Făt-Frumos din lacrimă – Mihai Eminescu

Titlu: Proză literară (conține Făt-Frumos din lacrimă)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Cartea Românească Educațional
An apariţie: 2019
Număr pagini: 300

Cea mai mare parte a prozei eminesciene, a rămas în manuscris şi a fost publicată după ce poetul devenise un mit naţional.

În timpul vieţii, Eminescu a publicat doar patru opere în proză: „Făt-Frumos din lacrimă”, „Sărmanul Dionis”, „La aniversară” şi „Cezara”.

În anul 1870, în revista „Convorbiri literare”, apărea basmul cult: „Făt-Frumos din lacrimă”.

Basmul este specia genului epic, în proză, în care se prezintă conflictul dintre forţele binelui şi cele ale răului, reprezentate de personaje din sfera supranaturalului, finalul fiind, de regulă, unul fericit (victoria binelui asupra forţelor malefice).

Basmul 

Demult de tot, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului […] trăia un împărat întunecat şi gânditor ca meazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.  Îndârjirea împăratului l-a determinat pe acesta ca ani de-a rândul să ducă război cu un vecin de-al său.

În timp ce împăratul mergea la război, tânăra împărăteasă rămânea singură, plângea şi se ruga la „icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor”. Până şi Maica Domnului a rămas impresionată de durerea femeii, aşa că a lăsat să-i cadă o lacrimă din ploapa-i; împărăteasa atinse cu buzele lacrima, iar picătura îi pătrunse în adâncul sufletului. Acesta a fost magicul moment în care în pântecul împărătesei a prins viaţă un prunc.

Zilele treceau iar Făt-Frumos din lacrimă, căci aşa îl numise mama sa, Creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când era destul de mare, flăcăul plecă la luptă împotriva împăratului ce-l duşmănea pe tatăl său.

Ajuns la casa duşmanului, Făt-Frumos află însă de necazurile acestuia, de existenţa mamei pădurilor şi de puterea cu care aceasta era înzestrată; femeia umbla de mână cu furtuna, iar pe unde călca faţa Pământului se usca. De frică, ca să nu-i distrugă toată împărăţia, duşmanul lui Făt-Frumos dar şi al tatălui său, a fost nevoit să-i dau ca bir tot al zecilea din copiii supuşilor mei. La scurt timp, mama pădurilor îşi făcu apariţia, căci azi vine ca să-şi ieie birul, dar Făt-Frumos îi veni de petrecanie: o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părţile cu şepte lanţuri de fier.

Cu buzduganul în mână, Făt-Frumos luă urma lăsată de mama pădurii, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, pe prispa căreia torcea o fată frumoasă. Fata era a mamei pădurilor, iar Făt-Frumos era băiatul pe care aceasta-l visa şi pe care-l iubea.

Dând ochii cu cel care-i făcuse rău mai înainte, mama pădurii începu lupta împotriva lui Făt-Frumos, luptă din care flăcăul ieși din nou învingător, deoarece femeia obişnuia să bea, ori de câte ori se lupta, putere în loc de apă, dar ajutat de fata babei, băiatul schimbă buţile; în timp ce mama pădurilor bea apă, Făt-Frumos se hrănea cu putere. După ce femeia a fost răpusă, învingătorul s-a ales cu mâna fetei frumoase.

Alături de Ileana – aleasa inimii lui, pentru care luptase, Făt-Frumos ajunse la împărat. Acesta din urmă, îi arătă flăcăului o lebădă de pe lac, mărturisindu-i că iubeşte o fată frumoasă, fata Genarului, şi-i ceru flăcăului să i-o aducă.

Ajuns la castelul fetei, Făt-Frumos o luă şi-o sui pe cal, dar motanul cu şapte capete din casă mieună, dând de ştire Genarului, iar calul acestuia nechează cu vocea de bronz. Fără nici o luptă, Genarul îşi luă fata, însă Făt-Frumos nu se dădu bătut; el se întoarse din nou la copilă, însă scos din fire, Genarul îl azvârli pe Făt-Frumos în norii plini de furtuni. Flăcăul ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă din care se făcu un izvor limpede; apa susura într-o lungă doină de jale pe Ileana.

