Astăzi se spune că n-ai cum să ratezi dragostea. Te ciocnești de ea la tot pasul, de toate inimioarele, prăjiturelele, panglicuțele, fundițele, magazinele și ofertele din mass-media de tot felul. Ce să zic, dragostea a ieșit până și la piață să vândă un gram de iubire la supra preț.
Mie mi-a trecut prin minte însă o poveste de dragoste devenită subiect pentru două romane: Maitreyi și Dragostea nu moare. Citisem demult cartea lui Mircea Eliade – Maitreyi, așa că am dorit să parcurg și viziunea poetei Maitreyi Devi în Dragostea nu moare.
Lăsând la o parte adevărul faptelor aprig disputat de Maitreyi, care nu îl susține în cartea sa în totalitate, trebuie să încep cu o concluzie-răspuns la toate sărbătorile dedicate dragostei. Nu, dragostea nu se îmbrâncește în nimeni, nu caută pe nimeni, nu dă buzna. Este o undă de inefabil care pătrunde uneori, rareori, în stratul grosier al realității și pe care uneori, rareori, o sesizăm și o urmărim cu greu prin mulțimea de oameni, de fatalități, de probleme, de constrângeri și prejudecăți sociale, de rutină casnică. Dragostea destabilizează, pentru că nu arată ca noi, nu se comportă ca noi, nu avem cum să o măsurăm, clasificăm, etichetăm, nu intră în niciun sistem de valori, nu acceptă condiții, nu cunoaște statut social, norme morale, nici măcar reciprocitate. Dar, în forma ei autentică, ne face să fim noi înșine și încă mai buni, mai fermecători, dă sens pe verticală existenței noastre. Acesta a fost pentru mine mesajul cărții.
Allan și Maitreyi, protagoniștii romanului lui Mircea Eliade, sunt Mircea Euclid și Amrita în romanul lui Maitreyi Devi.
În 1930, Mircea Euclid, un student român de 23 de ani, venit la studii în India este găzduit în casa din Bhowanipur de pe Bakul Bagan din Calcutta a unui erudit profesor. Acesta locuia aici cu soția sa, fiicele sale – adolescenta Amrita (Ru) de 16 ani și Sabi, o fetiță de 11 ani − doi tineri pe care familia îi adoptase, Khoka și Shanti, fratele său Mantu și ulterior soția acestuia. Casa profesorului era diferită de a rudelor sale. Era o punte de comunicare între diferite culturi (casa primea adesea vizitele unor intelectuali sau studenți europeni). Între tradițional și modern, între nou și vechi, în India, în acea perioadă, se dădea o bătălie. Țara – colonie britanică – traversa un proces de modernizare și independență la acea vreme. Era timpul ieșirii la rampă a unor mari personalități care aduceau schimbări în politică și în viața culturală a Indiei. Gandhi și Tagore, două nume de care este imposibil să nu fi auzit ceva. Rabindranath sau Rabi Thakur, anglicizat în Tagore era creatorul, poetul, filozoful, gânditorul, sursa de lumină și învățătură care îi inspira și călăuzea pe intelectualii indieni precum un far.
Mahatma Gandhi – numele de Mahatma i-a fost dat de Rabindranath, însemnând în sanscrită „marele suflet”, era luptătorul împotriva segregației rasiale, pentru drepturile indienilor, pentru independența țării, pe care o vor obține în 1947, în urma unei revolte bazate pe rezistența pașnică, Satyagraha, refuzul radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice. Astfel s-a născut mișcarea Dandi March, o mișcare la care tinerii au aderat primii. Scriitoarea își amintește cum cu bastonul în mână, slab și firav, Gandhi i-a condus pe cei ce-l urmau până la ocean, ca să sfărâme legea sării. Înconjurată de mare, India nu avea permisiunea de a produce sare.
Dar asta nu a însemnat că tulburări violente între tineri și forțele de ordine nu izbucneau adesea.
