Titlul: Hoțul de cărți
Autor: Markus Zusak
Editura: Rao
An apariție: 2011
Număr pagini: 440
Primul lucru pe care-l citești când deschizi această carte este un adevăr, pe care îl știi, dar ți se pare înfricoșător: Uite un mic adevăr. Vei muri.
Nu sunt vorbele autorului. Povestitorul este un căpcăun, o sperietoare fără umor, care ne taie cheful de povești.
Intuim, dar nu ne vine să credem… cum de fapt, pe măsură ce povestește vedem altfel lucrurile. Ea cea rece, inexpresivă, slujbașul sinistru, reporterul nenorocirilor este cel mai plin de stil povestitor, capabil să se emoționeze de durerea unei fete, de supraviețuitori – cei care rămân să simtă durerea – mai abitir decât unii oameni împietriți de pe planeta noastră vie… Nu ați ghicit? Povestitorul este chiar ea, Moartea.
Iar pe tot parcursul cărții dialoghează cu noi, ni se confesează, cum spuneam, stilistic vorbind, atât de izbutit. Ne încântă originalitatea analogiilor: Era de parcă tot globul fusese acoperit cu zăpadă. Ca și cum era tras pe deasupra, cum tragi pe tine o bluză… Ne intrigă gusturile ei: Personal, îmi place cerul ciocolatiu. Ciocolată amară, amară. Oamenii spun că mi se potrivește și puterea ei de observație: Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri.
Așadar, Moartea este capabilă să vadă nuanțat iar, de această dată, oricât de vii am fi în momentul lecturării cărții, îi simțim prezența. O prezență iată cât se poate de agreabilă, de un cinism suportabil, aș spune: Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Și astea-s doar cele cu litera „a”. Doar nu mă ruga să fiu drăguță. Drăguță nu are nimic de-a face cu mine.
Și cum să nu-i dăm dreptate. Pentru că ea continuă… Aș putea să mă prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevărat necesar. Mă veți cunoaște îndeajuns de bine și destul de curând, în funcție de o diversitate de variabile.
Așa că momentul în care cu adevărat mi-am dorit să continui această carte (până la pagina 13 mai stăteam încă pe gânduri, să mă sperii, să o închid, sau nu) a fost paragraful din această pagină în care ne mărturisește de ce ea, Moartea, are nevoie să-și distragă atenția, devenind un contemplator al culorilor:
Este vorba de oameni. Supraviețuitorii. Ei sunt cei la care nu pot suporta să mă uit, deși, în multe ocazii, nu reușesc. Caut intenționat culorile pentru a-mi abate atenția de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămași în viață în urmă fărâmițându-se prin mozaicul conștientizării, disperării și surprizei. Ei au inimele străpunse. Au plămânii frânți.
Și într-adevăr povestea cărții este despre o supraviețuitoare: „Hoțul de cărți” – un expert în a fi lăsat în urmă.
Moartea găsește de cuviință să-i contabilizeze colecția de cărți – paisprezece cărți, zece aveau o mare însemnătate pentru devenirea, povestea ei, iar dintre cele zece, șase erau furate.
Deloc întâmplător prima ei carte furată din zăpadă a fost „Manualul Groparului”, publicată de Asociația Cimitirelor din Bavaria. Pe atunci, pentru că nu mersese prea des la școală, abia știa să citească și să scrie. Fata se numea Liesel Meminger și ea a surprins Moartea atunci când venise pentru frățiorul ei.
Se întâmpla pe când împreună călătoreau cu trenul spre München, acolo unde mama lor urma să-i încredințeze familiei Hubermann, spre adopție. Doar fata va ajunge la destinație. Băiatul moare după o criză puternică de tuse. Ne aflăm în anul 1939, pe când ascensiunea lui Hitler la conducerea Germaniei era de neoprit. După ce Werner își dă ultima suflare, călătoarele sunt nevoite să coboare în prima localitate și să-l înmormânteze, după o ceremonie simplă, în prezența preotului și a doi gropari. Se întâmpla într-o zi de iarnă cu zăpadă din belșug.
De atunci a mai fost martoră la două evenimente tragice, dintre care unul extrem de dureros. Victimele unui bombardament aerian au fost chiar locuitorii din orășelul Molching, Molking de pe strada Himmel (Rai). Locul a fost desfigurat, iar oamenii spulberați. Fata a scăpat, dar a fost răpusă de durere și a pierdut una din cărțile ei dragi – jurnalul ei – pe care, incredibil, dar adevărat, l-a recuperat Moartea. S-a decis să-l păstreze. A citit-o de sute de ori de-a lungul anilor, în călătoriile ei, și s-a hotărât să ne spună povestea.