Prin acel pustiu, Domnul şi Sf. Petrea au umblat şi şi-au răcorit picioarele în apa izvorului, după care, Făt-Frumos învie, redevenind cel de odinioară.

De cum redeveni Făt-Frumos, acesta porni spre castelul fetei Genarului. Copila mult s-a mai bucurat să-l revadă pe băiat şi l-a sfătuit să afle de unde îşi ia tatăl ei caii cu două inimi, aşa că-l transformă pe Făt-Frumos într-o floare şi-l aşeză la fereastră lângă celelalte. Seara, pe când tatăl său se întorcea acasă, fata-l întreabă pe aceasta de provenienţa cailor fermecaţi, iar acesta îi dezvălui secretul, după care îi dădu fetei o batistă roşie, pe care mirosind-o copila uită cele spuse de tată, însă secretul nu a fost uitat şi de floare, adică de Făt-Frumos, care a doua zi, porni spre femeia care deţinea iepe fermecate. În drum, lui Făt-Frumos i-au ieșit în cale: un ţânţar şi un rac, vieţuitoare cărora flăcăul le dădu, cu generozitate, o mână de ajutor.

Ajuns la casa femeii cu iepele, Făt-Frumos începu să aibă grijă de animale, însă, de cum ieşea cu acestea la păscut, somnul îl cuprindea, iar când se trezea iepele erau de negăsit, noroc însă cu un nor de ţânţari în frunte cu cel pe care-l ajutase, care mâna iepele din spate, dintr-o pădure. A doua zi. la fel, răpus de somn, Făt-Frumos uită de iepe, însă racii nu le lăsară pe animale să treacă marea spre bucuria băiatului.

Bucatele făcute de babă erau cu „somnoroasă”, așa se explica de ce flăcăul adormea mereu.

După împlinirea unui an, timp în care Făt-Frumos a avut grijă de caii femeii, drept recompensă, acesta avea dreptul să-şi aleagă unul dintre cai, dar vicleana babă, smulsese inimile cailor negrii şi puternici, şi le pusese pe toate într-un cal slab şi urât. Ştiind secretul babei, Făt-Frumos îl alese chiar pe cel slab şi urât, spre supărarea femeii. Flăcăul pleacă de la babă, cu calul, dar şi cu fata babei, care a luat cu dânsa o cute, o perie şi o năframă.

De cum a părăsit casa femeii, baba s-a tot pus în calea lui Făt-Frumos, dar degeaba; ajutat de cele trei obiecte luate de fată, din casă, cei doi au reuşit să scape cu viaţă.

Călare pe calul cu şapte inimi, Făt-Frumos ajunse pentru a treia oară la palatul fetei Genarului, pe care o luă şi i-o duse împăratului.

În tot acest timp, în care Făt-Frumos a călătorit în lung şi în lat, Ileana a stat închisă într-o grădină plângându-şi mirele. A plâns atât de mult încât lacrimile i-au secat lumina ochilor, rămânând oarbă. Maica Domnului îi aşeză Ilenei pe frunte două stele ale dimineţii, iar fata văzu lumina zilei din nou.

A urmat nunta împăratului cu fata Genarului, dar şi cea a lui Făt-Frumos cu Ileana. Cu toţii au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Note personale

De-a lungul basmului, Făt-Frumos a cunoscut două naşteri divine: prima din lacrima Fecioarei Maria, iar a doua din porunca Domnului, care transformă izvorul în fiinţă umană.

Precum în poezie, visul ocupă un loc de frunte în opera lui Eminescu; Ileana se îndrăgosteşte de băiatul visurilor sale, Făt-Frumos, care-i va deveni şi soţ, în finalul operei.

Îndrăgostit de frumos, Eminescu prezintă elementele naturii (luna, apele, florile, etc) cu o deosebită măiescrie, ca și cum a fi unice pe faţa pământului. Aceeaşi dragoste nemuritoare ce stăpâneşte sufletul creatorului, se regăseşte şi în inima Ilenei, care renunţă la tot şi se retrage în grădină, în lipsa jumătăţii sale.

O poveste frumoasă de dragoste, cea dintre Făt-Frumos şi Ileana, care depăşeşte orice obstacol, la care cu toţii visăm.