Titlul: Poezii
Autor: Vasile Alecsandri
Editura: Gramar
Număr de pagini: 248
Poezia „Iarna” de Vasile Alecsandri a văzut pentru prima dată lumina tiparului în anul 1868, în revista „Convorbiri literare”. În centrul acestei creaţii este natura, spaţiul vital al eternei regenerări pentru poet.
Vasile Alecsandri, supranumit de Mihai Eminescu, în arta poetică „Epigonii”, rege al poeziei, a închinat anotimpului alb şi alte opere precum: „Mezul iernii”, „Sania”, „Gerul”, „Viscolul”, deși se pare că, în realitate, nu a fost tocmai un iubitor al zăpezii.
Iarna
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albi de fum
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
În general pastelurile dedicate iernii sunt statice, dând senzaţia de amorţeală, însă spre final, un element de mişcare tulbură neclintirea; ca de exemplu: Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
Poezia „Iarna” este alcătuită din patru catrene, cu versuri lungi, cu măsura de şaisprezece silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic. Opera poate fi împărţită în două clişee: unul static care cuprinde descrierea peisajul alb, urmat de altul „mişcător” care debutează prin apariţia saniei şi a clinchetelor de zurgălăi.
Pastelul debutează cu prezentarea anotimpului rece, punând în evidenţă elementele specifice iernii: norii de zăpadă, Lungi troiene, Fulgii, flori de gheață. Epitetul cumplita iarnă scoate în evidenţă o vreme insuportabilă, cu o ninsoare covârșitoare, care nu dă semne de oprire. Iarna primeşte de la creator „suflet” căci cerne norii de zăpadă, iar troienele sunt descrise ca fiind Lungi şi călătoare, în timp ce fulgii de zăpadă sunt înzestrați cu gingăşia fluturilor, cu care sunt comparaţi, Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi.
Ninsoarea capătă un caracter obsesiv, prin repetiţia verbului ninge şi enumeraţia: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Eul liric devine marcat de această ninsoare continuă şi de asemenea, de peisajul alb care a cuprins totul în jur. Anotimpul alb nu s-a limitat doar la planul terestru (mândra țară) ci a continuat să pună stăpânire până și pe elementele cosmice (Soarele rotund și palid).
Strofa a treia este dominată de alb, care a înghiţit toată lumea Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare. Nici plopii nu îi fac faţă cumplitei ierni. Chiar dacă sunt solizi şi puternici tot se pierd în zare. Universul terestru devine o întindere pustie, fără urme, fără drum, deci statică şi îngheţată. Deşi imaginea pe care autorul o expune este una pustie, lipsită de viaţă, un mic indiciu ne sugerează că satele sunt totuşi populate: clăbuci albi de fum, fiinţa umană aflându-se la adăpost din calea nemiloasei ierni şi a sufletului rece de care aceasta dă dovadă.
Conjuncţia coordonatoare adversativă dar din ultima strofă, aduce o schimbare mult aşteptată în această atmosferă rece, statică, aceeaşi de ceva vreme: Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare. Interjecţia Iată are rolul de a-l face pe cititor atent şi părtaş la bucuria poetului sporită odată cu apariţia unei sănii. Acest obiect, sania, alungă monotonia tabloului de iarnă, insuflându-i un pic de „suflet”, deci de mişcare: Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…/În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
Poezia „Iarna” este alcătuită dintr-o mulţime de imagini în cuvinte, care îi dau cititorului senzaţia „de văz” (cu ochii minţii) asupra tabloului descris. Un alt aspect distinctiv sunt epitetele, în special cele cromatice.
„Pastelurile sunt […] cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte.” – Titu Maiorescu
Uneori talentul literar face mai mult decât admiratori. El poate face minuni. Cum vă spuneam la începutul recenziei, scriitorul căruia iarna i-a inspirat unele dintre cele mai izbutite poezii, se pare că era un om care detesta frigul, anotimpul alb provocându-i momente de groază. Aflăm acest lucru din experiența de dascăl evocată de scriitorul Grigore Băjenaru în romanul Bună dimineața, băieți! și din poveștile spuse de acesta elevilor săi, pe vremea când a fost profesor.
Ei bine, cu toate că marele poet înfățișează în pasteluri tablourile de iarnă cu atâta putere de evocare, încât te face să simți aievea, de parcă te-ai afla chiar în mijlocul peisajului descris, să știți că nu-i plăcea deloc acest anotimp. Era un om friguros și, pe vreme rea, nu ieșea din casă, decât nevoit. Splendorile iernilor de la Mircești îl lăsau… rece; îi plăcea să admire farmecul naturii de iarnă de la gura sobei sau de la fereastră, tihnit și la adăpost.
Ca să înfrunte urgia „cumplitei ierni”, cum o numește el, avea nu mai puțin de nouă paltoane, toate numerotate și pornind de la cel mai subțire până la o șubă groasă, ca de vizitiu. Când, totuși, trebuia să plece undeva pe timp de iarnă, pe jos sau cu sania, deschidea ușurel fereastra, scotea întâi mâna afară, apoi nasul și, după cum aprecia el tăria vremii, ruga să i se aducă, să zicem, paltonul numărul 3 sau numărul 7! („Bună dimineața, băieți!” – Grigore Băjenaru).
