Ion – Liviu Rebreanu

Titlu: Ion
Autor: Liviu Rebreanu
Editura: Gramar
An apariție: 2012
Număr pagini: 416

Deschiderea romanului – capitolul „Începutul“ -este memorabilă. Alternanța între secvențele dinamice și cele statice m-a captat de la bun început. Stilul scriiturii este concis, concentrat pe esențe, nu se pierde în descrieri ample de peisaj sau în analize amănunțite de portrete fizice sau psihice ci rămâne în urmărirea acțiunii, sesizând cu talent asupra unor exprimări verbale sau nonverbale ale personajelor. Schițează tușele definitorii din portretul moral al acestora, dar și primele date ale conflictului. Practic în câteva pagini, cu puține cuvinte, avem un tablou uman atât de viu, plin de nerv și tensiune, care ne îndeamnă să continuăm.

Și într-adevăr ceva „plutește” în aer, ca și cum simți ca cititor că ți se „pregătește” ceva. În satul Pripas, probabil la orele amiezii (ni se sugerează), nici țipenie de om. Satul părea de-a dreptul părăsit, lăsat în stăpânirea zăpușelii care țesea „o tăcere năbușitoare”. Ca și cum ar fi fost un reporter trimis la fața locului, Rebreanu rămâne loial faptelor, relatează laconic, dar găsește mijloacele de a te face să simți arșița pe pielea ta, de parcă ai fi în sat, la orele amiezii. În sens invers ploii „căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă.”
Totuși oamenii nu au fost răpuși de caniculă cum s-ar putea crede.

„Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos…”

Odată cu precizarea zilei din săptămână, la fel de direct și cu economie de cuvinte: „Duminecă. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”, aflăm totul, ne explicăm cauza absenței oamenilor și înțelegem importanța horei, un eveniment care într-o zi de sărbătoare capta toată suflarea omenească a unei localități, suspenda orice activitate, lăsa loc zăpușelii să-și facă de cap în sat, în lipsa oamenilor.

Și da, doar zăpușala nu era invitată la horă. Nu putem ști ce s-ar fi întâmplat în cazul unei inundații, unui incendiu sau cutremur, dar bănuim că Someșana putea birui orice calamitate, orice situație de urgență.

Jocul atât de pasional, de neoprit — „potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc” — dictat de o poftă de viață nemăsurată atâțată de cântecul „aprig, înfocat”  al lăutarilor, mi s-a părut decisiv, dând seamă de cei ce stăpânesc acel loc: țăranii.
Între ei este o ierahie și o aflăm de îndată. În umbra fiecăruia este un lung șir de tradiții și rosturi, cu o putere ce impune respect.

Protagoniștii horei erau tinerii, urmăriți atent, conform rânduielii, de părinți și vârstnici. Rămași pe dinafară erau fetele „nepoftite” și copiii. Ca într-un ritual, pretendenții își exprimau intențiile prin dans. Fetele lăsate pe margine, neinvitate, nu erau curtate. Iar ca în viață, înzestrările date de natură, în cazul fetelor frumusețea, iar în cazul flăcăilor forța fizică, păreau să facă jocul. Până aici totul pare firesc, poate nedrept, dar conform unor legități arhaice. Și totuși… din nou ne revine senzația de zăpușală. Să fie liniștea de dinaintea furtunii?

Apoi imediat ce muzica încetează, lăutarul acuzând „cârcei în degete” și chiar amorțirea lor, între flăcăii care protestează, unul se distinge. La început este rugător, dispus să obțină ce vrea cu vorba bună, apoi la refuzul, mai întâi argumentat al lăutarului, apoi de-a dreptul nepoliticos, dispoziția flăcăului se schimbă dându-ne o impresie puternică de forță de nestăvilit: „Și închide pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii!…”.

Feciorul Glanetașului

Flăcăul se numește Ion, „feciorul Glanetașului”. Nu avem nicio descriere fizică a sa din partea scriitorului, dar gesturile, acțiunile, vorbele, felul cum îl privește lăutarul Briceag, care „a mai pățit-o cu Ion” și „tace”, felul în care se topește în brațele sale Ana, fata cu care a dansat, sunt suficiente indicii să ni-l putem imagina pe Ion, chiar și fizic: robust, atrăgător, dorit, sprinten, isteț, dar iute la mânie, voluntar și de temut, o adevărată forță a naturii.

