Din această toamnă informațiile de pe această pagină sunt publicate în articole independente și le găsiți în categoria Din lumea cărților alături de alte materiale care ne dovedesc încă o dată că domeniul literar este plin de resurse
În copilărie, cartea preferată a scriitorului Pete Johnson (n. 29 aprilie 1965, Winchester, Marea Britanie) a fost „O sută unu dalmaţieni”. Scriitorul i-a scris autoarei acestei opere, Dodie Smith. Ea a fost prima persoană care l-a încurajat pe Pete să devină scriitor. „Traitor” este dedicată acesteia.
Odată, când Pete s-a aflat într-un studio de televiziune pentru a vorbi despre operele sale, a fost confundat cu un actor şi dus în sala de audiţii. Prezentatoarea Sarah Greene l-a confundat şi ea din greşeală cu fratele ei.
Când era tânăr, scriitorul avea crize periodice de somnambulism. Într-o noapte s-a trezit mergând pe lângă un drum aglomerat, îmbrăcat în pijama.
Mâncarea preferată a lui Pete este ciocolata. Îi plac mai ales ouăle de Paști din ciocolată.
Lui Pete îi place să se apuce de scris pe la opt dimineaţa. Citeşte cu voce tare dialogurile ca să vadă dacă sună firesc. Când are câte un blocaj, face plimbări lungi.
Are în permanenţă un carneţel la el. Cele mai bune idei vin atunci când nici nu te aştepţi, afirmă scriitorul.
Colecţionează glume.
Adoră să citească romane presărate cu acţiune şi umor. Dintre propriile cărţi, preferă… Dar mai bine citiți pe blog recenzia la cartea „Cum să-ţi instruieşti părinţii. Jurnalul meu bestial” ca să aflați mai multe despre una dintre cărțile lui favorite.
După ce citiți recenzia, citiți cartea și apoi chiar veți dori să știți mai mult despre Pete Johnson și să petreceți mai mult timp alături de el. Chiar puteți face asta cu ajutorul internetului. Așa că vă recomand să intrați pe website-ul autorului, www.petejohnsonauthor.com. Veți citi despre citit și scris, despre un scriitor amuzant, dar și foarte serios și încrezător când vine vorba despre misiunea sa: de a-i face pe copii să iubească lectura și chiar să… scrie.
Sinteză de Florina Dinu
Roald Dahl scria întotdeauna numai cu un anumit tip de creion: galben cu gumă la capăt. Înainte să înceapă să scrie, autorul operelor pentru copii se asigura că are şase creioane ascuţite în apropiere. În două ore, acestea se toceau şi erau ascuţite din nou.
Roald prefera de asemenea un anumit tip de hârtie pentru scris. Şi-a scris toate cărţile pe blocuri de hârtie liniată galbenă, care îi era trimisă de la New York. Autorul scria şi rescria până când era convins că fiecare cuvânt era cel potrivit. Multe coli de hârtie galbenă erau aruncate. O dată pe lună, când coşul său de hârtie era plin până la refuz, făcea un foc în aer liber, chiar în faţa căsuţei sale (unul dintre pereţii albi s-a înnegrit în timp din cauza funinginii).
Odată ce Roald termina de scris o carte, îi dădea teancul de foi galbene mâzgălite secretarei sale Wendy, care îl transforma într-un manuscris ordonat pe care-l trimitea editorului său.
Dahl şi-a scris cărţile într-o căsuţă de cărămidă, construită special pentru el, la marginea unei grădini, în localitatea Gipsy House. Era zugrăvită în alb şi avea uşa galbenă. Scriitorul nu a permis nimănui să intre în căsuţă, aşa că nu a fost niciodată dereticată sau scuturată. Căsuţa arată în continuare exact cum a lăsat-o Roald Dahl. Mucurile de ţigară sunt încă în scrumieră, iar coşul de hârtie este aproape plin.
