Titlu: Degeţica
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Nomina
An apariție: 2019
Număr pagini: 32
Cei mai mulți oameni care vor urma după mine vor fi copii, așa că faceți în așa fel încât ritmul să țină timpul cu pași mici, erau indicațiile scriitorului danez Hans Christian Andersen pentru compoziția muzicală ce urma să-l acompanieze pe ultimul drum. Vorbele sale ne apar profetice azi.
Data nașterii sale, 2 aprilie, a devenit Ziua Internațională a Cărții pentru Copii. S-a bucurat de apreciere și recunoaștere încă din timpul vieții. Guvernul danez i-a acordat titlul de „comoară națională”. O dovadă evidentă a prețuirii sale de către compatrioții săi este și statuia sa dintr-un loc central al capitalei Copenhaga. Aceasta a fost începută încă din timpul vieții scriitorului. Iar despre personajele celor mai îndrăgite scrieri ale sale… numai de bine. În portul capitalei veghează asupra orașului statuia micii sirene. Faima sa a depășit demult granițele țării sale. Basmele sale circulă în peste 125 de limbi. În China, în orașul Shanghai, există un parc tematic care reconstituie lumea basmelor sale.
În loc de o eventuală biografie a sa H.C. Andersen a recomandat povestea Rățușca cea Urâtă.
Un copil cu o imaginație debordantă, încurajat și de părinții săi, H.C. Andersen citește mult, își construiește un teatru în miniatură și confecționează hăinuțe pentru păpuși.
O fire sensibilă se adaptează greu la viața școlară, mai ales pentru că, se pare, suferea de dislexie (tulburare manifestată prin greșeli de citire). Își finalizează cu dificultate studiile, din motive financiare. Pentru a se întreține acceptă diferite slujbe: ucenic într-o țesătorie, apoi într-o croitorie, lucrător într-o fabrică de țigări.
A cunoscut succesul cu povestea publicată în 1829: O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 și 1829.
A scris poeme, creații dramatice, romane, jurnale de călătorie, fiind pasionat de călătorii și primind chiar o bursă de călătorie de la regele Danemarcei. De asemenea, a primit ajutor regal și pentru educația sa, directorul Teatrului Regal Danez, Jonas Collin intuind talentul său și intervenind pe lângă regele Frederick al VI-lea. Improvizatorul (1835) este primul său roman, foarte bine primit de către public.
Prima sa poveste, Lumânarea/Opaițul (The Tallow Candle) a fost descoperită abia în 2012 și se pare că a fost scrisă în 1820, în anii de școală.
Cele mai cunoscute basme ale sale sunt: Degețica, Hainele cele noi ale împăratului, Crăiasa Zăpezii, Rățușca cea Urâtă, Mica Sirenă, Soldățelul de Plumb.
sinteză de Anca Spiridon
Degețica
O femeie cu sufletul trist din cauza lipsei unui prunc, a mers într-o zi la o vrăjitoare, de la care a primit un bob de orez vrăjit pe care l-a sădit; după un timp, din sămânţă a răsărit o plantă îmbobocită în mijlocul căreia se ascundea o fetiţă cât un deget – Degeţica.
Într-o noapte, o broască urâtă şi umedă pătrunde în casa mamei copiliţei şi fură odrasla pentru a-i fi soţie lui Brr, fecioru-su. Odată cu părăsirea casei părinteşti, pentru Degeţica începe adevărata aventură plină de obstacole la care soarta o supune.
În dimineaţa următoare, copila s-a trezit speriată, pe o frunză de nufăr, în mijlocul lacului, înconjurată de apă. Peştii din lac au aflat de căsătoria forţată dintre micuţă şi fiul broaştei, aşa că, făcându-li-se milă de copilă, au ajutat-o să scape; au smuls firul de nufăr pe care aceasta stătea, lăsându-l liber să plece pe apă în jos.
