Titlu: Doi ani de vacanţă
Autor: Jules Verne
Editura: Cartex
An apariție: 2023
Număr pagini: 368
Romanul „Doi ani de vacanță” a fost publicat de binecunoscutul scriitor Jules Verne în noiembrie 1888. După cum acesta mărturisea lumii întregi, în prefața ediției princeps a cărții, ambiția sa era de a reface condițiile din Robinson Crusoe pentru protagoniștii săi, un grup de copii naufragiați pe o insulă. Dorea ca toată lumea să afle de câtă inteligență și curaj sunt capabili copiii într-o situație limită. Povestea avea să găsească ecou și în scrierile altor romancieri.
Scriitorul britanic Sir William Gerard Golding (1911-1993), de pildă, laureat al premiului Nobel pentru literatură, revine asupra ideii din „Doi ani de vacanță”, după 66 de ani de la publicarea ei, și o răstoarnă în best-seller-ul său, romanul „Împăratul Muștelor”, acesta fiind și prima carte publicată de autor.
Înrolat în Marina Britanică, în cel de-al Doilea Război Mondial, Golding se întoarce după cinci ani, marcat definitiv de atrocitățile la care a fost martor și declară: „omul face rău, așa cum albina face miere”. Așa că oricât de drag i-ar fi fost Jules Verne, unul din autorii preferați în copilărie, oricât de seducător pentru public părea subiectul din Insula Coralilor de Robert M. Ballantyne (o poveste asemănătoare scrisă chiar înaintea romanului lui J. Verne), Golding este de altă părere. Are convingerea de nestrămutat că natura umană este fundamental pervertită fapt demonstrat în cartea sa prin comportamentul crud și irațional manifestat de două grupuri de copii pe o insulă, în sălbăticie, departe de constrângerile impuse de civilizație.
Spre deosebire de Golding, Jules Verne rămâne scriitorul deplin încrezător în viitorul omenirii și în descoperirile științei, iar epopeicul său roman „Doi ani de vacanță”, este o mărturie grăitoare a atașamentului său pentru partea luminoasă a vieții.
sinteză de Anca Spiridon
Institutul Chairman, din orașul Auckland, Noua Zeelandă — unitate de învățământ frecventată de copiii familiilor înstărite — a programat o vacanță pentru elevii săi.
În ziua de 14 februarie 1860, școlarii au urcat la bordul iahtului, împreună cu Moko — musul — ajutor de marinar, un negru de doisprezece ani, dar furați de somn, s-au trezit în mijlocul apei, departe de țărm.
La bordul vasului „Sloughi” erau cincisprezece copii cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani, în mijlocul oceanului Pacific. Chiar dacă adolescenții au aruncat, pe apă, sticle cu bilete în interiorul lor, nimeni nu a dat de semnele lor, așa că pentru părinți, dascăli și apropiați, cei cincisprezece (Doniphan, Cross, Baxter, Webb, Wilcox, Garnett, Service, Jenkins, Iverson, Dole, Costar, Gordon, Briant, Jacques, Moko) plus Phann, câinele lui Gordon, erau, cu toții, pierduți.
Pentru copii însă adevărata aventură începea de-abia la 9 Martie 1860 când vasului i se arătă un petic de pământ la orizont. Ajunși pe o insulă pustie, naufragiații au început aventura vieții lor, dar în același timp au dat piept și cu adevărata viață; rămași singuri, cu mic, cu mare s-au pus pe treabă, au pescuit, au vânat și s-au ocupat și de alte activități necesare supraviețuirii.
Naufragiații dau dovadă de multă judecată, analizează zona, cântăresc și posibilitatea de a părăsi acest loc, calculează resursele de care dispun de parcă ar fi adevărați adulți, sunt roși de invidii copilărești ca-n cazul celor doi băieți, Doniphan și Briant.
Briant, Wilcox, Service și Doniphan, dar și patrupedul Phann pornesc în cercetarea zonei, după ce Briant mai analizase zilele trecute împrejurimile. Au constatat cu părere de rău că ei se aflau pe o insulă, departe de familiile lor.
În această descindere cu scop de cercetare de care depindea salvarea lor, Doniphan și Briant au lăsat oare de-o parte orgoliile copilărești și au colaborat ca o adevărată echipă?
De-a lungul călătoriei cei patru drumeți au mers prin păduri, mlaștini, iar apa văzută de Briant, în urma cercetării mai amănunțite s-a dovedit a fi doar un lac și nu o mare. Pe drum, au descoperit câteva indicii care semnalau trecerea piciorului omenesc prin acele ținuturi îndepărtate: punte, belciug, sapă, dar și o peșteră cu câteva lucrușoare plus pat și inscripțiile „FB 1807” (François Baudoin) pe scoarța unui fag. Toate bănuielile copiilor cu privire la existența altor oameni s-au concretizat în clipa când scheletul locatarului peșterii a fost descoperit în apropiere de așezare. Printre obiectele decedatului copiii au găsit o hartă care i-a ajutat să cunoască mai bine zona. Tot ajutați de hartă, drumeții s-au întors la ceilalți tovarăși ce-i așteptau pe iaht.
