Titlul: Lupta mea – Cartea a treia: Insula copilăriei
Autor: Karl Ove Knausgård
Editura: Litera
An apariţie: 2021
Număr pagini: 608
Dacă vă amintiți despre pădure, că era atât de aproape de cartierul în care locuiați în copilărie încât până și drumul pentru anumite cumpărături n-o putea evita, dacă știți bine ce gust avea, la bunici, laptele nefiert, abia muls de la vacă; sau dacă nu, dacă ați copilărit altfel, această carte tot vi se va părea uluitor de interesantă. Pentru că într-adevăr este extraordinar. Cum se face că acele lucruri despre care citiți, care însemnau atât de mult în copilăria altcuiva să aibă acum un impact asupra voastră?
Mi s-a întâmplat și mie, citind a treia carte Insula copilăriei din seria Lupta mea de Karl Ove Knausgård. Și este până la un punct explicabil potrivit convingerii scriitorului că există un spirit al timpului la care suntem expuși cu toții. Era într-adevăr spiritul unor ani și în plus anumite detalii biografice s-au nimerit asemănătoare, dar totuși acest scriitor s-a născut în Norvegia, iar eu m-am născut în România. Alte realități sociale, economice și o distanță geografică considerabilă. Atunci?
Este vorba mai degrabă despre ceea ce scriam în recenzia la primul volum și ceea ce sesizează foarte bine cei de la The New Yorker. Această serie de romane prezintă cu precizie informații intime, autobiografice dar criteriile de selecție și unghiul de abordare al acestor informații face ca mesajul să fie universal.
„Literatura e cea care ne apropie” susține Karl Ove Knausgård. Și poate are dreptate. Nu trebuie să neglijăm nici scopul romancierului. Este de fapt cheia în care trebuie să citim textul. Și atunci revenim la cartea a doua. În acel volum autorul își aducea aminte de ideile și întâmplările care au condus la inițierea acestui vast proiect literar, intitulat Lupta mea. Scriitorul se afla de fapt într-un impas. Nu mai produsese nimic notabil de doi ani și simțea cum își pierde treptat încrederea în rostul literaturii. Încerca să-și explice de ce… Mai bine zis era în pericol încrederea sa în capacitatea literaturii de a descrie și exprima viața autentică. Parțial, credea el, pentru că totul în jurul nostru este contaminat de ficțiune, este inventat, până și știrile, documentarele, cotidianul, totul are o poveste realistă, credibilă ce-i drept, dar care se îndepărează atât de mult de realitate, de viață, de posibilitățile și limitele ei, încât trăim mai mult decât oricând într-o lume creată de imaginația noastră. Ignorăm lucruri simple, factorii puțini care definesc, potrivit lui Karl Ove Knausgård, o viață, impulsuri, emoții stângăcii, frici inexplicabile, sentimente care călătoresc prin noi, toate acele detalii mărunte care până la urmă sunt ale noastre și ne diferențiază. Din toate acestea un romancier poate compune un portret în care să ne recunoaștem, nu o imagine. „Timpul e cel care apare în poze, nu oamenii, ei nu se lasă surprinși”.
Se impune să citez din textul original, din cartea a doua, Un bărbat îndrăgostit, ca să înțelegeți mai bine cele de mai sus:
„Nu e adevărat că ne naștem egali, nu condițiile ne fac viețile inegale, lucrurile stau invers, ne naștem inegali, iar condițiile ne fac viețile egale”.
„A scrie un roman însemna să-ți stabilești un scop și apoi să te îndrepți către el în somn, așa spusese Lawrence Durrell odată, și, într-adevăr, așa era.”
„[…] în literatură nu te poți îndepărta de ceilalți. Dimpotrivă, literatura e cea care ne apropie. Prin limbaj, care nu aparține nici unuia dintre noi și pe care cu greu reușim să-l influențăm, și prin formă, din care nimeni nu poate evada singur, iar, dacă o face, gestul lui are relevanță numai dacă este imediat urmat de alții. Forma te scoate din tine însuți, te distanțează de tine însuți, și distanța aceasta este premisa apropierii de alții.”
