebare: oare găsim astăzi mulți copii care să fie într-atât de captivați de lectura acestei cărți încât să mai ajungă și la morala povestirilor sau să prindă ideea din filele de jurnal ale lui Enrico? Îmi amintește de replica lui Greg Heffley din Jurnalul unui puști – Căldură mare despre cărțile clasice: „Nu știu sigur ce înseamnă o carte clasică, dar cred că trebuie să fi apărut în urmă cu cel puțin cincizeci de ani și că la finalul ei trebuie să moară un personaj sau un animal.”
Să fi mizat scriitorul pe faptul că un copil își dorește enorm să fie luat în serios, să nu fie subapreciat din cauza vârstei? Din acest considerent tocmai copiii vor aprecia această carte cu totul serioasă și nu adulții, nostalgici și indulgenți față de copilării, preferând mai degrabă o carte năstrușnică pentru copiii lor? Cine știe, sunt totuși sceptică.
Modernitatea romanului
Mesajul cărții dar și construcția ei au tot călătorit prin timp, o sută treizeci și unu de ani, au inspirat și au născut controverse. Ceea ce denotă interes și iar interes.
Mai sus aminteam despre diferitele traduceri ale titlului. Probabil nu trebuie să detaliez, ați ghicit deja. Cuore de Edmondo de Amicis este o carte cunoscută și mai ales recunoscută la nivel internațional (se pare că au fost făcute până în prezent peste două sute de traduceri). Inclusă și astăzi în lista de lecturi suplimentare ale elevilor, a făcut la vremea ei mai mult decât prezența între titlurile sonore ale literaturii universale pentru copii.
Deziderate vs Realități
În afara unei construcții încă actuale, moderne – iată, avem atâtea cărți pentru copii care se prezintă și în prezent sub forma unui jurnal ținut de personaje gen Enrico, iar pe blog găsiți atâtea exemple – limbajul este simplu, iar tonul amical. Într-o combinație interesantă de povestiri – unele cultivă marile virtuți, iar altele, anecdote, sfaturi părintești, încurajează micile virtuți – răzbat până la noi, azi, dezideratele unei vieți interioare și sociale bazate pe iubire, respect și valoare. Sunt deziderate ale umanității din totdeauna.
Tematica unora dintre povestiri o resimțim de asemenea dureros de actuală. Realitățile de atunci și cele de azi au cauze diferite, dar dramele sunt aceleași. Se cuvine să ne întrebăm de ce. Citiți impresionanta povestire De la Apenini la Anzi (a fost adaptată și pentru o animație) și vă veți gândi ce ironie. Altădată italienii îngroșau rândurile imigranților, se rupeau de familii și trăiau o dramă, iar azi înspre Italia emigrează alții. Sunt și mulți români în Italia iar între ei unii trăiesc o dramă asemănătoare. Ce tristă coincidență între trecut și prezent! Alți actori, aceeași dramă.
Citate celebre
Mai pot preciza că pasaje din carte, se regăsesc azi între citatele celebre publicate și pe internet. Aceste pasaje sunt de fapt mesaje, fiind exemplificate în carte prin faptele personajelor. Ele traversează timpul din vremea scriitorului până la noi, astăzi, și cine știe pe cine și când vor mai inspira în viitor.
„Și pe stradă ai de respectat anumite datorii. Dacă-ți măsori pașii și gesturile într-o casă, fie ea a ta, fie a altuia, de ce nu ar trebui să faci același lucru și pe stradă, care este casa tuturor?
[…] Educația unui popor se judecă înainte de toate după atenția pe care o acordă străzii. Acolo unde vei găsi mojicie pe stradă, vei găsi mojicie și în case.” (Strada, 25, sâmbătă)
„Iubește-ți învățătorul pentru că el aparține marii familii de cincizeci de mii de învățători de curs primar, împrăștiați în întreaga Italie, care sunt ca părinții sufletești ai milioanelor de copii ce cresc odată cu tine; muncitori neprețuiți la adevărata lor valoare și rău plătiți care pregătesc țării noastre un popor mai bun decât cel de acum”. (Recunoștință, 31, sâmbătă)
„[…] soldatul nu este mai puțin nobil decât ofițerul, pentru că noblețea stă în muncă și nu în câștig, în valoare și nu în grad.”(Prietenii muncitori, 20, joi)
Contextul istoric în care a fost publicată cartea, succesul ei
A fost cerută și dorită, cu alte cuvinte a înregistrat un imens succes imediat după publicare ceea ce a făcut posibilă reeditarea ei de 40 de ori în câteva luni.