Însă cartea „Hoțul de cărți”, pentru fiecare dintre cele 571 de pagini ale sale, are câte o poveste. Pentru mine fiecare din paginile cărții poate fi desprinsă și înrămată, citită de nenumărate ori, nu pentru că nu o înțelegi din prima, ci dimpotrivă, tocmai fiindcă o înțelegi și nu vrei să te desparți de ea, să o uiți.
Este despre o lume care a jucat pe extrema dreaptă a unei perioade istorice din care nu au lipsit un război mondial, o criză economică, ideologii stridente și multe consecințe, de care anii nu m-au îndepărtat suficient de mult ca să nu mă mai treacă încă fiorii. Dar este un mod de prezentare simplist.
Scriitorul australian Markus Zusak se pare că „a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea Münchenului și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al mamei lui.” „La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei mai inovatori și poetici romancieri ai zilelelor noastre.” „Hoțul de cărți” l-a transformat, conform criticilor americani și australieni, într-un „fenomen literar”.
Eu nu sunt critic literar, dar tind să le dau dreptate. Stilistic vorbind, cartea strălucește. Narativ vorbind, autorul găsește o soluție inspirată – să nu uităm Moartea, care pentru unii este o constatare medico-legală, pentru alții un eveniment natural sau dimpotrivă tragic, iar pentru cei mai imaginativi un protagonist mitic, este povestitoarea acestei cărți. Altfel pe cei mai tari sau pe cei mai slabi de înger dintre cititori i-ar fi pierdut. Ori ar fi părut patetică ori terifiantă.
Scriitorul nu lasă loc de variante, ci găsește acea versiune accesibilă. Râzi și plângi, rămâi pe gânduri, încercând să te detașezi, trăiești alături de personaje și rămâi cu ele până la sfârșit. Păi da, nu rămâne nimeni în viață până la final, doar avem un povestitor cu reputație impecabilă.
Doar două exemple în care m-am întristat și apoi am râs din tot sufletul:
Lumea era o tocană „urâtă”, se gândi ea. Atât de urâtă, încât nu o pot suporta.
Liesel trecu podul peste râul Amper. Apa era superbă, bogată și de culoarea smaraldului. Vedea pietrele de pe fund și auzea cântecul familiar al apei. Lumea nu merita un asemenea râu.
Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simț de a muri.
Cam așa este scrisă cartea. Cu analogii memorabile: – Cerul este albastru azi, Max, și e un nor mare lung și este întins ca o funie. La capătul lui, soarele e ca o gaură galbenă…
O zi pe front în Rusia – 5 ianuarie 1943 este descrisă astfel: Afară, prin oraș și zăpadă, erau peste tot numai ruși și nemți morți. Cei rămași trăgeau în paginile albe din fața lor. Se împleteau trei limbi. Rusa, gloanțele și germana.
Dar să revenim la poveste și la obsesia lui Markus Zusak pentru „copiii rebeli”, cei care nu s-au înregimentat în imaginile noastre, ale tututor, despre Germania nazistă. În afara băieților „mărșăluind impecabil și salutând cu Heil Hitler” erau cei „care nu respectau regulile”.
Scriitorul ne întoarce în timp în anul 1939 și ne reține, să trăim patru ani în 571 de pagini, în orășelul Molching la periferia Münchenului, urmând-o pe micuța blondină Liesel Meminger la familia sa adoptivă Hubermann. Tatăl său fusese comunist, oricum nu și-l putea aminti, dar convingerile lui îi urmăreau pe-ai lui – o soție bolnavă, Liesel, care avea aproape zece ani, și un băiețel de șase ani, Werner. Mama se decise să-i dea spre adopție, dar doar Liesel va ajunge în Molching, la familia adoptivă.
Aceste două întâmplări par tragice, pentru copila orfană și sunt resimțite dureros, pe parcursul derulării întâmplărilor: are un coșmar repetitv cu fratele ei, pe care l-a văzut murind, și își caută fără sorți de izbândă mama naturală, posibil făcută dispărută de naziști.
Apoi povestea ei se ramnifică, iar tragedia se diluează în ceea ce va urma. Cel de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945). Nimic din ceea ce este pentru noi tragic acum nu își găsește termen de comparație, începând cu condițiile de trai de neimaginat și terminând cu situația de pe front, cu raidurile aeriene care bântuiau orașele, cu lungile convoaie ale suferinței – evreii muribunzi din lagăre, care erau mutați dintr-un loc în altul și expuși privitorilor din localitățile prin care treceau.