Și mai aflăm că în legile firii, în pornirile ei firești, oamenii s-au amestecat prin voința și rosturile lor. Ion „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, atunci când o urmărește pe Ana, îndepărtându-se, imediat după ce o strânge în brațe ca un îndrăgostit, „înfigând în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă”. Îl surprindem cum zărind-o pe Florica, o fată frumoasă „cu care se ținuse până acum”, clipește „aspru, ca și când ar fi vrut să-și alunge un gând din creieri”.

Ghicim un zbucium sufletesc și cauza acestuia nu întârzie să ni se arate ca un hău căscat implacabil între realitatea constrângătoare, restrictivă și lumea interioară a personajului. Lui Ion „nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe”.

Atât de înzestrat de natură: tânăr, sănătos, viguros, chipeș, isteț și totuși… în ochii oamenilor tot prea puțin. Așadar Ion era sărac și orice ar fi făcut nu era decât un „sărăntoc” pentru Vasile Baciu, tatăl Anei, care apare ca un cerber întârziat la horă, înfierbântat de alcool și de resentimente față de Ion, nu pentru a asista ca orice părinte de pe margine, ci ca să strice bucuria jocului.

Între bătrânul Vasile și tânărul Ion nu poate fi vorba de dialog, ci de o confruntare pe care bătrânul o împinge iremediabil către un conflict fără rezolvare. Și cum Ion este un torent dezlănțuit gata să se reverse, avem din primele pagini o dramă gata să izbucnească.

O primire plină de respect

Dar viața socială are și alte fațete și alți protagoniști. De fapt, toată cartea este o țesătură de povești ale oamenilor locului, care se întrepătrund și se determină. La horă se prezintă ca invitați de onoare familia învățătorului și preotul. Aceștia sunt lumina satului, mințile care îndrumă, iar respectul cuvenit le este arătat imediat ce sosesc: „Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculaseră în picioare… Venea preotul Belciug împreună cu d-na Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu.”

Și totuși cearta stârnită de Vasile Baciu, care îi căuta prilej de sfadă lui Ion, pentru că fata lui îi era „făgăduită de nevastă” lui George, „bocotan” ca și ea, dușmănia dintre cei doi, care pândea să ridice un zid între aceștia, nu poate fi împiedicată să se întâmple de grupul select. Neputința acestora evidențiază forța oamenilor simpli. Episodul pare să dea apă la moară și unor discordii mai vechi între intelectualii satului, care își vor susține favoriții precum zeii olimpieni împărțiți în tabere, în războiul troian. De data asta nu frumusețea unei femeie este pretextul ci pământurile și zestrea ei.

Protagoniștii

În orice caz povestea romanului stă să înceapă și chiar dorești să mergi mai departe. Continui să cunoști mai mult despre viața acestor „aleși” ai scriitorului – totalul personajelor din roman fiind uriaș. Scriitorul zăbovește asupra câtorva. Sunt la start două generații de țărani: „fruntea flăcăilor”, apți de însurătoare – Ion și George -, fetele de măritat – Florica și Ana – și bătrânii – Ion Glanetașu și Zenobia, Vasile Baciu, Toma Bulbuc, Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Trecutul părinților pare să-i afecteze iremediabil pe tineri.

Sunt prezentați și intelectualii satului, la fel pe două categorii de vârstă: Titu Herdelea și surorile lui, Laura și Ghighi, fiul și fiicele învățătorului, pe de-o parte, și Zaharia Herdelea, învățătorul, soția sa, Maria, și Ion Belciug, preotul satului, văduv, de cealaltă parte.

Acestea sunt personajele principale, iar destinul precum și alegerile pe care le fac, convingerile pe care le au, îi unesc și îi despart.

Primul capitol, Începutul, se termină sângeros, Ion sfârșește prin a se încăiera cu George, rivalul său la mâna Anei, și își varsă astfel mânia pentru ofensa adusă la horă de tatăl fetei. Cearta de la horă și bătaia administrată lui George Bulbuc adâncesc animozitatea dintre preot și învățător.

Se formează taberele

Din câte înțelegem știința de carte pe care o dobândiseră intelectualii satului nu impune doar respect. Învățătorul și preotul le sunt și utili țăranilor: cunosc legile, au influență și sunt chemați nu doar cu sfaturi ci și cu intervenții pe care țăranii nu le pot face.