În Statele Unite, Australia şi Canada există o linie de dulciuri numită „The Willy Wonka Candy Company” care foloseşte pentru promovare personajele şi simbolurile din cartea „Charlie şi fabrica de ciocolată” de Roald Dahl.
10% din drepturile de autor obţinute în urma vânzării cărţilor semnate de Roald Dahl sunt direcţionate către fundaţia Roald Dahl’s Marvellous Children’s Charity. Aceasta ajută mii de copii care suferă de boli neurologice şi hematologice.
Sinteză de Florina Dinu
„Natura inspiraţiei sale mi se pare a fi făcută din luciditate şi febră”, Tudor Vianu despre Camil Petrescu
Spiritul de observaţie pătrunzător, mobilizarea intelectuală totală pentru tot ce i-a fost dat să vadă, să simtă, să trăiască, originalitea expunerii celor mai inedite idei despre artă, vigoarea creativă i-au asigurat scriitorului Camil Petrescu un loc unic atât în peisajul literaturii române cât şi în inima cititorilor. Opera de creaţie este potrivit scriitorului un act de cunoaştere superioară, se naşte din năzuinţă pentru absolut şi dobândeşte eternitate abia când este substanţială. Abia atunci este capabilă să îşi genereze singură substanţa, energia din care iar şi iar renaşte în sufletul fiecărui cititor peste timp. Cărţile sale şi eroii acestora capătă o frântură de nemurire tocmai prin intensitatea cu care îşi trăiesc fiecare clipă din viaţă, cu care se avântă în a găsi semnificaţii, pentru ca apoi, odată găsite, să meargă spre altele noi.
Camil Petrescu (1894-1957) a contribuit la înnoirea romanului românesc interbelic, dar iată ce afirma într-un interviu acordat unui cronicar al timpului său:
– Nu sunt un modernist, cu atât mai puţin ceea ce se numeşte un tradiţionalist. «Tradiţia» e un cuvânt fără sens, dacă nu cumva are sensul de podoabă de cadavru. Cultura e o continuă descătuşare. Spiritul creează forme noi, care, odată create ca plumbul căzut în apă, devin forme moarte. Existenţa e o continuă devenire, o continuă luptă cu ceea ce e fix. Am tipărit într-un singur exemplar un studiu de peste 50 de pagini despre «Substanţialism», scris de acum patru ani, în care îmi determinam poziţia mea spirituală în raport cu tradiţionalismul şi modernismul. Una e forma moartă a trecutului, cealaltă e forma care va muri mâine. Esenţialul este ceea e permanent sub temporal adică ceea ce scolastica numea substanţial şi ceea ce eu aş vrea să readuc în mentalitatea de azi. Într-o formulă mai superficială, dar mai uşor de înţeles fiindcă e cunoscută din filosofia hegeliană: dacă tradiţionalismul e teza, iar modernismul antiteza, atunci substanţialismul e sinteza. Frunzele din anul trecut: tradiţionalism, frunzele din oricare an care va veni, modernism, copacul şi esenţa lui generatoare, substanţialism. Arta vine din trecut şi se prelungeşte sub formele viitoare. Nu e un copac uscat, nu e nici un stâlp vopsit verde, […] dar pe care e scris cu litere ismenite: modernism. Găsiţi selecţii din interviuri cu scriitorul Camil Petrescu reunite în partea introductivă a romanului „Patul lui Procust”, Camil Petrescu–Par lui-même, într-o Ediţie îngrijită și curriculum vitae de Florica Ichim, apărută la Editura GRAMAR, Bucureşti, 1997).
Ştefan Gheorghidiu, eroul-narator din cartea „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a primit de la autorul romanului, scriitorul Camil Petrescu, o mică parte din jurnalul de război al acestuia.
Într-adevăr regăsim în biografia tânărului Camil Petrescu un parcurs asemănător cu cel al personajului său din perioada studiilor şi a anilor de război.
