Titlu: Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri
Autor: Ion Creangă
Editura: Cartex
An aparitie: 2022
Număr pagini: 334
Ion Creangă, autorul și eroul Amintirilor din copilărie, s-a născut la Humulești, la 1 martie 1837. În Humulești, astăzi suburbie a orașului Târgu Neamț din județul Neamț, se află Casa memorială Ion Creangă, unul din cele mai vizitate muzee din țară.
Aici cei care au preocupări culturale se pot delecta la numeroasele manifestări găzduite sau organizate de muzeu: seri muzeale, expuneri cu temă, conferințe, simpozioane.
Dar cu adevărat privilegiați sunt cititorii Amintirilor, care pot lua contact direct cu „scena” unde au evoluat personajele din cartea preferată. Unde mai pui că atracția celor mici, dar și a celor mai mari este un captivant parc tematic al personajelor din poveștile nemaipomenite: capra cu trei iezi, ursul păcălit de vulpe sau chiar din Amintiri, mătușa Mărioara, Smărăndița, Moș Chiorpec.
Privind în urmă, la datele biografice ale marelui povestitor, trebuie să reținem trei coordonate cu impact asupra operei sale literare.
Întâlnirea, în 1875, cu Mihai Eminescu. Chiar dacă între cei doi scriitori era o considerabilă diferență de vârstă – 13 ani – aceștia leagă o prietenie trainică, până la sfârșitul vieții. Coincidență sau nu, mor în același an, 1889.
Mihai Eminescu este cel care îi descoperă talentul și îl încurajează cu sinceritate și admirație pe Ion Creangă să debuteze ca scriitor, așa că îi suntem datori lui Eminescu de fiecare dată când citim cu bucurie scrierile genialului povestitor. În acel an, 1875, Ion Creangă citește scrierile sale în cadrul asociației culturale Junimea și publică în paginile revistei Convorbiri literare, basmele Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi.
Cariera sa didactică de institutor născută din eșecul desăvârșirii studiilor teologice (din motive financiare) este una temerară și cu o puternică influență asupra carierei sale literare. La Institutul pedagogic din Iași l-a avut ca profesor chiar pe unul din fondatorii mișcării culturale Junimea, întemeietor al revistei Convorbiri literare, criticul literar și omul de mare cultură Titu Maiorescu. A conceput și publicat manuale ca autor sau coautor: un abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire, un manual de citire: Învățătorul copiilor, având incluse poveștile „Acul și barosul”, „Prostia omenească”, „Inul și cămeșa”.
Însă de departe, cel mai inspirat dar, pe care viața i l-a oferit scriitorului Ion Creangă, a fost locul nașterii sale: Humulești (toponimul, adică numele locului, a luat naștere din cuvântul de bază humă = argilă, lut). „Ia, am fost și eu în lumea asta , un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești”. Așa s-a născut vestita operă Amintiri din copilărie.
Între lumea care populează basmele sale, sătenii din Humulești și autorul care își amintește de ei se stabilește o comunicare, ca-ntr-un nemărginit univers fabulos. Ion Creangă stăpânește atât de bine arta de a deschide un dialog și între noi, cititorii, și acel spațiu al nemuririi, încât ne întrebăm cum reușește? Cum reușește să comunice cu noi, cei aflați la o distanță considerabilă de timp, de limbaj, de obiceiuri și gusturi. Tocmai limbajul atât de încărcat în cuvinte și expresii din graiul moldovenesc ar trebui să fie o barieră de netrecut pentru cei mai mulți cititori (exceptându-i poate pe cei din zonă). Însă trebuie să reținem că ceva „ne fură”, chiar dacă suntem împiedicați la fiecare buche și ne simțim intimidați de dificultățile de limbaj. Ce?
Creangă este un povestitor de geniu. Scopul său nu este acela de a face o reproducere după vorbirea țăranilor din Moldova de altădată. Și atunci trebuie să aveți răbdare să consultați dicționarele sau notele de la subsolul fiecărei pagini a Amintirilor, în speranța că toate edițiile care se găsesc azi pe piață beneficiază de un astfel de privilegiu, și să deslușiți sensul cuvintelor. Veți constata până la urmă că acest aspect este cel mai ușor.
O adevărată provocare este să căutați și să găsiți un interpret competent care să vă explice cum Ion Creangă a reușit să producă una din cele mai valoroase opere din proza românească.
Calitatea stilului său este oralitatea, mai bine zis ne creează impresia că suntem mai mult decât cititori, suntem chiar ascultători. Ceea ce stă scris pare a fi rostit, împrumută particularitățile vorbirii.