Ion este susținut de familia Herdelea, din două motive, simpatia și buna vecinătate: Ion „li-era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas”. De aceea, Ion era preferat lui Vasile Baciu, în cearta de la horă. Iar după bătaia administrată lui George, tot pe Ion continuau să-l apere. Scriitorul însă precizează: „Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată nici pe fiu.”

George Bulbuc este susținut de preotul Ion Belciug. Când a auzit de la tatăl acestuia întâmplarea cu bătaia „popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că duminica viitoare are să dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie.”

Destin și sfidare

Aflăm că Zenobia, mama lui Ion, a fost bogată, iar bărbatul ei, Alexandru Pop poreclit Glanetașu, pentru că era în tinerețe „mare cântăreț din fluier”, era „sărac iască”. Cei doi s-au luat din dragoste, iar părinții Zenobiei au acceptat până la urmă căsătoria, dându-i fetei zestrea cuvenită, chiar dacă au avertizat-o „din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă”. Într-adevăr zestrea a fost repede prăpădită de firea cheltuitoare și de setea de rachiu a Glanetașului.
Cu alte cuvinte Ion s-a născut din dragoste, dar o dragoste neîngăduită din toată inima. Ca și cum păcatul săvârșit de părinți îl urmărea, Ion, care iubea așa de mult pământul, era atât de mândru și de harnic, nu putea să-și ierte părinții că sărăciseră, iar el „va trebui să fie veșnic slugă pe la alții”. Învățătorul Herdelea l-a remarcat între elevii săi și a încercat să-i croiască un alt viitor, convingându-l pe tatăl lui Ion să-l dea la liceu, „să-l facă domn”. Ion însă „după două luni de învățătură n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare”. Pentru că mai drag decât învățătura îi era pământul: „De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul…”. Iar alegerea mamei sale, care dăduse averea pe dragoste, era pentru Ion un contraexemplu.

Dar dragostea lui mare pentru pământ – „i-a fost mai drag ca o mamă” – îi este constant reprimată și de un sistem social rigid. Cu greu un tânăr oricât de isteț, întreprinzător și harnic ar fi fost, ar fi putut să izbutească fără avere. „Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alții, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu o sută de zloți. Urmând așa nu va face nici un pas înainte.”

Așa că în cele din urmă, în ciuda dojenii (probozirii) primite în biserică de la preot, Ion realizează cu amărăciune că „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ, mult, mult…” și decide că se va însura cu Ana, chiar dacă nu o iubește și în ciuda opoziției înverșunate a tatălui ei, pe care îl va sili.

Din acel moment Ion își transformă inima în piatră și își ascute mintea. Renunță, la iubita sa, Florica și o face să sufere. O va obține pe Ana și îi va frânge inima. Apoi îl va zdrobi nepăsător pe tatăl acesteia și nu se va lăsa până când nu îi va lua toată averea, drept răzbunare „când am vrut eu, n-ai vrut d-ta…”.

Deși Titu, alt personaj, îl avertizează: „Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia și ți-a luat cu cealaltă mintea”, Ion nu se înduplecă. Vrea totul. Ana, se sinucide, copilul cu aceasta moare, dar el o dorește pe Florica, fata care odată îi era dragă, chiar dacă e acum măritată cu George Bulbuc, pentru că, gândea el: „Dragostea nu ajunge în viață… Dragoste este numai adaosul.”. Dar este prea târziu, Ion făcuse cândva o alegere și răsplata va fi pe măsură. Și-a biruit destinul, cu prețul răsturnării unor rosturi nescrise ale vieții, și-a clădit fericirea pe nefericirea altora, ceea ce era nepermis în economia vieții.

Împărțirea autorității și „frontul de luptă”

Deși pe un plan social paralel, chiar superior, în lumea satului, sunt situați intelectualii, învățătorul și preotul, totuși destinul personajelor care îi întruchipează în romanul lui Rebreanu, se împletește sufletește atât de mult cu al țăranilor încât povestea în sine nu ar fi completă fără ei. De multe ori, ca cititor, am avut impresia că intelectualii sunt doar expresia cultivată, rafinată a țăranilor, simpli, neprelucrați. Mulți dintre ei, precum învățătorul Herdelea și soția sa se trag la rândul lor din familii de țărani.