Student la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti, secţia filozofie şi geografie, Camil Petrescu solicită decanatului, în 1916, înaintarea în grad, chiar dacă a fost respins iniţial la vizita medicală. Este mobilizat în același an, imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, ca proaspăt sublocotenent, la Regimentul 33 Infanterie – Târgovişte.
Ordinul de zi nr. 560/1 august 1917 al Regimentului 16 Infanterie – Suceava îl declară mort. De fapt, pe 24 iulie 1917 căzuse prizonier în mâinile soldaţilor din armata germană, după teribila luptă de la cota 789, de la dealul Ungureanu. Pe front şi-a pierdut vremelnic libertatea şi definitiv auzul la o ureche, în timpul unui bombardament german.
A revenit din captivitate în 1918, an în care a fost şi demobilizat.
Se reîntoarce la activitatea de creaţie finalizând prima sa piesă de teatru publicată, „Jocul Ielelor”, iar în primăvara anului 1919 îşi trece, cu magna cum laude, licenţa, susţinând lucrările „Figuri silogistice, valoarea şi funcţiunile lor” şi „O indicare sumară a originilor filosofiei lui Kant”.
Experienţa frontului va fi transpusă în literatură, pornind de la ideea unui volum de nuvele. Nuvela din care se pare că s-ar fi dezvoltat romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (intitulat inițial „Proces-verbal de dragoste și război”) a fost Fata cu obraz verde, la Vulcan. Această nuvelă devine un capitol al romanului, încadrat în „Cartea a doua – Întâia noapte de război”.
Alte asocieri cu eroul din primul său roman „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, o carte publicată de autor la Editura „Cultura naţională” în anul 1930, în două ediţii succesive epuizate din librării într-un timp record, sunt dezminţite hotărât de autor. „Jurnalul meu de război l-am atribuit lui Ştefan Gheorghidiu şi formează volumul al doilea din roman, versiune cu mici schimbări de nume, dar, în ce privesc (sic!) faptele, autentică (pe când partea I a romanului e în întregime ficţiune, în afară, dacă vrei, de descrierea mediului universitar)”. („Cu Camil Petrescu despre el şi despre alţii”, în Rampa, an XVI, nr. 4119, 12 octombrie 1931, p. 2).
Totuşi speculaţii au existat. Au fost şi dintre cei care au încercat să apropie şi alte aşa-zis momente din viaţa scriitorului de cele din carte. Constant Ionescu susţine în cartea sa „Camil Petrescu”, Bucureşti, E.P.L., 1968, că scriitorul ar fi avut chiar şi un mariaj pe l-ar fi trecut sub tăcere în timpul vieţii. Deznodământul acestui episod de viaţă intimă ar fi fost unul tragic şi încărcat în semnificaţii sufleteşti: prima sa soţie murind înecată.
Ceea ce se ştie sigur însă şi ceea ce poate aduce ceva informaţii tonice despre viaţa şi personalitatea scriitorului interbelic este un fapt cert. Camil Petrescu s-a căsătorit în anul 1947, la 52 de ani, cu actriţa Eugenia Marian (aceasta avea doar 20 de ani, la căsătorie). Unul dintre cei doi fii ai scriitorului, Camil-Aurelian Petrescu, s-a născut în acelaşi an. Din 1970, fiul lui Camil Petrescu a trăit în SUA, dar întorcându-se în România, a acordat un interviu. Şi aşa am aflat mai multe. Pentru scriitor infirmitatea care l-a marcat, surzenia, se pare că a avut şi un avantaj nebănuit. Avea cunoştinţe avansate de matematică şi iubea foarte mult fotbalul. Aşadar vă lăsăm să citiţi pe www.dollo.ro Partea I şi Partea a II-a din interviul cu Camil-Aurelian Petrescu despre tatăl său, Camil Petrescu, un veritabil „self made man”, potrivit fiului şi nu numai.