Mircea Euclid este găzduit de profesorul său tocmai în acea perioadă de fierbere. Profesorul simțea că fiica sa avea potențial, și neavând un băiat căruia să-i transfere ambițioasele sale planuri culturale, se îngrijea foarte atent de educația aleasă a Amritei, pregătind-o cu prestigioși profesori particulari. Despre acest aspect însă Amrita nu avea aceeași părere. Îl considera pe tatăl ei, Naren-babu, un om foarte învățat și respectat în elita intelectuală a Calcuttei. La rândul ei îl respecta, însă face următoarea observație:
De exemplu, pe mine mă iubește nu atât pentru mine, cât pentru el. „Ia uitați-vă la fata mea, nu-i așa că-i drăguță? Ce bijuterie de copil! Vorbește curent engleză, scrie versuri bune, este fata mea, nu-i așa?” Tatăl meu se mândrește cu mine, și totuși știu că, dacă aș greși cât de puțin, el n-ar ezita să mă sfărâme. Simpatiile și antipatiile noastre trebuie să fie imateriale. Și trebuie să fim veseli sau fericiți la comanda sa.
Statutul bărbatului în familia indiană era de cele mai multe ori, mai mult sau mai puțin declarat, unul de necontestat, deși profesorul era liberal în concepții și respingea normele tradiționale ale societății indiene organizate în caste.
Fiica sa putea recita poezii în colegiile de băieți, deși fetele și băieții se întâlneau rar, iar soția sa putea conversa cu studenții soțului ei, fără să se ascundă în spatele unor draperii, deși purdahul, vălul, perdeaua, ascundea încă fețele femeilor indiene, iar prezența acestui tabu stânjenea: „Purdah-ul” îi afecta, în egală măsură, pe bărbați ca și pe femei.
Statutul femeii era unul șocant pentru un străin – sahib – din lumea europeană. Rolul ei era exclusiv legat de rosturile unui cămin și de grija și supunerea în fața unui bărbat – tată sau soț. Social era invizibilă după cum observă Mircea: În această țară, străzile sunt lipsite de femei. Știi ce observă un european venit aici, mai ales la prima sa vizită? Absența femeilor de peste tot. El se întreabă: Nu există femei în această țară? Iar posibilitățile ei de exprimare erau aproape nule: Desigur, eu sunt minoră, dar mama nu este. Totuși, poate ea să-și folosească inteligența? Este ea liberă? Are ea vreun drept asupra propriei fiice? Știu că și mama suferă. Îmi respectă dragostea, dar este mai neajutorată decât mine, neputând nici măcar să-și dea cu părerea.
Când se căsătorea – de obicei la vârste fragede – fata era dăruită de tatăl ei, soțului adică proprietatea trecuse dintr-o mână în alta și atâta tot.
Mircea și Amrita au devenit prin voința tatălui ei colegi de studii, spre consternarea studențiilor conaționali. Citeau în sanscrită pentru a o deprinde și făceau schimb de cunoștințe de bengali și franceză, de cărți și impresii despre cele două lumi, care le păreau celor doi tineri total diferite. Judecând totuși din memoriile Amritei realizăm că tocmai diferențele de obiceiuri au făcut ca atracția dintre cei doi să devină mai puternică. Aspirațiile nerostite ale Amritei spre o lume lipsită de prejudecăți, bazată pe raționamente logice, păreau să fie validate de ceea ce afla de la Mircea despre convențiile europene. Femeile de-acolo sunt ajutate să coboare din mașină, li se deschide ușa, le este sărutată mâna la întâlnire sau la despărțire, pot merge pe jos pe străzi, nu sunt lăsate să care obiecte grele.
Mircea era fascinat de India și cine n-ar fi? Peste ani i se va confesa unui cunoscut acolo femeile sunt fermecătoare, au darul de a fi foarte prietenoase păstrându-și neștirbită demnitatea.
Și da gândurile lor de modestie și castitate adânc înrădăcinate în comportament l-au cucerit definitiv. Apoi misticismul religios, filozofia, cultura valoroasă în adâncime a intelectualilor indieni era neprețuită în ochii lui Mircea.
