Titlul: Hanu Ancuţei
Autor: Mihail Sadoveanu
Editura: Mihail Sadoveanu
An apariţie: 2018
Număr de pagini: 152
Există și astăzi un local, un loc de poveste mai bine zis, numit Hanu Ancuței, la care puteți poposi un ceas sau două, după bunul plac, dacă sunteți drumeți în județul Neamț. Acolo veți fi întâmpinați de „hangițe” și „hangii” îmbrăcați în straie moldovenești, tratați cu bucate tradiționale moldovenești și acompaniați de lăutari care cântă despre viața Ancuței. Specialități culinare pot fi „luate” și la pachet din Cămara Ancuței.
Vestitului scriitor Mihail Sadoveanu, pe care îl comemorăm astăzi (se împlinesc 134 de ani de la naștere), îi cam plăcea să poposească aici și să petreacă ceasuri de poveste, care se pare că l-au inspirat pentru volumul de povestiri „Hanu Ancuței”. Hanul se pare că exista încă din secolul al XVIII-lea. Era așezat la intersecția unor mari drumuri comerciale – drumul Siretului și drumul de la Iași la Piatra Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați. În anul 1943, clădirea a fost dărâmată, iar ruinele și-au așteptat decenii întregi noii ziditori, care au apărut într-o bună zi. În prezent, a redevenit un loc al poveștilor de ieri și de astăzi…
Anca Spiridon
Hanu Ancuței
În anul 1928, volumul de povestiri „Hanu Ancuţei” apare integral şi este primit cu aprecieri de criticii literari ai vremii.
Opera „Hanu Ancuţei” este o povestire în ramă, o poveste în poveste, fiecare având un fir narativ autonom: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul.
Naratorul fixează spaţiul precis delimitat, hanul care este aşezat pe malul râului Moldova, solid ca o cetate, primitor şi cuprinzător, care oferă călătorilor nu numai bucate alese şi vin bun, ci şi siguranţă. În schimb, timpul este greu de stabilit: „Într-o toamnă aurie”, „într-o depărtată vreme, demult”.
Fântâna dintre plopi este cea de-a patra povestire, având ca temă iubirea, un sentiment uman profund, dar care, în acest caz, are implicaţii tragice.
Naratorul relatează sosirea unui drumeţ: „un călăreţ, învăluit în lumină şi în pulberi, care luneca spre han; parcă venea de demult, de pe depărtate tărâmuri”.
Musafirul îşi dezvăluie identitatea: Neculai Isac, „căpitan de mazâli”, adică membru al unui corp de cavalerie format din boieri. Este caracterizat direct: „Era un om ajuns la cărunteţă”… „Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barba rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.
Comisul Ioniţă, prieten vechi cu nou-venitul, îl recunoaşte şi-l roagă să povestească celor prezenţi întâmplarea nefericită, care a avut drept rezultat pierderea ochiului drept.
Neculai Isac, nu înainte de a începe a povesti, fredonează cântecul lăutarilor: „Trage, mândro, cu bobii… / Trage, mândro, şi‑mi gâceşte/Codrul de ce‑ngălbeneşte,/Omul de ce‑mbătrâneşte…”.
El expune celor din jur, cărora li se adresează: „domnilor şi fraţilor”, povestea de iubire pe care a trăit-o alături de ţigăncuşa Marga, şfârşită într-un mod nefericit.
Pe când se îndrepta îngândurat spre Suceava, observă o ţigăncuşă, care-i fură gândurile. Neculai îi oferă acesteia un bănuţ de argint, continuându-şi drumul spre han. În ziua următoare, o întâlneşte pe aceasta la „fântâna dintre plopi”. Fetişcana îi mulţumeşte pentru bănuţ, cu care şi-a achiziţionat o pereche de ciubote. Apoi fata îl sfătuieşte să plece, dându-şi seama că ţiganii erau pe urmele lor; acesta s-a urcat pe cal, în timp ce ţiganii aruncau cu prăjini în el. Tânărul căzut de pe cal din cauza loviturii primite în ochiul drept trage cu pistolul, nimerind unul dintre adversari drept între ochi. Reuşeşte să fie salvat de către drumeţii de la han, care au auzit strigătele acestuia de disperare. Pe marginea fântânii „lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata şi o aruncaseră în fântână, locul de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi.
La sfârşitul poveştirii, află de la Moş Leonte că „fântâna dintre plopi” nu mai există: „s-a dărâmat cu toate ale lumii”.
Florina Dinu
