Titlul: Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit
Autor: Karl Ove Knausgård
Editura: Litera
An apariţie: 11 martie 2016
Număr pagini: 602
După prima întâlnire literară cu scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård, odată cu lectura primului volum din seria autobiografică „Lupta mea”(„Min Kamp”), după ce am stabilit zone de intersecţie, de corespondenţă afectivă, dar şi segmente de experienţă, de geografie, de valori în care ne-am acomodat mai greu, iată-ne din nou pe aceeaşi frecvenţă. Nu se putea altfel şi abia aştept apariţia următorului volum tradus în română şi a celorlalte trei din totalul de şase câte sunt.
Odată cu cea de-a doua carte, „Un bărbat îndrăgostit”, parcurgem cea de-a doua etapă semnificativă din existenţa scriitorului: maturitatea. Dacă în primul volum memoria involuntară a naratorului readuce la viaţă întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa, în al doilea volum, în retrospectivă, sunt „revăzute” evenimentele care îi vor schimba radical viaţa după vârsta de treizeci de ani. Şirul amintirilor sunt declanşate de moartea tatălui său, în volumul 1. Toate întâmplările din cel de-al doilea par a fi consecinţa unei vizite în Suedia, în anul 1999, unde, la un seminar organizat la Biskops – Arnö pentru scriitorii debutanţi, se va îndrăgosti iremediabil de poeta Linda Boström, actuala soţie. Pare să fie şi motivul pentru care, mai mult sau mai puţin conştient, decide subit să se mute din ţara natală, Norvegia, în Suedia şi să dea uitării trecutul alături de prima sa soţie.
Deosebit de importantă este şi reîntâlnirea unui prieten norvegian din anii de studenţie, Geir (mai exact, Geir Angell Øygarden, autorul cărţilor „Estetica nasului spart” şi „Bagdad Indigo”). Dinamica acestei relaţii se reflectă în activitatea sa de romancier, conturează direcţia cea bună. Acest vector de calitate şi sens îl va determina să înceapă să scrie – am presupus în anul 2008 – seria autobiografică care l-a consacrat, „Lupta mea”, după ani de căutări, fertili potrivit criticii literare, dar marcaţi de nemulţumiri şi tensiuni pentru scriitor. Seria avea să-i confirme, şi în ochii proprii, statutul unui scriitor demn de luat în seamă.
Iar noi, cititorii, îl reîntâlnim, în doilea volum, pe Karl Ove Knausgård, într-o altă etapă de existenţă. „A face diferenţa”, deviza sa din tinereţe, deserveşte de-acum alt scop, altă vârstă, altă etapă de viaţă. Excesul teribilist ce-l făcea să se simtă invincibil în adolescenţă, grăbit să se răzbune, răsună strident şi fals în realitatea prozaică, cu obligaţii ei sociale şi de familie, cu rutina ei zilnică. Încotro, pare să strige toată fiinţa sa nemulţumită şi care este scopul, unde este sensul?
A trăi pentru un ideal, a scrie precum marii scriitori ai lecturilor sale, cei care au trăit acum sute de ani, cei care au lăsat opere nemuritoare, pare un impuls anacronic pentru un scriitor care frapează, apelând la viaţa lui, ca subiect de roman, şi a oamenilor din ea, la întâmplări petrecute nu atât de departe în timp încât să nu trezească reacţii puternice. Păstrează numele reale ale apropiaţilor şi oferă acces cititorilor la intimitatea acestora, la viaţa lor privată, precum un paparazzi al zilelor noastre. Ar putea părea o indiscreţie de neiertat şi presupun că demersul său nu a fost digerat foarte uşor de cunoscuţii săi, acesta putând fi interpretat ca o manevră oportunistă spre succes, iar autorul cărţilor catalogat drept un insider periculos.
Trebuie deci să schimbăm perspectiva şi să privim relaxat. Vom înţelege, citind până la final acest volum, că scriitorul a ales o cale proprie, deci acea cale potrivită idealului său estetic, dar şi etic. Avem în carte multe indicii: firea introvertită a scriitorului, atitudinea profund etică cu care trudeşte să îşi potrivească viaţa interioară la cerinţele lumii înconjurătoare, elementele romantice la care apelează în acord cu vibraţiile sufletului său atunci când ne face atenţi la frumuseţile naturale ale acestei lumi, pe care grăbiţi nu le mai observăm. Nu ne pot scăpa din vedere simţul spaţial ce îl trimite, potrivit lui, în perioada barocului, talentul de portretist, reflecţiile de tot felul pe teme existenţiale sau literare, respectul faţă de tot ce are sens şi faţă de tot ce este nerepetabil, distinctiv, semnificativ, esenţial în fiecare din noi, contemporanii lui, ironia şi umorul atipic. Toate acestea şi multe altele pe care le veţi descoperi fiecare din voi, citind cartea, clădesc o viziune aparte care pleacă din prezentul nostru şi ţinteşte existenţa în întregul ei. În secundar, răzbeşte până la noi şi o conduită particulară, o etică a scrisului. Autorul se îndepărtează de ideea din adolescenţă, de a face din literatură o armă sofisticată. Scrisul este asumat ca o misiune, redirecţionând arma într-o luptă cu sine. Iar scrisul nu ni-l redă întotdeauna ca pe un învingător, ci îl suprinde de nenumărate ori târându-se prin noroi şi bâjbâind prin ceaţa incertitudinilor, într-un fel care nu ne este străin nici nouă.
