Titlul: Basme (conține Lebedele)
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Grupul Editorial Art
An apariție: 2020
Număr de pagini: 128
Hans Christian Andersen ne amintește iar și iar în poveștile sale de puterea dragostei și a credinței. Personajele sale nu își pierd niciodată speranța și au tenacitatea de a merge mai departe atunci când alții, în situații asemănătoare, și-ar pierde orice nădejde. Soarta sau cei apropiați nu sunt întotdeuna de partea lor, dar firea blândă și încrezătoare le aduce în cale prieteni dornici să-i ajute. Inima le rămâne neîntinată și indiferent de situație iese biruitoare, vibrând de entuziasm și bunătate.
Este cazul Degețicăi, al lui Gretchen din „Crăiasa Zăpezii”, al zânei mărilor (micii sirene), dar și al Elizei, al frumoasei fetițe din povestea „Lebedele”.
Povestea
Micuța Eliza și cei unsprezece frați ai săi se bucurau de toate favorurile unei vieți nobiliare: o educație aleasă, lucruri scumpe care le stăteau la dispoziție la reședința unui crai – tatăl lor – dintr-o țară îndepărtată. Nu știm unde se afla acea țară. Ni se spune doar că era departe de aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă.
Dar zilele fericite din viața copiilor le sunt răpite de un deces dureros din familie. Mama lor s-a stins prematur, iar tatăl a decis să se recăsătorească cu o femeie rea și hapsână. Nu a stat prea mult pe gânduri; a și găsit o cale să-i îndepărteze pe copii de tatăl lor.
Mai întâi o trimite pe Eliza la țară, în grija unor săteni, iar apoi, când copila a împlinit cincisprezece ani și s-a întors acasă, maștera a pus la cale un plan malițios, cu scopul de a o discredita în fața tatălui ei. Eliza era mai frumoasă decât putea să îndure crăiasa fără suflet. A încercat în fel și chip, cu puterea farmecelor, să pocească chipul fetei, dar nu a reușit pentru că Eliza era așa de cucernică și de nevinovată, încât farmecele nu aveau asupra ei nicio putere.
Până la urmă pretinzând că se ocupă de îngrijirea fetei, înainte ca aceasta să-și reîntâlnească tatăl, i-a aplicat pe față zeamă de nucă și a înnegrit-o toată, a uns-o pe față cu alifie rău mirositoare și i-a încâlcit părul; așa cum era acuma era cu neputință s-o mai cunoască cineva.
Așa a ajuns Eliza să fie de nerecunoscut, repudiată de tatăl ei și fără putință să mai fie primită nici măcar de familia care o crescuse. S-a refugiat în pădurea care se întindea până la malul mării.
Acolo în apele unui lac, reușește să se curețe de soluțiile aplicate de mașteră, care o urâțiseră într-atât încât să fie alungată de propriul tată. Și tot acolo este sfătuită de o bătrână să găsească un grup de unsprezece lebede cu capete încoronate. Erau frații ei, transformați de mama lor vitregă în păsări. Soarta lor nu era crudă, dar noua lor înfățișare îi îngrădea în multe privințe. Erau oameni doar pe timpul nopții, începând de la apusul soarelui. Transformarea aceasta din zburătoare capabile să înoate sus în văzduh, în oameni incapabili să călătorească deasupra solului fără un aparat de zbor, trebuia să fie sincronizată din mai multe puncte de vedere. La apus, cei unsprezece prinți trebuiau să aibă pământul sub picioare. Dacă acel moment al zilei îi găsea sus pe cer riscau să cadă și să-și piardă viața în câteva secunde.
Apoi, în țara natală, nu puteau să stea decât unsprezece zile pe an. Reveneau în fiecare an să-și revadă patria, dar erau atât de sfâșiați de dor.
Cu optimismul care o caracteriza, Eliza se gândi, imediat ce frații săi își terminară de spus povestea, cât de mult și-ar dori să poată să-i mântuie de vrajă.
Iar dorința i se împlini, odată ce ajunse, purtată în zbor de frații ei, în țara în care își petreceau ei zilele. Acolo într-o peșteră, cu mușchi moale, care avea să o adăpostească pentru o vreme, a avut un vis. O zână, ce-i semăna inexplicabil bătrânei întâlnite în pădurea din țara ei natală, îi dezvăluia cum să procedeze. Trebuia să culeagă urzici, care știm cât de tare ustură la cea mai mică atingere, și din firele obținute prin zdobire cu picioare, să țeasă și să coasă din ele unsprezece cămăși cu mâneci lungi pentru fiecare din frații ei. Când le vor îmbrăca, vraja se va destrăma. Dar Eliza mai avea de trecut o încercare dificilă, iar de aceasta depindea rezultatul final. Pe toată durata lucrului nu trebuia să scoată o vorbă, să adreseze vreun cuvânt cuiva, era practic prizoniera tăcerii.
Cum parcă toate acestea nu erau suficient de împovărătoare pentru tânăra fată, i se mai întâmplă ceva neobișnuit. Un prinț, craiul acelei țări, o descoperi în peștera sa, în timpul unei partide de vânătoare, și îi căzu tare dragă. Într-atât încât o aduse în palatele sale și o făcu soția lui.
Eliza putea lucra la cămășile sale cu îngăduința craiului, dar cum firele erau pe terminate, iar locul din care trebuiau culese, era cimitirul, tânăra soție a fost nevoită să se strecoare noaptea afară din palatul princiar, să intre în cimitir și să-și procure urzicile. Ochii și gurile rele nu l-au slăbit niciodată pe prinț, iar acum se întețeau. Dacă Eliza era o vrăjitoare? În apărarea sa nu putea scoate o vorbă, pentru că, trebuie să ne reamintim, îi era interzis să vorbească cât timp lucra la coaserea cămășilor.
Încredințat că soția sa era o vrăjitoare, în cele din urmă, craiul cedă și ordonă ca Eliza să fie închisă, iar drept așternuturi să i se aducă mănunchiul de urzici culese de ea. Chiar dacă doar ideea de hrubă neagră și umedă ne înspăimântă, Eliza era fericită, chiar și așa, întemnițată. Încă puțin și dădea gata cămășile pentru frații ei. Înainte să fie arsă pe rug, ca o vrăjitoare prinsă în fapt.
În ajutor, i-au sărit niște ființe care pe mulți i-ar înspăimânta: șoriceii din temniță, care nu mai osteneau aducându-i fire la picioare pentru a termina cămășile. O pasăre i-a cântat o noapte întreagă, îmbărbătând-o. Să fi fost tot o zână bună, preschimbată în zburătoare?
A doua zi, când rugul a fost gata să o primească în flăcările sale, o minune s-a întâmplat pentru toți gură-cască. Lebedele, frații ei, au venit în zbor și odată ce Eliza a reușit printr-o ultimă sforțare să arunce cămășile peste ei, aceștia s-au transformat în unsprezece prinți chipeși. Doar cel mai tânăr avea la umăr aripă în loc de braț, pentru că tânăra croitoreasă nu a mai fost lăsată să-și ducă la bun sfârșit misiunea. Craiul a aflat toată povestea.
Fiecare lemn din rug prinsese rădăcini și în loc de niște vreascuri aprinse lumea a văzut o spectaculoasă tufă de trandafiri roșii înfloriți, care în vârf avea o floare albă și strălucitoare ca o stea. Clopotele au început să bată singure, iar păsări multe au venit în stoluri. O nuntă mare, cum niciun crai nu mai văzuse, a lăsat în urmă toate necazurile, lacrimile și suferințele Elizei.