Ce i-a făcut pe cititorii de atunci să o aprecieze atât de mult? Cu siguranță conținutul a fost în acord cu nevoile afective, cu aspirațiile contemporanilor lui Amicis, iar după ce parcurgem textul, și ne informăm despre datele din biografia autorului, data publicării romanului, în contextul de atunci, înțelegem de ce.
Timpul și locul apariției cărții impuneau gravitate și se pare că sunt perioade când și cititorii simt asemenea. Cartea a fost publicată pe 15 octombrie 1886 (am găsit și 17, 18 octombrie, deci nu știu precis ziua). Cert este că a fost publicată odată cu începerea anului școlar în Italia ( în acea perioadă, octombrie era luna care dădea startul într-un nou an școlar). În 1866 scriitorul participa ca ofițer în Al Treilea Război de Independență, iar ecourile luptei pentru independență, ale anilor care au condus la unificarea teritorilor Italiei într-un singur regat puternic, începând din 1859, sunt transpuse în carte cu patos și recunoștință pentru eroii acelor vremuri tumultoase.
Povestirile din carte, atmosfera sunt elogioase față de oamenii care au luptat pentru independența țării și care au făcut unirea, iar intenția e clară de a forma copiilor cu grijă o cultură națională și de a-i educa în spiritul unor valori etice.
Cum a fost interpretat de-a lungul timpului acest aspect militant al cărții este o altă discuție. Vă invit să vă documentați pe această temă. Pot doar să remarc că Mircea Sântimbreanu în Recreația Mare a repus în circulație nu doar construcția și tematica din Cuore, dar și anecdota Vanitate din ziua de 5 decembrie. Iar dacă vă veți documenta veți înțelege că nimic nu e întâmplător.
Ca de la cititor la cititor
Fie vorba între noi, pentru că ne cunoaștem de ceva vreme ca cititori de cărți, nu e cumva prea multă mortăciune în paginile acestei cărți și prea mult praf depus de timp pe biata carte, ca să ne mai deranjăm?
Hm, poate așa e. Dar vă reamintesc că nu scriu aici doar ca să ne citim reciproc gândurile. Cu nasul în batistă în caz că avem alegie la praf sau atunci când viața ori literatura ne aduc în nări mirosul morții și ne tratează cu un val de necazuri și tristețe, putem apela la o carte ca aceasta. Ea încearcă să ne arate calea spre noi înșine, familie, un prieten adevărat, și, de ce nu, spre școală, în căutarea unei motivații, a unui sfat, a unei învățături. Da, da, vă îndemn din tot sufletul să citiți această cărticică nobilă și motivațională. O să plângeți sau o să vă spuneți ei hai, e prea mult și prea de tot, și totuși veți citi mai departe. Nici eu nu m-aș fi lungit așa de mult cu recenzia dacă nu mi-ar fi plăcut până la urmă cartea.
Între povestirile lunare mie mi-au mers la suflet: De la Apenini la Anzi, Infirmierul tatei, Micul copist florentin și Micul patriot padovan. Sunt curioasă ce credeți voi. Am mai aflat că scriitorul italian Edmondo de Amicis a călătorit mult și a scris multe cărți cuprinzând însemnările sale de călătorie, cel mai valoros exemplu fiind cartea Costantinopoli. Mulți consideră această carte drept cea mai bună dintre operele scriitorului. Cea mai recentă ediție a fost publicată în anul 2005 și s-a bucurat de o prefață scrisă de același Umberto Eco, cel care se raportase critic la Cuore, cu câteva decenii înainte.
Deci lectură plăcută și să ne „recitim” curând. Ce ziceți de o recenzie la Prinț și cerșetor? Pe curând, deci!