În cele din urmă suntem uimiţi cum persoane reale din viaţa scriitorului se transformă prin arta sa în adevărate personaje de roman, oferindu-le chiar lor un posibil acces la ceva preţios, nebănuit, nemurindu-le. Nu ştiu, sincer, dacă m-ar interesa, de pildă, să o cunosc în realitate pe soţia sa, dar, datorită acestei cărţi, nu voi uita personajul tulburător de feminin Linda Boström.
La fel de interesant este şi cum funcţionează în cazul romancierului reciproca acestei situaţii. Personajul Geir, prietenul său, nu face decât să ne dezvăluie nouă, cititorilor, şi autorului însuşi, ceva nevăzut despre el. Discuţiile lui Karl Ove cu Geir sunt ca şi cum ai face psihoterapie cu diavolul. Da, intuiam noi, cititorii, dar nu ştiam cum să formulăm direct precum o face Geir despre Karl Ove: Nu eşti un prefăcut. Dar nici un moralist. […] La tine există o relaţie de unu la unu între viaţă şi morală. […] Eşti o persoană profund morală şi profund inocentă.
Dialogurile cu prietenul său, unul dintre puţinii săi apropiaţi care îl citesc dincolo de aparenţe, şi cu care poate stabili o comunicare autentică, îl vor provoca să vorbească despre sine şi vor contura germenii unei noi opere, care se dovedeşte a fi rezultatul unei lupte uriaşe cu sine.
Cum poţi şti că eşti un om într-adevăr bun, că te poţi distinge prin inocenţă şi puritate, într-o cultură a regulilor, a bunăstării şi a succesului social, în care câştigă cel care are mai multă experienţă, în care „Toată lumea are” standarde morale foarte înalte? Într-o cultură a reţetelor pentru orice, de la optimism până la pronunţie sau bune maniere, de pildă. Întotdeauna se va găsi un psiholog, un logoped, un cod şi tot atâte domenii de competenţă care să te scoată din încurcătură. Există concepte despre aproape orice şi nimic nu ne mai surprinde deci investim în divertisment pentru a simţi un dram de intensitate.
Paginile romanului capătă pulsaţia şi tensiunea senzaţiilor intense, pentru că scriitorul renunţă la a înşirui gânduri – ideile pot fi contrazise – ci ne împărtăşeşte sentimentele sale, ca metodă sigură de verificare a concepţiilor. Acestea trebuie să rezoneze cu vibraţiile unui dispozitiv subtil din fiinţa sa interioară, fie că este vorba despre direcţii literare, sociale, morale, familiale, de stil de viaţă. Este unul din motivele pentru care a reuşit să convingă, să ne cointereseze în povestea sa de viaţă. Nu toţi suntem scriitori, nu toţi suntem părinţi, nu toţi trăim în Suedia, o ţară etalon pentru un nivel foarte ridicat de trai, şi nici nu ne-am născut cu toţii în Norvegia, nu toţi gândim la fel, totuşi ceva ne cucereşte, de la primul rând până la ultimul, chiar şi atunci când rândurile abundă în detalii de viaţă cotidiană aparent nesemnificative: Ţie ţi-e uşor să vorbeşti! Tu poţi povesti cum a fost la toaletă în douăzeci de pagini, ţinându-ţi cititorii cu sufletul la gură, îi atrage atenţia Geir. Decizia de a se supraexpune cu bune şi rele, cu momente sublime la pachet cu cele modeste, de a avea încredere să pornească la drum fără a şti şi unde îl va conduce drumul, de a se arată, într-un cuvânt, vulnerabil, va face diferenţa, reprezintă în sine un act de curaj. Pentru că trebuie să găsească o cale, o cale de a-şi apăra principiile fără a deveni agresiv, de a iubi fără a se trăda pe sine, o cale de a şti când trebuie să tranşeze o situaţie intolerabilă fără a se jena de impulsurile sale primare, o cale de fi un tată bun, fără a deveni un bărbat efeminat, de a se implica în viaţa de familie fără a-şi cenzura impulsul creativ, fără să renunţe la scris, până la urmă de a face bine, fără a calcula în minte mereu toate avantajele şi dezavantajele. Îşi pune pe tavă viaţa odată cu speranţa că noua serie a cărei începuturi le retrăieşte sub ochii noştri va găsi calea cea bună. Iar eu ca cititor, nu voi aprecia nici estetic, nici etic demersul său. Cred doar că şi-a făcut un bine atât lui cât şi celorlalţi, iar literatura capătă odată cu opera sa valenţe noi, inedite. Căci sforţarea sa poate fi şi strădania oricăruia dintre noi. Aceea de a te integra într-o societate care a făcut o virtute din nediferenţiere, fără să îţi pierzi integritatea, identitatea, gândirea independentă şi spiritul de autoanaliză.