Dar scriitorul nu ne transcrie pur și simplu ce se spune, cum s-ar putea crede, ci tot ceea ce compune este integrat ideii de autenticitate, de vioiciune, de ritm, de a-l face pe cititor contemporan cu faptele din narațiune. Personajele atât de pitorești sunt la rândul lor zugrăvite, nu prin descrieri amănunțite, ci prin felul cum se exprimă, se mișcă, acționează. Lui Ion Creangă îi vin în ajutor mai multe procedee artistice. Reținem un excelent mod de a folosi interjecțiile, verbele, topica și intonația frazei, prezentul istoric, superlativul, locuțiunile, ironia, epitetul. Bucuria de a povesti este dublată de dorința de a intra în vorbă cu cititorul, de a dialoga, de a i se confesa, de a-l face părtaș la tot ce se întâmplă. Personajele însele se întrec în schimburi de replici și cuvinte, care mai de care mai pline de haz.
Vă recomandăm să căutați pe la anticariate ediția din 1976 a Amintirilor din copilărie apărută la Editura Albatros colecția Texte comentate Lyceum cu o prefață, tabel cronologic, note bibliografice și glosar de G.I. Tohăneanu și I. Funeriu. Merită, pentru a înțelege Arta lui Creangă.
sinteză de Anca Spiridon
Amintiri din copilărie
În această operă, naratorul apare sub două ipostaze: adult (când îşi aminteşte de anii frumoşi ai copilăriei) şi copil (participant direct la întâmplările relatate).
Ion Creangă conturează în opera Amintiri din copilărie o monografie a satului natal, Humuleşti, şi o descriere luminoasă şi plină de savoare a copilăriei sale. Autorul îşi aminteşte cu drag de săteni, băieţi şi fete, de dascăl şi preot, persoane importante ale mediului rural şi de părinţi, fraţi şi surori alături de care a trăit cele mai frumoase clipe ale vieţii.
Ca orice copil, Nică şi-a ascultat părinţii ori s-a supus vorbelor acestora doar de dragul de a nu-i supăra, a făcut boacăne, a mers la scăldat, la furat de cireșe, la colindat şi multe altele, activităţi care-l fac să zâmbească în anii maturităţii şi pe care le poate povesti oricând şi oricui: copiilor, nepoţilor, apropiaţilor… lumii întregi.
Amintirile din copilărie atrag şi emoţionează prin stilul simplu şi autentic al relatării, prin umorul limbajului care stârneşte veselie şi prin mulţimea de proverbe, zicători care accentuează atmosfera de demult, atmosfera satului românesc.
Amintiri din copilărie — Partea I
În anul 1881, în revista „Convorbiri literare” sunt publicate primele părți din „Amintiri din copilărie” (prima și a doua parte).
La răscruce de vreme, autorul retrăiește anii copilăriei, amintindu-și cu duioșie de satul natal Humulești și de localnicii săi, „gospodari tot unul și unul”, de fetele și băieții mândri care știau să învârtă horele, de frumoasa biserică, de preoți și dascăli, persoane importante ale satului, care cinstesc locul.
Părintele Ioan și dascălul Vasile a Ilioaiei sfătuiau oamenii să-și ducă odraslele la școală, iar cuvântul acestora nu putea fi încălcat și astfel, băncile școlii erau încărcate de băieți și fete, printre care și Nică, eroul nostru. Părintele dădea zilnic pe la școală, chiar a adus un scaun lung pe care l-a numit „Calul Bălan”; în altă zi, părintele și cojocarul satului oferă școlii o biciușcă de curele, numită „Sfântul Nicolae” (cea mai frumoasă interpretare a denumirii, atât de surprinzătoare, a biciuștii Sf. Nicolae, am ascultat-o într-un video de pe YouTube spusă de dl părinte prof. dr. Vasile Oltean directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov) , după hramul Bisericii din sat. Însăși Smărăndița popii, cea dintâi școlăriță, a făcut cunoștință cu Sfântul Nicolae cel din cui, care avea menirea de a-i „răsplăti” pe școlari atunci când aceștia erau prinși cu lecțiile neînvățate.
Ceasloavele deveneau arme sângeroase împotriva muștelor sau ale bondarilor; între paginile manuscrisele zeci de suflete fără apărare își găseau sfârșitul spre bucuria copiilor, însă activitatea lor nu a rămas nepedepsită și, în urma unui control, făcut de părinte, acesta găsește ceasloavele pătate cu sângele bietelor insecte, și-i așază pe școlari pe Bălan, apoi le aplică tratamentul Sfântului Nicolae.