Iahtul începea să se degradeze, zi după zi, cu fiecare furtună ce-l lovea. Copiii au decis să se mute în peștera lui F.B cu ajutorul unei plute și al fluxului. Briant și ceilalți au transportat încărcătura de pe vas, în noua locuință.
Luni de-a rândul adolescenții s-au ocupat de amenajarea grotei, de asigurarea hranei, au cutreierat împrejurimile și le-au botezat după bunul plac; insula pe care se aflau acum, au numit-o „Chairman” în amintirea pensionului din care proveneau, iar grotei i-a fost dat numele de French-den (Peștera Francezului) în memoria fostului locatar.
Copiii au transformat peștera într-o adevărată locuință dotată cu toate cele necesare, iar porțiunea de uscat din fața „casei” a devenit o adevărată ogradă din care nu lipseau animalele domestice și păsările. Ca niște gospodari iscusiți copiii și-au făcut din timpul verii („Aici, în emisfera australă, anul nou începe în toiul verii”) proviziile de lemne, hrană și fânețe pentru toate gurile de hrănit de prin ogradă.
La 10 iunie se termina anul lui Gordon, an în care fusese șeful coloniei de pe insula Chairman. O dată cu împlinirea anului de guvernare, soseau și noile alegeri, deoarece fiecare președinte avea un mandat de numai un an. Membrii coloniei de pe insulă, prin vot, l-au ales pe Briant drept șef, cu opt voturi în defavoarea lui Doniphan care primise doar trei voturi și ale fostului șef care avea doar un vot.
Dacă pentru majoritatea copiilor reușita lui Briant a fost primită cu multă căldură, pentru Doniphan a căzut ca o pedeapsă; acesta nu dorea să primească ordine de la adversarul sau politic și în același timp de la un dușman. În cele din urmă, Doniphan decide să părăsească grupul, împreună cu Wilcox, Cross și Webb, și să-și amenajeze o nouă așezare departe de cea a noului conducător, la răsărit de insula Chairman. Cei patru au pornit în căutarea unei noi grote, orientându-se după o copie a hărții francezului. Cutreierând noile ținuturi cei patru descoperă o șalupă, iar lângă ea, două trupuri.
De frică, drumeții nu s-au apropiat de presupușii morți, amânând marele moment pentru a doua zi, dar a doua zi cele două trupuri erau de negăsit, le-o fi luat apa?
Liniștea și siguranța de pe insula Chairman a fost tulburată de apariția lui Walston si a benzii lui de tâlhari. Simțindu-se în primejdie, Briant a fost nevoit să meargă în căutarea lui Doniphan și a celorlalți trei și să-i aducă înapoi la peștera francezului. Deși se simțeau amenintați, împreună puteau depăși primejdiile.
Pe șalupa vasului „Severn”, printre membrii bandei de tâlhari, ajunseseră pe insula copiilor, Kate și Evans. Cei doi erau diferiți de ceilalți răufăcători și astfel s-au împrietenit cu copiii, i-au ajutat și chiar s-au dovedit de mare folos de-a lungul timpului. Evans chiar a confirmat că banda tâlharilor știa de existența copiilor, iar numele adevărat al insulei Chairman era Hanovra.
În ochii bandițiilor, copiii erau o pradă ușoară, de care aveau să scape fără probleme, însă de pe urma cărora aveau să obțină multe beneficii. Planul raufăcătorilor a dat greș, însă, iar din ucigași au devenit victime, care, rând pe rând, și-au pierdut viața în răfuiala cu adolescenții în frunte cu Evans.
Cunoscând posibilitatea de a se reîntoarce acasă, au început să renoveze șalupa cu care veniseră răufăcătorii și cu ea, la 5 februarie 1862, cu mic, cu mare s-au îmbarcat fiind gata de plecare. La aproape doi ani de la dispariția lor, copiii erau din nou acasă, lângă cei dragi, iar povestea lor făcea ocolul pământului, cu ajutorul ziarelor și nu numai.
Note personale
Jules Verne a văzut insula Hanovra (care există în realitate, ca insulă din Oceanul Pacific, aparținând statului Chile – în spaniolă Isla Hanover) prin ochii imaginației, deoarece principalele diferențe sunt date de faptul că insula este mult mai ramificată decât insula Chairman și are un relief mult mai accidentat decât cel prezentat de-a lungul aventurii copiilor.
Romanul „Doi ani de vacanță” este un jurnal al celor cincisprezece naufragiați, cu ajutorul căruia am înteles că natura îți poate fi un adevărat prieten dacă o cunoști și știi să o valorifici.
O altă trăsătură pe care am cules-o este confuzia pe care o fac cititorii-copii între ficțiune și realitate, ca-n cazul lui Service. Copiindu-și eroul Jack din operele lui Wys, copilul, asemenea personajului său preferat, visa să îmblânzească un struț și să-l transforme într-un animal de călărie.
Cartea poate fi și un atlas al insulelor din Pacific, dar si o sursă de informare cu privire la fauna și vegetația din zonă.
În concluzie, romanul „Doi ani de vacanță” de Jules Verne este o carte plină de acțiune, suspans și mister. V-o recomand cu mare plăcere.
Florina Dinu