Preotul, învățătorul și familia acestuia se bucură de respect și autoritate în fața țăranilor, iar acestea sunt acordate, în primul rând, pentru că așa se cuvenea.
Ion Belciug și Zaharia Herdelea sunt însă și exemple de dăruire profesională și de aceea sunt respectați mai mult. Fiecare din ei greșește, ceea ce îi umanizează, pentru că fiecare își are rolul lui în „dezlănțuirea” lui Ion. Prin ei se consolidează și un alt aspect care dă valoare cărții.

Scriitorul a reușit, cel puțin în cazul meu, să atingă o fibră tainică, plasând drama atât de universal umană a lui Ion în vremea în care Transilvania era doar o provincie pe harta Imperiului Austro-Ungar, fiind doar formal stat autonom. Am ajuns să trăiesc emoțional alături de oamenii vremii, care încet, încet, printre probleme cotidiene: griji, necazuri, bucurii, împliniri sau lipsuri, conștientizează un sentiment național.

Personajele cărții se numără printre românii care locuiesc în Transilvania, într-o perioadă în care, în ciuda unei bune administrări publice din partea autorităților maghiare și a unor rezultate economice indiscutabile, traduse în bunăstarea cetățenilor, ardelenii români se simțeau totuși marginalizați și resimțeau puternic aceste sentimente.

Viața nu lăsa loc de prea multe preocupări politice, de tendințe unioniste cu România, pentru că, în egală măsură cu ceea ce trăim și noi astăzi, erau atât de multe probleme cotidiene, atâtea griji încât preocupările politice, atmosfera de fierbere patriotică, pe care ne-o imaginăm astăzi, la o distanță confortabilă de timp, surprinzător nu prea exista.

Totuși în ciuda acestor griji cotidiene, în ciuda priceperii fiecăruia de a-și croi un rost, indiferent de vremuri, românii rămâneau cetățeni „la mâna a doua”.

Învățătorul Zaharia Herdelea este un bun exemplu. Viața lui este o zbatere continuă, împinsă mereu spre marginea sărăciei, în ciuda statutului său, de om cu carte. Așa că deciziile de a se integra în sistem fac mereu diferența. Iar a se integra în sistem, în cazul lui, însemna să vorbească bine limba statului, să-și însușească legile statului, să le respecte și să le predea copiilor români, în limba maghiară, la școlile statului maghiar. Pentru că până să profeseze la școala de stat, era retribuit „cu o leafă pe sfert din cât îi oferea statul”, la școala comunală,  cu predare în limba română, din Feldioara. „Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat”, deși putea să-i învețe pe copii românește. După ce a fost numit de inspectorul școlar învățător în Pripas, la școala de stat, șansa de a-și construi o casă proprie a venit din generozitatea preotului Belciug, care i-a cedat spre folosință un loc al bisericii, mai apoi trecându-i-l în proprietatea familiei sale.

Scriitorul, prin poveștile fiecăruia dintre personaje, dar mai ales ale intelectualilor satului ne „dă de știre” despre starea de fapt din Ardeal, de dinaintea primului război mondial, înainte de Unirea din 1918. În speță, accentul cade pe regiunea de pe valea Someșului. Din Armadia până la Pripas. Armadia este un orășel, la „o plimbare de o jumătate de ceas” de Pripas.
În toate localitățile românești, românii puteau avea școlile lor, liceele lor, biserica lor. Însă în relația cu autoritățile trebuiau să folosească limba oficială a statului, cea maghiară, ca să se poată înțelege cu acestea. Subtil erau constrânși, pentru a se integra, să învețe acea limbă.

Existau și beneficii. În Ardeal, țăranii erau proprietari de pământ, unii aveau mai mult, alții mai puțin, de pildă Toma Bulbuc, cel mai bogat țăran din satul Pripas, avea mai mult pământ decât biserica. Țăranii ardeleni nu cunoșteau termenul de „boier”, atât de controversat în România.
Așa că, printre toate necazurile și bucuriile românilor, se simte cum se strecoară mereu o nădejde nouă. Și-ar fi dorit să fie stăpâni deplini ai acelor locuri și, ca cititori, parcurgând cartea, ne convingem că deși neoficial nu sunt, acționează, mai ales în situații limită, ca și cum ar fi.

Fiul învățătorului

Este mai ales cazul lui Titu, fiul învățătorului Herdelea. Poate pentru că este tânăr și își permite, fiind mai puțin copleșit de viață decât tatăl lui, care și el în tinerețe visa cu ochii deschiși. Poate pentru că nu reușește să intre în rândul lumii: nu își desăvârșește studiile, iar acestea nu sunt recunoscute (nu-și dăduse bacalaureatul), nu se vede nici notar, nici dascăl, meserii respectate atunci, nu moștenește o avere considerabilă – tatăl său, învățătorul Herdelea nu stabilise o simbioză perfectă cu statul și deci niciodată nu a fost prea avut -, nu aspiră la însurătoare.