Praznicul făcut în cinstea hramului Bisericii, ținea câte o săptămână și aduna oameni de peste tot; cu mic, cu mare se bucurau și petreceau în jurul meselor pline cu bucate alese. Aceeași bucurie și ospăț se întâlnea și de Crăciun și Bobotează când popa trecea pragul sătenilor, fiind primit cu brațele deschise și cu merinde pe masă.
Mama lui Nică își vedea băiatul preot în sat, în timp ce tatăl copilului îi spulbera femeii toate visele: „Dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. Multă vreme mama lui Nică l-a mai bătut pe bărbatul său la cap ca să-și ducă din nou fiul la școală, însă în timpul unei vizite, bunicul David, om dezghețat la minte, îi explică bărbatului importanța învățăturii în viața unui tânăr, și nu numai, și astfel decide să-și ia nepotul și să-l ducă la școală.
Nică, Dumitru — unchiul lui Nică din partea mamei — și bunicul pornesc la drum spre satul Broșteni unde cei doi tineri urmau să fie cazați în casa Irinucăi și să fie elevi la Școala lui Alecu Bălos. Ajunși la școală cei doi au fost tunși și puși să învețe „Îngerul a strigat” pe dinafară. Tinerii au fost nevoiți să întrerupă studiul deoarece au luat „râie căprească de la caprele Irinucăi” , iar învățătorul nu-i primea astfel la școală. Năzbâtiile copiilor nu se opresc aici, aceștia urnesc din loc o stâncă de pe dealul din spatele casei gazdei, iar stânca mătură tot ce-i ieși în cale: gardul, casa și o capră de-a Irinucăi. Speriați, băieții își strâng lucrurile și părăsesc casa în lipsa gazdei, îndreptându-se spre Borca.
Ajunși din nou la casa bunicului David, aici bunica i-a scăpat de râie, după care Nică a fost nevoit să ia drumul spre casa părintească, iar în ziua de Paști, băiatul a cântat „Îngerul a strigat”, lăsându-i pe toți cu gura căscată, iar mamei sale i-a umplut inima de fericire și mândrie.
Amintiri din copilărie — Partea a II-a
Ion Creangă își aduce aminte de frumoasa sa copilărie „veselă și nevinovată” petrecută în satul Humulești, de casa părintească și de toți ai casei, când erau tineri și sănătoși, și de obiceiurile mamei sale prin care putea alunga norii cu ajutorul unui topor înfipt în pământul de dinaintea ușii; putea alunga durerile de cap și multe altele. Autorul își amintește de ea cu drag. În zilele de iarnă, copiii rămâneau acasă cu mama, în timp ce tatăl era plecat la treabă.
Seara când bărbatul se întorcea acasă, copiii îl speriau, sărindu-i în spate, iar acesta uita de oboseală, îi lua în brațe pe fiecare, sărutându-i, după care se așeza la masă, iar odraslele începeau să smotocească pisicile.
De Crăciun eroul nostru, Nică, se bucura când încaleca pe porcul tăiat, iar de Sfântul Vasile pornea împreună cu alți băieti din sat, cu plugușorul pe la casele oamenilor. Deși copiii intrau în curți, se așezau după obicei, sub ferestre, oamenilor nu le cădea bine și astfel îi goneau pe colindători și chiar îi batjocoreau. Iarna a trecut, iar vara s-a așezat peste sat cu toată frumusețea ei. În jurul Moșilor, Nică merge la Vasile — fratele cel mare al tatălui său, „să fure niște cireșe”.
Cum a ajuns la casa unchiului, Nică intră în ea, întrebând-o pe Mătușa Mărioara de Ion; cum acesta nu era acasă, musafirul își ia „ziua bună” de la femeie, iese din casă, și se trezește în cireș, adunând fructe „crude, coapte, cum se găseau”, dar și cu Mătușa Mărioara „c-o jordie în mână, la tulpina cireșului!… ”. Încolțit, băiatul se dă jos din pom: „pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă”, iar mătușa îi era pe urme. Alergând unul după altul, în doar câteva momente, toată cânepa a fost culcată la pământ, și în cele din urmă, Mătușa a căzut, prilej tocmai bun ca băiatul s-o taie spre casă, fiind foarte cuminte în ziua aceea…
La scurt timp după nefericitul eveniment, tatăl lui Nică este înștiințat cu privire la fapta fiului său, pus să achite paguba. În consecință, copilului i-a aplicat o mamă de bătaie.