Bineînțeles, dacă stăm să ne gândim mai bine, amândoi idealizau o lume care li se părea fascinantă pentru că nu o cunoșteau îndeajuns.
Dragostea dintre cei doi se înfiripă și deși fizic, dacă este să-i dăm dreptate scriitoarei, aceasta nu s-a consumat total, au fost suficiente câteva atingeri și sărutări furate de pasionatul Mircea fetei care iubea poezia, dar care era terorizată de imixtiunea familiei sale, de gândul la reputația sa, pentru ca cititorul de astăzi, ajutat de harul scriitoarei, să înțeleagă.
Pe cine ar mai interesa acest aspect astăzi: i s-a dăruit sau nu Maitreyi sau Amrita în toată intimitatea sa lui Allan sau Mircea? Certitudinea o reprezintă dragostea care le-a răscolit existența celor doi și le-a făcut toată ființa lăuntrică să vibreze.
Poate că într-adevăr așa cum intuiește poeta, Eliade trebuia să se adreseze în romanul său autobiografic Maitreyi publicului său avid de senzații tari: este specificul Occidentului, unde cărțile se vând pentru voluptate, nu pentru dragoste. Poate că avea nevoie de fantezie și pentru a completa eposul iubirii sale – Fantezie, fantezie. Voiam să fac din tine o ființă plină de taină, o zeiță Kali, îi mărturisește el când se regăsesc față în față în ultimii lor ani din viață.
Ambele versiuni mi-au plăcut mult, regăsim anumite scene comune, deși interpretate diferit, dar cred că povestea spusă de Maitreyi este deosebită tocmai pentru ceea ce a însemnat în sine experiența dintre cei doi îndrăgostiți, tocmai pentru că reușește să o facă captivantă, păstrând simplitatea faptică, caracterul aproape anost al faptelor, punând lupa pe implicațiile sufletești, demonstrându-ne că dragostea este de fapt trăirea unei experiențe transformatoare, iar oamenii care au parte de ea sunt aleși, privilegiați.
A fost interesant de urmărit și felul în care acest sentiment a dat viață și înțeles adevărat versurilor și ideilor pe care le asimila tânăra, dragostea devenind un act de cunoaștere și de autocunoaștere, amintindu-mi de personajul masculin din Maitreyi, Allan, dornic să înțeleagă, să rămână conștient în fiecare clipă.
Este dragostea un obiect material care poate fi smuls unuia și încredințat altuia? E dragostea o proprietate sau o podoabă? O lumină, Mircea, o lumină la fel cu cea a înțelepciunii sau a cunoașterii, asta este lumina dragostei. Lumina inteligenței are o limită, ea nu acționează decât într-o singură sferă, dar lumina iubirii e mult mai strălucitoare, ea arată toate lucrurile în adevărata lor înfățișare. Îndată ce lumina asta s-a aprins, lumea întreagă se umple de iubire. Până și lucrurile dizgrațioase devin plăcute.
Totuși nu este o lectură ușoară pentru cititorul neconectat la cultura indiană. Abaterile de la timpul prezent, descinderile în trecut, la fel mi s-au părut dificil de urmărit. Este o carte asupra căreia am simțit nevoia să revin, în anumite aspecte, care cer atenție și conexiune cu anumite cunoștințe de istorie, mitologie, literatură. Emoțional însă cartea, cum s-ar spune, mi-a găsit rapid coarda sensibilă. Apoi, am simțit un privilegiu să intru în atmosfera culturală, socială dintr-o țară îndepărtată, cu o cultură uriașă, despre care știm multe și totuși mai nimic.