Titu răstoarnă totuși așteptările, este reversul lui Ion, care le întărește. Și destinele celor doi tineri par, pentru început, atât de straniu legate. Titu, care îl admira în sinea lui pe Ion, pentru că avea probabil ceea ce lui îi lipsea, tărie de caracter, cu o vorbă, declanșează o dramă. O vorbă scăpată la-ntâmplare de Titu l-a pornit pe Ion în croirea planului său necruțător de silire a lui Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de nevastă. Vorba aceea a fost gândită mai întâi de Ion și avea nevoie de cineva să o rostească, ca pe o aprobare. Titu însă cade în acea capcană.

Cei doi se vor reîntâlni la finalul romanului, cu un Titu, stăpân pe el, decis să-și facă un rost în lume, să facă ceva în viață, de a-și lua soarta în mâini și a-și împlini devenirea, chiar dacă asta însemna să nu fie tocmai în rândul lumii, și un Ion care a făcut totul să fie în rândul lumii, a sacrificat iubirea, a smuls respectul celor din jur și acum simte că pierde controlul.
Destinele celor doi tineri „răzvrătiți” se despart pentru totdeauna.

Titu Herdelea, tânărul poet, un fel de pierde–vară, plin de ifose, este la început un simplu spectator la întâmplările din sat, de o curiozitate bolnăvicioasă pentru amănunte picante (la începutul cărții nu-i dă pace gândul că va pierde bătaia dintre Ion și George de la cârciuma lui Avrum).

Odată cu trecerea timpului și înaintarea în paginile romanului, el devine personajul martor, trezit la viață ca după un somn lung, prin ochii lui vedem ce se petrecea cu românii din acea perioadă în Ardeal, apoi evoluează în personajul partizan care aderă la cauză, pentru ca la final să aprofundeze lucrurile, să se transforme și să-și dorească să-și facă un rost în lume, să devină un om hotărât și înflăcărat. Nu aflăm dacă va reuși, dar ne putem imagina că va evolua continuu.

Destine feminine

Interesante sunt și poveștile surorilor lui Titu, Laura și Ghighi. Aparent sunt aceleași, ca ale tuturor fetelor din sat, ca ale mamei lor, și totuși există nuanțe, care fac din ele destine feminine cel puțin promițătoare.

În acea perioadă femeile erau private de dreptul de a decide pentru soarta lor. Nu dispuneau de venituri obținute prin muncă, ci de cele oferite de familie. Ana este promisă de tatăl ei lui George Bulbuc ceea ce amplifică dramatismul situației, pentru că ea nu îl iubește pe băiat. Florica nu are aparent nicio șansă la măritat, pentru că deși frumoasă, nu are zestre. Este dorită și abandonată de Ion, care își pune în minte să o seducă pe Ana, pentru a-i deveni soț și a intra în posesia averilor ei.

Laura, fiica cea mare a învățătorului Herdelea nu este departe de soarta celor două țărănci. Este frumoasă precum Florica și săracă tot ca aceasta. Este râvnită totuși de George Pintea un băiat dintr-o familie bună, care nu pretinde zestre. Acesta îi poartă o dragoste sinceră și înflăcărată tinerei, de la prima întâlnire la un bal, la Sângeorz. Fata însă îl preferă pe Aurel Ungureanu, un tânăr student la Medicină, în ciuda dovezilor de dragoste disproporționate – o corespondență constantă, cuprinzând 80 de scrisori din partea lui Pintea, față de timidele strângeri de mână ale medicinistului.
Totuși, pe Aurel a avut prilejul să-l întâlnească mai des, nu părea grăbit și era un băiat înalt, un detaliu decisiv în viziunea tinerei.

Părinții sunt nevoiți să intervină hotărât și întemeiat, în opinia lor. Chiar dacă sunt scandalizați de atitudinea Laurei, care atunci când este cerută în căsătorie, în a optzecea scrisoare adresată părinților ei, decide să refuze și își înfruntă aprig părinții, totuși în cele din urmă aceștia îi acordă un răgaz de gândire. Laura amână decizia cu speranța unei contraoferte din partea lui Aurel. La una din întâlnirile cu prietenele ei organizată acasă, în Pripas, îl invită și pe Aurel. Într-un moment de intimitate îi dezvăluie necazul ei, dar tânărul îi recomandă să accepte cererea, scandalizând-o prin nepăsarea sa.