Am sintetizat acest material din mai multe surse de informare: Prefață, tabel cronologic, comentarii și note critice, bibliografie și repere istorico-literare de Mircea Dinutz din volumul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (Editura Porto-Franco, Galați, 1933), un site dedicat scriitorului http://www.camilpetrescu.eu, un articol bogat în informații biografice de pe Jurnalul.ro și „Sinteze complete BAC” – Alina Panait (Ploiești, 2013).
O ultimă curiozitate: în anul 1934, un scriitor aspirant pe atunci, Eugen Ionescu, publica un volum de eseuri critice intitulat „Nu” . Volumul polemic a făcut foarte multă vâlvă în epocă. Drept urmare, romanele lui Camil Petrescu, studiate şi astăzi la şcoală, au fost interzise pentru un timp elevilor de Ministerul de Instrucţie. Nu vă grăbiţi să-l aprobaţi pe Eugen Ionescu, care şi-a revizuit punctul de vedere mai târziu, critica sa având mai degrabă ca ţintă metoda de abordare a literaturii. În această privinţă am putea şi astăzi să fim de acord cu el.
Alexandre Dumas (1802-1870) este unul dintre cei mai populari scriitori francezi. Operele sale au fost traduse în aproximativ 100 de limbi şi au inspirat aproape 200 de filme, acestea fiind produse chiar de la începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea filmului de ficțiune.
Sunt multe puncte de atracţie pe harta biografiei scriitorului, dar ne limităm acum în a vă prezenta doar câteva, urmând să revenim.
Numele de familie complet al scriitorului este Dumas Davy de la Pailleterie. De ce s-a impus totuşi numele literar de Dumas? Să fie la mijloc o chestiune de rezonanţă fonetică sau o poveste de viață interesantă?
Tatăl său, Thomas-Alexandre Davy de la Pailleterie a făcut o carieră militară strălucită. A devenit general la nici 31 de ani, evidențiindu-se în perioada care a urmat Revoluţiei Franceze (1789-1799). A fost prima persoană de culoare din armata franceză care a primit un asemenea grad militar şi una dintre puţinele din istoria lumii occidentale de până atunci care a ajuns la o poziție de o asemenea însemnătate în ierarhia militară.
Revenind la numele de Dumas, acesta a rămas în istorie datorită faptelor de vitejie ale generalului şi celebrităţii literare a fiului său, un scriitor specializat în romane istorice. Numele ascunde însă o idilă exotică. Tatăl scriitorului s-a născut de fapt în colonia franceză Saint-Domingue – astăzi, Haiti. Părinții lui, bunicii scriitorului, au fost un nobil francez, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie şi o sclavă cu origini africane – Marie-Céssette Dumas. Tânărul Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză în anul 1786, cu numele de familie Dumas. Viitorul general francez a folosit deci numele de familie al mamei sale, Dumas, pentru a proteja reputația aristocratică a familiei și i l-a transferat fiului său scriitor. Marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie şi-a pierdut proprietăţile în urma Revoluţiei Franceze, dar fiul său s-a distins printr-o carieră militară de succes.
Alexandre Dumas, autorul romanului „Cei trei muschetari”, a trăit într-o perioadă de răsturnări politice, în care originile sale amestecate și faptele părintești i-au purtat fie noroc fie l-au suspus la încercări. Dar despre toate acestea într-o altă repriză de curiozități.
Radu Tudoran este fratele scriitorului Geo Bogza (1908-1993) şi al filozofului Alexandru Bogza (1895-1973). În ziua de 8 martie, în Blejoi, judeţul Prahova, vede lumina zilei Radu Tudoran; pe numele său real Nicolae Bogza, este fiul Elenei Rhea Silvia (născută Georgescu) şi al lui Alexandru Bogza, activând în marina comercială, ulterior antreprenor.
În anul 1947 este publicat romanul de dragoste „Întoarcerea fiului risipitor”, Editura Socec, Bucureşti; la ediţia ne varietur din 1970, titlul va fi schimbat în „Fiul risipitor”. Un fapt mai puţin cunoscut este că la apariţie, această carte a fost considerată „pierdută”, fiind scoasă din circulaţie aproape imediat după publicare, iar la a doua ediţie, cartea n-a mai atras atenţia criticilor, deşi publicul tânăr o citeşte şi azi cu plăcere.