Povestea de dragoste a celor doi nu se stinge în timp. Aparent, da, desigur, aceasta a avut un timp fizic. În perioada șederii în casa profesorului, Mircea a cerut-o în căsătorie pe Amrita, dar fata anticipase cu maturitate ce avea să se întâmple. Familia fetei află că între cei doi se petrecea ceva amenințător pentru imaginea familiei și a luat măsuri drastice. Studentului i se cere să părăsească casa profesorului imediat. Locuiește în Ripon Street, pentru o scurtă perioadă, în casa unor anglo-indieni, ia apoi drumul pădurilor din Himalaya, devenind pentru o vreme sannyasi – pustnic – și revine, în cele din urmă, în România. Nu îi răspunde fetei la scrisori, aceasta reproșându-și că nu și-au putut lua nici măcar rămas bun și nu-i mărturisise în cuvinte dragostea ei.
Timpul trece, ea își reia studiile, își dă examenele, urmează colegiul, își dă licența în arte și, inevitabil, este măritată. Singura alinare a fost că a avut noroc să fie cerută în căsătorie de un soț iubitor și atent, un om bun, rațional, insensibil la prejudecăți, cu simțul umorului și a avut o familie și o viață frumoasă alături de el. Echilibrul sufletesc se destramă însă odată ce, după 42 de ani, se întâlnește cu un apropiat al lui Mircea Euclid, Sergui Sebastian, care îi aduce vești despre fosta sa mare iubire și o determină să retrăiască acea perioadă frumoasă din viața ei. Căutând o motivație pentru versiunea, în viziunea sa dezonorantă a cărții publicate de Mircea Euclid, îl caută și reușește să-l găsească și să-și vorbească din nou, după atâția ani. El avea 66 de ani, ea 59 de ani.
Și-au lămurit povestea? Dar ce era de lămurit: – Cine se gândea la ce se cade? Și, după o pauză: Îți spun, experiența asta a fost atât de… atât de sacră.
Cele două cărți au deopotrivă valoare estetică și biografică pentru că sunt și veritabile documente spirituale, culturale despre viețile a doi oameni importanți pentru noi, astăzi.
Ne este cunoscut faptul că persoana reală, Mircea Eliade, savantul român celebru în toată lumea, omul de o vastă cultură, filozoful, scriitorul, profesorul titular și coordonatorul catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, începea o strălucită carieră universitară după întoarcerea din India. Cercetăriile și studiile din perioada 1928-1931 la Universitatea din Calcutta conduc la susținerea tezei de doctorat în filozofie cu o lucrare asupra gândirii și practicilor „yoga”. Se stinge din viață la 22 aprilie 1986, la Chicago. Rămâne una din marile personalități ale secolului XX. În argumentele prezentate în Cuvântul înainte la traducerea românească a operei de referință Istoria credințelor și ideilor religioase precizează Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios”.
Datorită celor două romane înțelegem că afirmația sa era mai mult decât o teză. Posibil, experiența din India a avut o mare înrâurire asupra sa. Iată ce-i spune Amritei Cultura ta e cu multe mii de ani mai veche, mediile noastre nu sunt aceleași, tu ești fiica nemuritoarei Indii… și ce-i motivează discipolul său, Sergui Sebastian (în realitate sanscritologul Sergiu Al. George), acesteia:
În fiecare din cărțile pe care le-a scris, exista câte-o referință la viața lui de aici. Oare nu pentru tine s-a transformat în indian? Nu s-a putut smulge din vraja numelui tău.
Maitreyi Devi (1914- 1990) a fost o cunoscută poetă a Indiei, născută în regiunea Bengal. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un important filozof indian. Tatăl său i-a oferit o educație vastă și aleasă. Îndrumătorul ei spiritual, la care avea acces direct și-l întâlnea adesea încă de la vârsta de 13 ani, era nimeni altul decât poetul Rabindranath Tagore, laureat Nobel pentru literatură, în 1913. Despre conversațiile cu acesta și sfaturile pe care i le-a dat tinerei discipole ne povestește autoarea în cartea sa.
La maturitate, Maitreyi vizitează România la invitația Uniunii Scriitorilor și îi întâlnește familia lui Eliade. Îl vizitează, într-adevăr, și pe Eliade la Chicago.
În loc de încheiere, la prezentarea unei cărți despre o poveste de dragoste nemuritoare, reținem din versurile unei frumoase poezii a poetei:
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină. (Maitreyi)