Un cărăbuş o prinde cu labele sale de mijlocel şi o ia în zbor, ducând-o la suratele sale, în copac. Vorbele urâte ale celorlalţi cărăbuşi, aduse la adresa micuţei făpturi, îl determină pe răpitor să-şi schimbe părerea despre fetiţă, crezând că-i urâtă, şi astfel o lasă liberă.
Degeţica a petrecut vara şi toamna în mijlocul pădurii, bucurându-se de ciripitul păsărelelor şi de frumuseţea florilor; însă iarna a uscat haina codrului, iar micuţa a rămas în voia sorţii, ducând lipsă de hrană şi îndurând gerul de afară. Împinsă de vremea aspră de afară, micuţa decide să pornească la drum în căutarea unui culcuş cald, de această dată, norocul îi surâde; ajunge la locuinţa şoarecelui de câmp. Şoarecele s-a dovedit a fi de treabă şi a primit-o pe copiliţă în căsuţa lui călduroasă, oferindu-i din bucatele sale adunate cu trudă, pe timpul verii.
Într-o zi, pragul casei şoarecelui a fost trecut de un prieten – sobolul. Musafirul s-a îndrăgostit de glasul fermecător al copilei, care fredona cântecul: „Mugur, mugur, mugurel!”.
La invitaţia musafirului, fata şi şoarecele pornesc pe drumul săpat de acesta, cu puţin timp în urmă, spre casa sa. Pe drum, aceştia întâlnesc trupul fără viaţă al unei păsări, de care micuţa şi-a făcut milă şi i-a sărutat ochii închişi. În cele din urmă, drumeţii ajung acasă la sobol.
Gândul la pasăre nu-i dă fetei pace toată noaptea, aşa că a mers la trupul neînsuflețit al acesteia, şi l-a învelit cu un covor împletit chiar de ea, din fân. Fetiţa şi-a lipit capul de trupul păsării şi a tresărit: înăuntru bătea ceva. Rândunica nu murise, era doar amorţită, iar acuma îşi revenise. În cele din urmă, zburătoarea a deschis ochii, mulţumindu-i salvatoarei sale. Pasărea a stat toată iarna în boştiură, fiind îngrijită de copilă fără ştirea şoarecelui sau a sobolului.
Primăvara a readus la viaţă toată natura, iar pasărea şi copila s-au despărţit; rândunica a zburat în lumea largă, urmându-şi soarta.
În timpul ce a urmat până toamna, Degeţica şi-a strâns zestrea, pentru căsătoria cu sobolul. Această căsătorie o izola pe micuţă în adâncul pământului, departe de lumina soarelui ce se revărsa deasupra, peste pământ, deoarece viitorul ei soţ nu suporta lumina.
Drăgălașa fetiță a ieşit pentru ultima dată la lumină pentru a-şi lua „la revedere!” de la soarele ce-i era atât de drag; în acea clipă, deasupra ei s-a ivit rândunica. Tare s-au mai bucurate cele două de revedere. Fetiţa i-a povestit prietenei sale supărarea ce-i frământa sufletul, iar aceasta, drept răsplată pentru fapta generoasă a Degeţicăi, de a-i salva viaţa în trecut, a invitat-o în călătoria sa, în ţările calde. Bucuroasă, copila a acceptat şi împreună au pornit la drum.
După lungul şi obositorul drum, cele două au poposit lângă nişte flori mari şi albe. În mijlocul florii şedea un omuleţ – spiriduşul plantei şi, în acelaşi timp, craiul tuturor celorlalte zâne şi spiriduşi ale florilor din jur.
Între Degeţica şi spiriduş s-a înfiripat o poveste de dragoste care a tras după ea casătoria celor doi, copila devenind astfel soţia lui şi crăiasa florilor din jur. Din acel moment, Maia a fost noul său nume, frumos şi drăgălaş precum chipul acesteia.
Florina Dinu