Este momentul în care sufletul i se cutremură, parcă i s-ar fi rupt rădăcinile. Laura devine astfel precum Titu unul din personajele „încercate” de viață nu„ supuse” de aceste încercări. Laura are șansa de a-și proba visele cu realitatea, de a alege în cunoștință de cauză. Se va conforma sfatului părintesc, probabil și pentru a-i plăti cu aceeași monedă lui Ungureanu, și în finalul cărții o regăsim împlinită și îndrăgostită de soțul ei, pe care era cât pe ce să-l rateze.
Ana nu are șansa Laurei, deși amândouă sunt conduse de ceea ce visează, de ceea ce își imaginează în lumea lor interioară despre dragoste. Laura își verifică visele. Ana nu, pentru că părintele său nu-i dă această șansă. Orbită de iubirea pentru Ion, în momentul în care se trezește nu are ce să pună în loc și alege să-și curme viața, pe care o percepe ca pe un lung șir de suferințe.

O prietenie cu năbădăi

Conflictul dintre preotul Belciug şi învăţătorul Zaharia Herdelea este de asemenea un punct fierbinte, cu accente uneori comice, pe harta încăierărilor dintre ţărani. Spre deosebire de aceştia care se înfierbântă uşor, se răcoresc cu pumnii strânşi, bătându-se „ca orbeţii”, apoi se învoiesc, intelectualii satului se pizmuiesc vreme îndelungată. Efectul este contrar aşteptărilor. Deşi luptă să păstreze respectul ţăranilor sunt mereu pe muchie de cuţit să-l piardă.
După cum un ţăran, Simion Lungu, spontan remarca: „Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că d-ta m-ai adus!…”. Demnă de reţinut este şi constatarea unei bătrâne: „ – Mai rar popă ca aesta… În loc să împace oamenii, îi învrăjbeşte…”
Ion, îi reproşează învăţătorului după ce l-a ajutat: „Că bine m-ai sfătuit, domnule învăţător! Mai bine nu mă sfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate şi doi ani!… Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, că doar nu suntem tocmai aşa de proşti…”[…] „M-a scăpat cum să nu mă scape… Zi mai bine că ţi-ai bătut joc de neştiinţa mea cum nici n-aş fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu d-voastră nu s-a purtat nimeni. Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoşi! De-amu oi şti şi eu să nu mă feresc şi să umblu după capul meu… Să dea Dumnezeu noapte bună!

Un vecin de hotar, Simion Lungu, îi intentează proces lui Ion pentru că a nesocotit delimitarea şi a intrat cu plugul pe parcela lui de pământ, recuperându-şi cu forţa ceea ce îi aparţinea odată, când familia lui Ion deţinea întregul lot de pământ pe care tatăl său l-a vândut cu uşurinţă.
Este motivul care îl îndârjeşte pe preotul Belciug. Acesta se amestecă în pricinile celor doi ţărani, scriindu-i pâra lui Simion, „susţinând-o şi prin mărturia lui de preot” şi împiedicând împăcarea acestora. Preotul era oricum pornit pe Ion din cauza comportamentului său violent faţă de George Bulbuc, dar mai ales pentru că atitudinea blândă a învăţătorului, un om foarte influent între ţărani, faţă de problemă, i se părea că îi ştirbeşte autoritatea.

Ion nesocoteşte importanţa citării sale în proces şi neglijează să se sfătuiască cu învăţătorul. Pune paie pe foc, încercând o învoială cu Simion în ultimul moment chiar la judecătorie, înainte de proces. În cele din urmă, este condamnat la două săptămâni de închisoare în temniţa din curtea judecătoriei. În aşteptarea sentinţei Ion realizează gravitatea situaţiei şi merge în cele din urmă să-l consulte pe învăţătorul Zaharia Herdelea. Acesta este contrariat de intrigile preotului şi decide să-i dea o mână de ajutor băiatului deşi riscă să stârnească un conflict deschis cu judecătorul ungur şi popa cu fire arţăgoasă.