Karl Ove Knausgård stabileşte o relaţie specială cu cititorul. Operează, cu artă, printr-o metodă minim invazivă, dar sigură, până atinge coarda sensibilă a acestuia. Singur, autorul, mărturiseşte că nu este o fire comunicativă. Nu intră uşor în vorbă cu ceilalţi şi nu este un amator de conversaţii. Tăcerea îl însoţeşte pretutindeni, singurătarea îi prieşte, iar scrisul este cel care îl ia cu totul în posesie. Cu alte cuvinte, nu mizează să câştige cititorul, confesându-se. Totuşi simte nevoia unei comunicări autentice. Între scriitor şi cititor legătura se înfiripă timid, Karl Ove oferind în prima parte a volumului doar câteva informaţii trecătoare care preced complexitatea paginilor următoare. Porneşti, ca cititor, de la câteva rânduri şi ajungi, dacă mergi până la capăt, la pagini întregi în a doua parte a volumului. Expunerea este alta, unghiul de abordare este diferit, ca şi cum Karl Ove nu tatonează doar subiectul ci ezită chiar şi în privinţa celui care citeşte şi poate chiar în privinţa lui însuşi. Autorul ne vrea oare pregătiţi, ca după un cantonament al simţirii, pentru a ne împărtăşi mai departe gândurile nuanţat, pentru a ne conduce către o literatură autentică?
Voi decideţi, dacă nu cumva aţi făcut-o până acum, să-i daţi o şansă unui volum dens dar provocator. Fiecare poate găsi ceva preţios, savuros sau consolator: plimbările scriitorului pe străzile Stockholmului îi vor determina pe cei împătimiţi de călătorii să-şi dorească vizitarea capitalei Suediei la pas, pe bicicletă ori să recurgă la Google Earth, măcar pentru a localiza berăria tradiţională Pelikan, intersecţia Slussen, Librăria Academiei, Teatrul Dramatic Regal sau parcul Humlegården, unde ar putea fi martorii unui fenomen meteo rar: o auroră boreală roşie. Apoi să încerce, prin comparaţie, şi locurile natale ale scriitorului din Norvegia.
Pe cei care sunt amatori de poveşti de dragoste îi va determina să accepte lectura unui roman care nu mizează pe senzaţii tari şi nici pe scene fierbinţi ci pe dorinţa puternică de a trece dincolo de primii fiori, pe voinţa care însoţeşte pas cu pas asumarea responsabilităţilor într-o relaţie în care nervii şi disperarea stau alături de bucurii nebănuite.
Chiar şi pentru cei care stau în chirie şi suportă cu greu, în mutările lor repetate, întâlnirea unei vecine de coşmar, Karl Ove le găseşte o alinare în scene halucinante povestite cu umor. De altfel, scriitorul v-a pregătit nenumărate anecdote din viaţa sa.
Până la final, cred că fiecare va descoperi că se simte relaxat, liber, dornic să refacă relaţia pe care altădată omul o avea cu lumea: dacă înainte omul era cel care rătăcea prin lume, acum lumea este cea care rătăceşte prin om.
Cât despre mine… Eu mi-am propus să încerc altceva. Dacă e vară şi prea e cald atunci n-ar strica un gând la ţinuturile nordice şi reci, cu zăpadă, ger şi sobrietate. Acolo unde cândva, scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård făcea o remarcă, referindu-se la un tânăr scriitor şi la romanul acestuia, care ne-ar putea ajuta să îi înţelegem obiectivul, : […] avea ceva ce îl ridica deasupra pâclei de morală şi de politică în care se învăluiau ceilalţi. Nu că ar fi fost neapărat un roman excepţional, însă el căuta altceva. Şi asta era singura datorie a literaturii, în toate celelalte privinţe era liberă, dar nu şi în asta […].
Dacă v-am făcut curioşi, vă invit să citiţi pe blog şi recenzia la primul volum: „Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată”
