Titlul: Hanu Ancuței
Autor: Mihail Sadoveanu
Editura: Mihail Sadoveanu
An apariție: 2018
Număr pagini: 152
Volumul „Hanu Ancuţei” a văzut lumina tiparului la editura ieşeană „Cartea Românească”, în anul 1928. Este alcătuit din nouă povestiri cu titluri distincte. Legătura dintre ele este realizată de prezenţa unui povestitor–martor, care îi introduce pe cititori în lumea de la hanul Ancuţei, unde el a auzit multe povestiri. Acest povestitor—martor pare a fi un tânăr gospodar drumeţ sau călăreţ din Ţara de Sus a Moldovei, care poposeşte într-o toamnă aurie la hanul aflat pe drumul spre Roman şi Iaşi, asemenea altor oaspeţi, într-o depărtată vreme, demult.
Timpul când s-au spus poveştile este vag indicat: în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice. Erau vremuri de pace în ţară şi între oameni bună-voire. Este de fapt un timp prielnic pentru poveşti, un timp fabulos, etern, încremenit.
Spaţiul este precis: Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han – era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până acolo şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor. În lumina soarelui de toamnă, prin porţile-i deschise puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Hălăuca. Cu toate acestea acest spaţiu definit concret în roman are şi el aspecte fabuloase ce poartă cititorul la graniţa dintre real şi imaginar: ziua, hanul se deschide spre drumuri reale; noaptea el se închide, se ferecă, pentru a proteja tărâmul poveştilor.
Hanul este în opera lui Sadoveanu locul de origine al imaginarului, o metaforă a imaginarului. Scriitorul alcătuieşte astfel o mitologie cultă a românilor bazată pe traiul tradiţional, credinţele populare şi folclorul literar. Acest lucru îi asigură locul său unic în literatura română.
Atmosfera este de petrecere, în care mâncarea, vinul şi voia bună se îmbină.
Oamenii de la han sunt fie gospodari şi răzeşi de pe apa Moldovei, ca Ioniţă comisul de la Drăgăneşti, fie negustori precum meşterul Ienache şi Dămian, cel ce-şi aduce marfa tocmai de la Lipsca, pentru dugheana lui din Iaşi. Moş Leonte citeşte în cartea zodiilor, Zaharia ştie să găsească apă bună pentru fântâni. Neculai Isac este căpitan de mazâli din ţinutul Tutovei, Gherman este călugăr într-o mănăstire de la Durău, mătuşa Salomia îşi duce traiul la Rădăuţi; numai orbul sărac are o cruce grea de dus că-i cerşetor pribeag, dar originea sa se află tainic înrudită cu a hangiţei.
„Hanu Ancuţei” este o carte de atmosferă. Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la domeniile lui Ipsilante, Calimah şi Mihail Sturdza. Întoarcerea în timp duce la reverberaţii lirice, mai toţi referindu-se din când în când la „cealaltă Ancuţa”, mama celei vii. Opera de faţă este o carte a filozofiei populare, făcând elogiul vieţii curate, al bunătăţii, al cinstei şi al prieteniei. Nu vinul şi bucatele alese cu aer de belşug, în realitate frugale, reprezintă balsamul căutat. Un cuvânt auzit des la han este înţelepciune, şi reprezintă calităţi omeneşti ţinute la mare cinste.
Negustorul lipscan reprezintă cea de-a şaptea povestire din şirul celor nouă care intră în alcătuirea operei „Hanu Ancuţei”. Ea este construită sub forma unui interviu pe tema călătoriei: un negustor care vinde mărfuri în pieţele româneşti aduse de la Lipsca poposeşte la han şi este întrebat de cei de la han despre cele văzute prin ţări străine, căci sunt dornici să afle lucruri interesante despre alte locuri.
Dămian Cristişor este un negustor vestit, cunoştinţă veche de-a Ancuţei, care-l întâmpină pe nou-venit la han cu multă bucurie, plăcere, asigurându-l să stea fără griji în hanul ei: Pe lângă porţi, pe care le cunoşti, avem în popas la focul acesta lume bună, care cearcă vinul nou. Am tăiat pui graşi ş-am scos din cuptor azi pâne proaspătă. Toate-or fi pe pofta inimii dumitale, mai ales ştiindu-te că eşti om căruia-i îi plac tovărăşiile. Negustorul este primit cu braţele deschise de oamenii prezenţi la han.
Moş Leonte Zodierul îi uimeşte pe cei prezenţi, chiar şi pe mine, cu ştiinţa sa asupra firii omului după zodie şi anul naşterii. Cu o singură privire acesta îl citeşte, aflând că-i născut în zodia Leului şi în anul de sub stăpânirea planetei Soarelui (18 iulie 1814). Dacă omul poate greşi, cartea pe care o poartă mereu Moş Leonte asupra sa nu poate spune decât adevărul.
La scurt timp după sosirea sa, Dămian intră în atmosfera hanului şi-şi dă drumul la vorbă, astfel povesteşte cu mult haz şi bucurie despre: afacerile cu batali la Muscali, înfăţişarea târgurilor şi a oamenilor, gustul berii, despre faptul că-n ţările străine învăţătura este la mare cinste, ca şi‚ legea şi siguranţa oamenilor pe drumuri şi în târguri.
Cristişor le relatează celor prezenţi şi povestea unui nou mijloc de transport, şi anume trenul, definit astfel: căsuţe pe roate şi roatele acestor căsuţe se îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa […] le trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc. Orizontul de cunoaştere al fiecăruia dintre ascultători este diferit: ciobanul nu crede că trenul se poate deplasa fără cai, moş Leonte îşi face cruce, parcă vrând să se ferească de această „creatură” în vreme ce Ioniţă era informat despre existenţa noului mijloc de transport.
Finalul povestirii este unul vesel, jupânul Dămian pune la gâtul Ancuţei o zgărdiţă de mărgele, şi-o sărută pe amândoi obrajii.
Hanul-Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. – George Călinescu
Citiţi pe blog alte detalii despre volum precum şi recenzia la cea de-a patra povestire, Fântâna dintre plopi.