Îi concepu „o jalbă amănunţită şi simţită, în care judecătorul şi preotul se întovărăşeau spre a năpăstui pe un biet ţăran nevinovat.”. Pentru a nu-i fi recunoscut scrisul, fiica învăţătorului, Laura, o transcrise, iar Ion a expediat-o recomandată la Ministerul Justiţiei, direct ministrului.

„Lăcrimaţia” a condus la desemnarea unei comisii de la tribunalul din Bistriţa pentru efectuarea unei anchete din ordinul ministrului de justiţie la judecătoria din Armadia. Judecătorul bănuia cine a fost autorul reclamaţiei, iar învăţătorul începu să se teamă şi să regrete fapta nesăbuită, mai ales după ce privea cu nemulţumire şi stupoare cum s-a transformat în rău tânărul ţăran. Ion refuza să o ia de nevastă pe Ana chiar dacă aceasta aştepta un copil cu el. În aşteptarea unei hotărâri, Ana însărcinată îndura bătăile crunte ale tatălui ei pentru ruşinea comisă. Ion nereuşind să se înţeleagă cu Vasile Baciu în privinţa zestrei, rămânea de neclintit.

Comisia prezidată de primul procuror al tribunalului din Bistriţa, în cele din urmă, află tocmai de la Ion, cel care făgăduise că nu va divulga niciodată identitatea autorului plângerii lui împotriva judecătorului şi preotului, că reclamaţia i-a fost formulată de învăţător. Ion primeşte două luni de închisoare, iar învăţătorul va fi şicanat din toate părţile:

O listă atât de lungă de necazuri pe capul bietului om, plecată tocmai dintr-o joacă de-a cine deține autoritatea tutelară asupra țăranilor, pare prea mult. Și în final soarta se înduplecă. Binele va veni până la urmă de la avocatul român Victor Grofșoru susținut de toată românimea locului pentru o candidatură de deputat al circumscripției în parlamentul din Budapesta, mai puțin de învățător. Totuși avocatul îi întinde o mână de ajutor neașteptat, îl va scăpa de procese și îl va angaja pe perioada suspendării ca scriitor în cancelaria sa.

În cele din urmă și preotul Belciug se arată dornic de împăcare mai ales când inspectorul ungur îi pretinde preotului să-i învețe pe copii Tatăl Nostru în limba maghiară. Atunci acesta realizează cât de multe au în comun cei doi și cu inima plină de bucurie că a reușit să ridice o biserică din zid pentru satul Pripas, uită de supărările trecute și îl face proprietar pe terenul cedat de biserică cu ani în urmă, pe care învățătorul își înălțase casa.

La final

După ce ne introduce în poveștile personajelor sale – numeroase, de ordinul zecilor – ne amestecă în dramele lor, ne poartă pe aripile viselor lor și printre cioburile deznădejdilor acestora, scriitorul ne mai lasă un mic răgaz în compania acestora la un alt eveniment important din viața satului pripăsean. Toată suflarea trăiește solemnitatea momentului la sfințirea noii biserici ridicată din râvna preotului Ion Belciug. Apoi petrece cu bucurie după rang, la școala satului – loc amenajat pentru sărbătoarea domnilor – și la horă – desfășurată tot la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.

Sunt speranțe ca Ghighi să se așeze la casa ei, pentru că tânărul învățător Nicolae Zăgreanu pare mai hotărât ca oricând să-i ceară mâna. Toma Bulbuc speră și el ca avocatul Victor Grofșoru să obțină minimul de pedeapsă pentru George, care l-a ucis pe Ion, pentru că îi dădea târcoale Floricăi, alungând pentru totdeauna liniștea căminului. Aceasta aștepta un copil, gurile rele lansând varianta că noul venit pe lume ar putea fi odrasla lui Ion. Și lucrurile reintră în orânduirea lor veșnic curgătoare și nepăsătoare.

„Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurături plăpânde într-un uragan uriaș.
[… ]Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde pe șoseaua cea mare și fără început…”

Note personale

Sper că am reușit să vă trezesc interesul sau să vă reamintesc povestea, mai bine zis poveștile din acest roman. Privind mai sus, pot spune că am insistat, nu glumă. Eu mărturisesc l-am recitit a treia oară. Abia cea de-a treia lectură, recent încheiată, a avut impact asupra mea și chiar mi-a plăcut mult. Pentru mâine voi reveni și cu o recenzie. Nu mă pot despărți așa ușor de această carte. Sunt motive să rămână mereu actuală.