Titlul: Poezii (conține Floare albastră)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Poezia „Floare albastră” a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873 și scrisă în perioada studiilor poetului la Viena și Berlin.
Între marile teme ale poeziei eminesciene, natura și a iubirea ocupă un loc însemnat, cele două, îngemănate, regăsindu-se exprimate în majoritatea operelor sale (și în cea de față), de la cele de debut literar până la ultimele publicații.
În această poezie întâlnim cele două etape ale liricii sale erotice: visul iubirii posibil de împlinit și iubirea pierdută, care nu se poate uita niciodată.
La prima vedere, titlul poate sugera descrierea unei plante cu petalele de culoare albastră. La o analiză mai amănunțită observăm că titlul exprimă un motiv de largă circulație în literatura universală; în creația scriitorului german Novalis, „floarea albastră” simbolizează iubirea și nostalgia infinitului, în timp ce în opera poetului italian Giacomo Leopardi reprezintă idealul de frumusețe și puritate.
La Eminescu, „floarea” simbolizează femeia care întruchipează frumusețile lumii (gingășia, viața); iar epitetul cromatic „albastru” se identifică cu apa și cerul, făcându-le pe femeie și sentimentul iubirii pentru aceasta eterne.
Dar poetul adesea folosește masca lirică pentru adoptarea celor două ipostaze ale principiilor masculin și feminin, creând astfel o nuanțare în asocierea celor două simboluri:
- unul cald, feminin, exploziv, natural – floarea – care are viață scurtă, dar care aduce împlinire, reprezintă etapa culminantă, fecundă din viața unei plante;
- altul rece, masculin, imaterial – culoarea albastru (rar o regăsim în natură) – predispunând la meditație, visare, detașare, dezmărginire, dar și la o stare maladivă, deprimantă.
Și te-ai dus, dulce minune,/Ș-a murit iubirea noastră/Floare-albastră! floare-albastră!… Totuși este trist în lume!
Dubla chemare din ființa poetului spre împlinire materială și aspirație spirituală este contradictorie, „floare-albastră”, deposedând, întristând și îmbrăcând o discretă semnificație funerară, în finalul poeziei: Și-a murit iubirea noastră/Floare-albastră! floare-albastră!, pe care eul liric o constată și o lasă să-și urmeze totuși cursul, fără a dramatiza.
Poezia are în componența sa paisprezece strofe (catrene), care pot fi împărțite în patru episoade lirice: mustrarea adusă de ființa iubită (primele trei strofe), meditația iubitului (strofa a patra), invitația la iubire din partea iubitei (strofele IV-XII), concluzionarea (ultimele două strofe).
Primul episod liric pune în evidență reproșul iubitei; el conține împletirea dintre spațiul ceresc și planul terestru, ceea ce denotă o cunoaștere absolută. Reproșul Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte? definește spațiul infinit, abstract spre care iubitul aspiră. Adverbul „iar” (din nou) accentuează ideea de repetiție, de dobândire a unui obicei.
Meditația iubitului: Chiar dacă este vorba de un reproș, mititica îl spune cu blândețe, în același timp netezindu-mi părul. Gestul său denotă o iubire nemărginită, o apropiere între cei doi și o grijă pentru iubit. În fața vorbelor ființei iubite, eul liric rămâne mut, iar singurul răspuns rămâne râsul: Ah! ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica. Interjecția Ah accentuează diferența dintre abstract și concret, geniu și muritor, etern și perisabil.
Invitația la iubire are ca destinatar iubitul și zugrăvește un vis proiectat în inima unei naturi unice, specifice lui Eminescu, care amintește de peisajul paradisiac.
Cadrul romantic este unul de vis, alcătuit din elementele naturii alese cu grijă: codrul cu verdeață, izvoare plâng în vale, ochi de pădure, foi de mure, etc.
Ființa iubită își imaginează scenariul după care va rula întâlnirea celor doi: Și de-a soarelui căldură /Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți astup cu dânsul gura. Iubirea lor se va consuma departe de ochii lumii, acolo unde vor fi doar ei doi, dornici să-și consume flacăra iubirii. Limbajul devine și el familiar, predominând nota populară: Și mi-i spune-atunci povești /Și minciuni cu-a ta guriță, /Eu pe-un fir de romaniță/Voi cerca de mă iubești. Gândul la viitoarea întâlnire o înfierbântă pe femeia iubită și-i dă puterea de a se autoportretiza: Voi fi roșie ca mărul. În această afirmație se simte iubirea și dorința de a fi lângă jumătatea sa. Nici drumul de întors spre casă nu va fi diferit, ci va păstra același ton, tonul iubirii: Pe cărare-n bolți de frunze, /Apucând spre sat în vale, /Ne-om da sărutări pe cale, /Dulci ca florile ascunse.
Ultimul episod liric prezintă gândurile geniului care se rezumă la o iubire himeră, de care nu va avea niciodată parte. Versurile Ce frumoasă, ce nebună /E albastra-mi, dulce floare! exprimă revenirea eului liric la realitate, mult prea dură și diferită față de frumosul vis de iubire. Singurătatea, izolarea geniului este exprimată cu ajutorul versului Ca un stâlp eu stam în lună!. „Stâlpul” poate fi privit ca o axă ce unește cerul cu pământul, visul cu realitatea.
Finalul poeziei vine să concluzioneze o tristă realitate Totul este trist în lume! Acest final se pare că a avut însă două variante, prin Totuși este trist în lume!. Nu vom știi niciodată cu certitudine care este cea autentică, deoarece manuscrisele eminesciene s-au pierdut. Criticii literari consideră a doua variantă ca fiind cea mai potrivită, cea corectă.
Conform afirmației lui Vladimir Streinu, poezia „Floare albastră” reprezintă „primul mare semn al operei viitoare”.
Și încă o dată veșnicul îndrăgostit, Mihai Eminescu, ne surprinde.
Floare albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