Nicolae Labiș (1935 – 1956) a rămas în memoria iubitorilor de poezie ca fiind autorul unei creații lirice excepționale: „Moartea căprioarei”. Poezia este cu certitudine o capodoperă în versuri dificil de egalat. De acest fapt ne asigura chiar Nichita Stănescu, care mărturisea că ar fi dat orice să fi scris el „Moartea Căprioarei”.
Dincolo de filozofia și emoția pe care le transmite poezia, cititorul intuiește și dragostea poetului față de natură și față de viețuitoarele ei. Și într-adevăr, Neluțu, cum i se spunea în copilărie, locuia în casa din Mălini, o localitate de pe malurile râului Suha Mare, astăzi în județul Suceava. Locuința, în prezent Casa memorială Nicolae Labiș, avea și are în apropiere Munții Stânișoarei, iar numele i-a fost dat de o pădure de mălini, arbori care există și astăzi acolo. Neluțu își petrecea mult timp în pădure. Este emoționantă mărturia unei foste colege de facultate, doamna profesor universitar Georgeta Cristian-Foghel, publicată de jurnalul. ro. Aceasta își amintește de vizitarea împreună cu un grup de studenți a casei din Mălini, la invitaţia poetului: „Ne plimbam noi prin aria gospodăriei şi ne întrebam ce putea să ne ofere şi atunci am văzut două scândurele date deoparte şi chiar i-am spus lui Nicolae: «Aici nu intră animalele sălbatice?» «Aici îmi vine căprioara.» Venea un pui de căprioară, un botic din ăla fraged şi tânăr umezit şi pe care Nicolae mereu îl mângâia; aveai impresia că din ochişorii căprioarei curg lacrimi de fericire că este măngâiată.”.
John Boyne (n. 30 April 1971) este un romancier irlandez, autorul a nouă romane pentru adulți și cinci pentru adolescenți. Opera sa este publicată în 48 de limbi. În 2015 a primit un titlu onorific de doctor în litere al Universității East Anglia.
Scriitorul este foarte apreciat și în România datorită romanului „Băiatul cu pijamale în dungi”( „The Boy in the Striped Pyjamas”) publicat în anul 2006. Opera emoționează prin subiect și uimește prin abordarea inovativă. Iese din tipare chiar și atunci când vine vorba de ritualul scrierilor lui Boyne. De obicei acesta alocă luni de zile pentru planificarea romanelor sale. Prima formă a romanului„Băiatul cu pijamale în dungi” a fost însă scrisă aproape fără oprire în doar două zile și jumătate.
„Pădurea spânzuraţilor” a fost cel dintâi roman al lui Liviu Rebreanu tradus într-o limbă străină (cehă – 1928). Opera a fost publicată de scriitorul român în anul 1922 şi s-a bucurat de un mare succes la public atât în timpul vieţii autorului cât şi după moartea acestuia, dovadă fiind numărul mare al ediţiilor şi al traducerilor. Ecranizarea, în viziunea regizorală a lui Liviu Ciulei, a obţinut la Cannes, în 1965, premiul pentru regie. (sursa: „Pădurea spânzuraţilor”, un roman complex – prefaţă de C-tin Negreanu la ediţia romanului apărută la Editura Albatros, Bucureşti, 1989).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este azi operă de studiu în cadrul orelor de literatură. Puţini ştiu însă că la apariţie romanul a fost practic devorat de public. A fost publicat întâia oară în noiembrie 1930, foarte curând fiind reeditat la Editura „Cultura naţională”. Primele două ediţii au fost epuizate într-un timp record din librării. (sursa: Tabel cronologic – Mircea Dinutz, în ediţia din 1993, Galaţi, Editura Porto-Franco).