Mai întâi și întâi erau cuvintele… Propaganda lui Hitler care a fost îmbrățișată de mințile majorității. Era partidul care înghițea vrând-nevrând oamenii: dacă nu făceai parte din Partidul Nazist – NSDAP – aveai de suferit. Hans Hubermann, tatăl adoptiv al lui Liesel, a fost șicanat multă vreme pe această temă. Era un zugrav priceput, dar comenzile se împuținau pentru că era privit cu reticență chiar de către cei mai mulțumiți dintre clienții lui, pentru că nu era membru de partid. Dar nimic nu se compara cu a fi evreu: un element dezastruos al celui mai tâmpit ghinion posibil.
Apoi a venit războiul și arta de a-i supraviețui care pentru doi tineri, unul evreu și altul german s-a dovedit o îndeletnicire împovărătoare, aducătoare de remușcări. Boxerul evreu Max Vandenburg a reușit să rezolve acest conflict interior: A trăi înseamnă a trăi. Prețul erau vina și rușinea, dar germanul Michael Holtzapfel, nu – remușcările fiindu-i letale, după supraviețuirea sa de la Stalingrad.
Și nu în ultimul rând erau „idioții” și „oamenii în jachete” – adică oamenii liberi și cei în lanțurile uniformelor ideologice. Hans Hubermann era un idiot, așa gândea el și probabil că așa gândea mulțimea despre el. Dar pentru copilul Liesel era un om. Nu se putea abține să aibă reflexe omenești: ascunde în casa lui un tânăr evreu pentru că îi datora tatălui acestuia viața în Primul Război Mondial. Iese din mulțime și îi oferă o bucată de pâine altui evreu muribund dintre cei mânați de soldați spre lagărul de concentrare de la Dachau, prin Molching, faptă pentru care este biciuit și trimis în război. Ajută cu mâinile sale pricepute la reamenajarea casei unui evreu localnic, a cărui casă fusese vandalizată de naziști și riscă să nu fie primit în partid. Nu se gândea prea mult ci pur și simplu sărea în ajutor.
Copiii sunt însă protagoniștii celor mai frumoase pagini ale acestei cărți brăzdate de suferință. Citești și recitești din „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, din „Ciulinii Bărăganului” ai lui Panait Istrati sau din „Aventurile lui Tom Sawyer” ale lui Mark Twain. Până în ultima clipă, până când nu mai este nimic de spus sau de făcut, ei își trăiesc copilăria la maxim.
Liesel își face rapid prieteni: Rudy Steiner, Tommy Muller, Ludwig Schmeikl, joacă fotbal, își câștigă respectul celorlalți colegi cu pumnii și picioarele, fură mere, ceapă sau cartofi de la ferme înstărite, împarte pâine evreilor, petrece clipe de neuitat pe malul râului Amper și își câștigă reputația de hoț de cărți. Are aliați și inamici.
Când a ajuns în Molching nu știa să citească, ceea ce i-a atras necazuri la școală, fiind retrogradată în clasele mici. Singurul care a avut răbdare să o învețe să citească a fost Hans Hubermann, tatăl ei adoptiv. Era cel mai bun om pe care-l cunoscuse, un bărbat „insignifiant” pentru ceilalți, dar care avea ceva valoros, iar acest lucru nu a fost trecut cu vederea de Liesel Meminger. (Omul-copil, mult mai perspicace decât adulții uimitor de obtuzi).
Ochii săi erau făcuți din blândețe și argint.
Nu a știut să citească nici când a luat din zăpada cimitirului în care a fost îngropat fratele ei acea carte cu titlu deloc potrivit „Manualul Groparului”, dar știa că acea carte era ultima amintire legată de Werner.
Apoi tatăl ei adoptiv a făcut rost de cărți, la schimb cu țigările, pentru a i le face cadou, pe altele le-a salvat chiar ea de la pieire din focul în care erau arse lucrurile periculoase pentru Partidul Nazist. Pe câteva le-a luat tot ea haiducește din biblioteca soției primarului și le-a împărțit cu ceilalți oameni adăpostiți de raidurile aeriene, în subsolul unei case, în care se înghesuiau îngroziți de iminența morții. Liesel le-a distras atenția când a început să le citească din cărțile ei. Au urmat mai multe vieți salvate de cărți, niște amiciții stranii și propriul ei jurnal salvator, atunci când a început să scrie despre cele petrecute în Molching, pe strada Himmel (Rai), strada oamenilor săraci din localitate, furată de război.
Rămân cuvintele prietenului ei, Rudy, și furia lui neajutorată: Nu ești deloc o hoață. […] Să furi este ceea ce face armata. Să-l ia pe tatăl tău și al meu.
Am ajuns la finalul prezentării cărții realizată, după spusele unui amic, într-o manieră minimalistă. Nu pot face mai mult. Dacă nu ați citit „Hoțul de cărți” merită să o faceți și apoi merită să așezați cartea pentru mult timp în rafturile bibliotecilor voastre – fizice sau electronice.