Pupăză cu al ei cântec dulce, nu-i prinde lui Nică bine, așa că băiatul decide să prindă pasărea din tei. O prinde, o ține vreo câteva zile în podul casei, după care merge în târg cu ea, la vânzare. Însă, aici treburile nu-i merg ca pe roate, iar un moș, se dă interesat de „găinușa” , o prinde-n mână după care îi dă drumul; rămas fără marfă, Nică se ia la ceartă cu Moșul , cerându-i acestuia banii pe pupăză. În acel moment și tatăl lui Nică se afla în târg; de cum auzi băiatul că tatăl său se afla prin târg, se făcu nevăzut, luând drumul spre casă. În sat toți oamenii erau supărați din pricina pupezei al cărei glas nu se mai auzea de zile bune, dar imediat de cum a ajuns băiatul acasă, recitalul păsării a spart liniștea satului, aducând bucurie și alungând suspiciunile care îl incrimau pe feciorul lui Ștefan a Petrei de lipsa pupezei din tei.
„Într-o zi, pe-aproape de Sfânt Ilie”, o mulțime de treburi se îngrămădeau pe capul bietei mame, așa că aceasta îi ceru ajutorul lui Nică. „La cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată”, Nică se întrecea cu fetele satului, dar legănatul copilului îl lăsa pe acesta rece, așa că Nică lăsă treburile gospodărești de-o parte și porni la scăldat.
Cum mama nu avea habar de gândurile lui, aceasta îl strigă de câteva ori prin curte și, văzând că nu primește niciun răspuns, decise să meargă la baltă, unde-l și găsi pe băiat.
Îl privi pe acesta cum se scaldă, cum sare de pe un picior pe altul, după care se apropie pe furiș de apă, îi fură odraslei hainele și se întoarse acasă. Rămas în pielea goală, Nică este nevoit să se facă nevăzut și să ia drumul spre casă, ferindu-se de ochii oamenilor, așa că aleargă cât îl țineau picioarele prin grădini. Ajuns acasă, îi sărută mâna mamei, îi ceru iertare, după care îi ceru acesteia mâncare, căci foamea îl răzbea. Ca să-l ierte, Nică se făcu băiat cuminte pentru o vreme, cât i-a luat femeii să-i treacă supărarea.
Amintiri din copilărie — Partea a III-a
În anul 1882, în revista „Convorbiri literare”, continuau să apară „Amintiri din copilărie” (Partea a-III-a). Această nouă componentă a seriei „Amintiri din copilărie” schimbă registrul și atmosfera cu care am fost obișnuiți până acum și astfel creatorul se îndepărtează de peripețiile din satul natal, Humulești, apropiindu-se de altele, în Fălticeni. Aici, creatorul este înscris la Școala de popi, sub îndrumarea părintelui Isaia Duhu. La Fălticeni, creatorul este înregistrat sub numele de Ion Ștefănescu. Departe de casa părintească, Nică trăiește o altă viață: pierde nopțile jucând după cum cânta fluierul moșului Bodranga, învață, își bate capul cu gramatica, geografia și altele, doar de sărbători își vizitează părinții la Humulești, iar după Bobotează se întoarce din nou la Fălticeni, la Pavel, gazda. Școala de catiheți de la Fălticeni se desființează, iar din toamna anului 1855, creatorul va începe cursurile Seminarului de la Socola.
Amintiri din copilărie — Partea a IV-a
Aceasă parte pune punct „romanului” autobiografic „Amintiri din copilărie”. La 4 mai 1888, Ion Creangă citește în casa lui N. Beldicean, la cercul literar al acestuia, și tipărește partea a IV-a din „Amintiri din copilărie”.
Plecarea de acasă spre școală nu a fost floare la ureche, tânărului Ion îi venea greu să se despartă de casa părintească, de mama, de tata, de frați și surori, de satul natal și de locuitorii așezării; în zadar băiatul s-a plâns mamei că nu vrea sa plece la școală, să devină popă, căci femeia știa una și bună: fiul său cel mare se va face preot. Noaptea de dinaintea plecării, a fost albă pentru creator, s-a frământat și s-a gândit ce-i de făcut ca mama sa să se răzgândească, dar toate gândurile au fost în zadar, noaptea a trecut iar momentul plecării a sosit.
În ziua sfântă în care se sărbătorea Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Ion și Zaharia ies din sat, ghemuiți în căruța lui moș Luca, omul care-i va duce la școală. După un lung drum, călătorii ajung la Iași, la seminar, pregătiți să dezlege tainele ascunse ale cărții bisericești și să-și facă părinții mândrii, răsplatindu-i astfel pentru tot ceea ce au făcut pentru dânșii.
În concluzie, opera „Amintiri din copilărie” este „jurnalul” de suflet a lui Ion Creangă, în care și-a povestit cu mare talent momente importante ale copilăriei sale de poveste.
Florina Dinu