Între creatorii de literatură românească, George Coşbuc (1866-1918) a rămas în memoria cititorilor ca poet, prin excelenţă. Cititorii îi pot admira forţa creativă, dar şi gândirea sistematică, în traducerea unor construcţii magistrale ale literaturii universale, în versuri: „Divina Comedie” de Dante Alighieri, „Odiseea” de Homer.
La traducerea „Divinei Comedii” din limba italiană a lucrat 20 de ani, timp în care a învăţat singur limba italiană şi a întreprins o călătorie în Italia (1902). Ulterior va realiza şi un studiu asupra operei lui Dante şi o altă călătorie în Italia (1912). Poartă discuţii şi cu profesorul italian Ramiro Ortiz. Acesta se va îngriji între 1925 şi 1932 alături de Emanoil Bucuţa şi Perpessicius (au completat traducerea cu versurile care lipseau), de apariţia, postum, în condiţii grafice excelente, a traducerii româneşti realizate de G. Coşbuc pentru „Divina Comedii” (succesiv apar traducerile celor trei părţi, Infernul, Purgatoriul, Paradisul). De asemenea, studiul bilingv, în două volume,– „Coşbuc – Comentariu la Divina Comedie” (textul original scris de Coşbuc în italiană şi traducerea românească) apare între anii 1963-1965, editat de Al. Duţu şi Titus Pîrvulescu, cu un cuvânt înainte de Alexandru Balaci.
În anul 1966, apare, în două volume, în traducerea lui G. Coşbuc, „Odiseea”.
Poetul citea în original operele poeţilor greci şi romani, deci cunoştea limbile clasice, greaca veche, latina, dar şi mai multe limbi străine moderne, având astfel acces la traduceri germane ale operelor din literatura sanscrită, persană, egipteană. A mai tradus „Eneida” – Vergilius (pentru care a obţinut Marele Premiu al Academiei, 1897), „Mazepa” – lord Byron, „Don Carlos” – Schiller, din original sau din versiunea în limba germană, fragmente ample după „Sacontala” lui Kālidāsa. (surse: Prefaţă şi Tabel cronologic de Gavril Scridon la volumul „Poezii” de George Coşbuc, Editura Albatros, Bucureşti, 1987 şi http://ro.wikipedia.org/George Coşbuc.)
A doua zi a lunii decembrie ne aminteşte de Nicolae Labiş (1935-1956). Poetul s-a născut în 2 decembrie 1935, la Poiana Mărului, comuna Mălini, azi o localitate din judeţului Suceava. Oamenii locului îi spuneau „copchiluţul”, „băietul lui domn’ Eujen”, Niculae, Nelu, Neluţu, ori pur şi simplu Poetu’. Locul în care a văzut lumina zilei părea a-i anunţa destinul vocaţional, iar împrejurările i-au fost favorabile: s-a născut în casa şcolii (azi grădiniţă). Părinţii săi erau învăţători respectaţi în sat. Mama sa, Ana-Profira Labiş se înrudea cu Ion Creangă. Străbunica lui Nicolae Labiş, Zamfira Blendea (bunica mamei sale, Ana-Profira), era înrudită cu Ştefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. La cinci ani, viitorul poet a învăţat să citească, surprinzându-şi părinţii care îşi propuseseră să nu-l grăbească.
Binecunoscuta poezie „Moartea Căprioarei” a fost scrisă după o experienţă plină de dramatism trăită de poet în copilărie. Prea încercaţii ani ai celui De-al Doilea Război Mondial (1939-1945) au fost urmaţi de o perioadă de secetă. Tatăl poetului îşi amintea că, după ce familia a revenit în casa din Mălini, părăsită o vreme din cauza războiului, făcea eforturi mari să asigure hrana pentru aceasta din braconaj. L-a luat pe Nicolae la vânătoare. Căprioara, personajul principal al poeziei a fost de fapt un căprior. La întoarcerea acasă băiatul i-a spus surioarei lui bolnave „Avem carne”. (surse: http://jurnalul.ro, articole: “Nu plângeţi! Eu zbor chiar dacă albatrosul e ucis” – Nicolae Labiş; Nicolae Labiş rămâne o amintire frumoasă; Labiş, un destin în bătaia puştii).
Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” în care tânărul Eminovici publică poezia „De aş avea…”, la 25 februarie/9 martie 1866 , i-a schimbat numele din Mihai Eminovici în Mihai Eminescu. Revista „Familia”(înfiinţată în 1865 de Iosif Vulcan) mai există şi azi.
Copilul Mihai Eminovici îşi speria tatăl, cu şerpi prinşi din pădure, pe care îi punea vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vadă „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte, amuzându-se de părintele său şi de reacţia acestuia la vederea reptilei nervoase.
„Luceafărul” este singurul film despre viaţa lui Mihai Eminescu, regizat de Emil Loteanu, şi apărut în anul 1987, realizat la studioul „Telefilm-Chişinău”.
Poezia „Kamadeva” este ultima poezie tipărită în timpul vieţii lui Eminescu, fiind publicată în revista „Convorbiri Literare”, în data de 1 iulie 1887.
Marin Preda era un adept al scrisului de mână. Scrisul era pentru el un act solemn care implica un ritual. Nu scria niciodată în pat sau la întâmplare doar la biroul său aranjat în perfectă ordine. Nu scria niciodată cu pixul sau creionul, ci cu un stilou de aur (un superb Mont Blanc, cu peniță de aur și steluță sidefat argintie pe capac), care după moartea lui nu a mai funcționat niciodată. Avea penița tocită mai mult într-o parte, iar pentru a scrie cu el trebuia ținut într-o anume poziție și aplecat. Nimeni nu a reușit să îl facă să scrie. (citiți mai departe un articol interesant din Formula As).
Liviu Rebreanu a creat personajul Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților, inspirându-se dintr-un episod tragic din viața familiei sale. Personajul principal sau mai bine zis drama acestuia se aseamănă cu a fratelui său, Emil, spânzurat în anul 1917 și înmormântat la Ghimeș Palanca. Există pe mormântul acestuia epitaful: Aici odihneşte Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului Pădurea Spânzuraților de Liviu Rebreanu.
În timpul elaborării romanului, al cărui moment de început a fost nuvela „Catastrofa”, scriitorul Liviu Rebreanu a aflat vestea despre decesul fratelui său: Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier pe undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student, devenit ofițer artilerist în armata austriacă, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat și executat prin ștreang încă din anul 1917. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte.
Numai după ce a scriitorul a reconstituit evenimentele și contextul care au condus la executarea fratelui său, itinerariul său în timpul războiului, printr-o deplasare în Transilvania, acesta a putut să cristalizeze o direcție clară pentru romanul său.
Totuși Rebreanu precizează: Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare, completând: În Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăielile lui Apostol Bologa sunt șovăielile noastre, ale tuturor, ca și zbuciumările lui […] Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenință să degenereze în frazeologie goală, patriotardă. („Pădurea Spânzuraților” – Un roman complex, Constantin Negreanu, prefață la ediția din 1989, Editura Albatros, București).
Camil Petrescu se oferă voluntar să plece pe front şi este respins în repetate rânduri din cauza constituției sale slabe. Reușește până la urmă să participe. Între 1916 și 1918 a fost ofițer al armatei române. Citește mai mult pe jurnalul.ro.
Tânărul George Bacovia era bun la desen, caligrafie, muzică și gimnastică.
Cânta foarte bine la vioară, dirijând chiar orchestra școlii. S-a evidențiat la gimnastică și a câștigat chiar și premiul I pe țară la desen, la concursul Tinerimii române.
Eminescu este numele unui crater de pe planeta Mercur cu un diametru de 125 de kilometri. Și tot Eminescu este denumirea unui asteroid cu un diametru de 6 kilometri, situat la 250.000.000 km de Terra. (Surse: http://www.astro-urseanu.ro/romanipecer.html; http://jurnalul.ro/it/stiinta/nasa-crater-eminescu-planeta-mercur-633937.html;http://jurnalul.ro/special-jurnalul/craterul-eminescu-633599.html).
Veronica Micle îşi alinta fetele: Greiere (Valeria) şi Fluture (Virginia Livia).
Lucian Blaga nu a scos niciun cuvânt până la vârsta de patru ani. După cum a mărturisit chiar poetul, copilăria sa a stat sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului.
După un bacalaureat în științe, la Paris, și înscrierea la Facultatea de Inginerie, pe care nu a terminat-o, Vasile Alecsandri a ales să se dedice literaturii.
În perioada anilor 1910, poetul Tudor Arghezi era și un critic valoros de artă. I-a luat apărarea pictorului Ştefan Luchian care suferea de scleroză multiplă şi era acuzat de fraudă (din pricina presupunerii că, palalizat fiind, nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său).
Alexandru Odobescu s-a îndrăgostit de o femeie cu 30 de ani mai tânără şi se va sinucide la Bucureşti, în 1895, injectându-şi o supradoză de morfină.
La ceremonia de înmormântare a lui Victor Hugo, în 1885, au luat parte aproximativ două milioane de oameni.
Arthur Conan Doyle, autorul celebrelor povestiri cu Sherlock Holmes, era de profesie oftalmolog; lipsa banilor ar fi fost principalul motiv ce l-a determinat să se apuce de scris.
Autorul romanului Robinson Crusoe, Daniel Defoe, şi-a schimbat în 1703 numele din Foe în Defoe. J.M. Coetzee, scriitorul sud-african laureat cu premiul Nobel pentru literatură, în 1986, a publicat un roman intitulat Foe, în care imaginează o continuare a subiectului din Robinson Crusoe.
Autorul trilogiei Stăpânul inelelor, J. R. R. Tolkien, era un şofer foarte nepriceput, sforăia într-atât de tare încât era nevoit să doarmă în baie pentru a nu o deranja pe soţie şi, de asemenea, era un francofob înverşunat – ura francezii începând de la Wilhelm Cuceritorul.
Cartea „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” a fost scrisă la începutul secolului trecut de Selma Lagerlöf, învăţătoare la o şcoală de fete. Autoarea o concepuse drept material didactic la geografie. Subiectul lucrării s-a dovedit însă atât de captivant, încât în scurt timp, proza a ajuns bestseller. Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa şi a devenit membru al Academiei Suedeze în anul 1914.
„Motanul încălţat” este un basm popular foarte răspândit în Europa. Cea mai cunoscută versiune este cea publicată de Charles Perrault în anul 1697.
Cele mai celebre versiuni ale basmului „Cenuşăreasa” au fost scrise de Fraţii Grimm şi de scriitorul francez Charles Perrault.
Poezia „Luceafărul” de Mihai Eminescu este alcătuită din 98 de strofe.
În anul 1862, Mihai Eminescu rămâne repetent în clasa a-II-a de gimnaziu. Asta nu înseamnă că toți copiii repetenți ajung mari scriitori :)).
2 aprilie – ziua de naştere a scriitorului Hans Christian Andersen, devine în anul 1967, prin hotărâre UNESCO „Ziua Internaţională a Cărţii pentru copii”.
Romanul „Baltagu” de Mihail Sadoveanu are drept motto două versuri din balada populară „Mioriţa”: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ş-un câne”.
În anul 1911 între poetul George Topârceanu şi poeta Otilia Cazimir se leagă o poveste frumoasă de dragoste care va dura toată viaţa.
Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca zi a Culturii Naţionale, reprezentând data naşterii marelui poet naţional al neamului românesc Mihai Eminescu (1850-1889). Camera Deputaţilor a adoptat la 16 noiembrie 2010 un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale.
Romanul „Elevul Dima dintr-a şaptea” de Mihail Drumeş a fost citit de şapte ori de poetul Nichita Stanescu.
Culese de Florina Dinu,
Pe curând!