„Căci ce este o operă de artă dacă nu privirea altui om? Nu deasupra noastră, nici dedesubt, ci exact la aceeași înălțime cu propria noastră privire. Arta nu se poate recepta colectiv, nici orice altceva, arta e ceva cu care rămâi singur. Îi întâlnești privirea singur.”
„Asta trebuia să fac și eu, să afirm viața, să afirm totul, în sens nietzschean, pentru că nu exista altceva. Asta era tot ce aveam, tot ce exista, și ar fi trebuit oare să-i spunem nu?”
Într-adevăr ideile acestea directoare, odată ce au încolțit în mintea prozatorului, au fost urmate de acesta fără efort. Împrejurările au favorizat o revenire în sudul Norvegiei, unde crescuse și se formase. Erau locuri cunoscute care încă îl tulburau, însă nicidecum locuri în care putea spune că se afla „acasă”. Pentru că nu își găsea locul nicăieri, mai cu seamă acolo. Locuia acum în Suedia, avea propria sa familie și găsea Insula Tromøya, unde copilărise, un loc „mic și urât”, iar Kristiansand, unde făcuse liceul, un oraș de coșmar. Scriitorul constata cum experiența interioară, semnificativă nu avea niciun exchivalent în exterior. Curând avea să fie surprins de alte împrejurări. Mama sa suferise un infarct. I-a povestit ulterior că în timp ce rămăsese întinsă pe stradă, convinsă că se terminase, s-a întors cu gândul în anii copilăriei când într-adevăr a fost fericită și că l-a iubit pe tatăl lui și de aceea i-a fost așa greu să divorțeze. Erau cuvinte care l-au mișcat într-un fel deosebit pe scriitor. Romanul despre viața sa începea să se contureze tot mai bine, tot mai multe pagini erau gata. Un roman care a devenit o serie cu un succes uriaș, din care nu putea să lipsească desigur ispititoarea și frumoasa insulă a copilăriei. Tema vârstelor, diferența de percepție asupra eului propriu la vârste diferite, unicitatea fiecărei etape de viață, dar și continuitatea lor, apartenența ineluctabilă la un neam anume, toate sunt elemente care vorbesc despre un om, despre timpul, împrejurările, locurile în care a trăit și personalitatea pe care a avut-o.
Veți petrece pagini bune din acest al treilea volum alături de un copil norvegian care a crescut în insula Tromøya, în partea de sud a Norvegiei. Regiunea a fost locuită din vremuri îndepărtate, dar în anul 1969 cu care începe cartea, cartierele rezidențiale deveniseră un răspuns pragmatic la o situație nouă. Cupluri tinere, oameni cu profesii diferite se stabiliseră aici, veniți din diferite colțuri ale Norvegiei. Erau influențați de tăria spiritului acelor vremuri, doreau să aibă propria viață și să și-o facă după bunul plac, departe de regiunea de baștină. Și părinții săi se căsătoriseră foarte tineri. Douăzeci de ani aveau cei doi miri la nuntă. Venise pe lume și primul lor fiu, Yngve, fratele scriitorului. Mai întâi au locuit la Oslo, apoi aveau să se mute în Tromøya. Scriitorul era pe atunci doar un bebeluș. Cartea Insula copilăriei cuprinde șapte ani din viața sa, întâmplările începând să curgă odată cu primele amintiri pe care le avea autorului, din Tybakken, de la vârsta de șase ani.
Gândurile îl întorc în timp pe strada Nordåsen Ringvei, în cartierul copilăriei sale. Hoinăresc pe drumurile care legau cartierele între ele, într-o așezare micuță ale cărei case își făcuseră loc și răsăriseră din pădure. Dealul, pădurea, Golful Ubekilen, benzinăria Fina, podul Tromøya, magazinul, lacurile Tjenna, Gjerstad, plajele din Hove erau atracțiile și locurile pe care, rând pe rând, cei mici le luau în stăpânire și aveau să le cunoască în amănunt. Nu era mare lucru, dar pentru ei era totul. Alergau încolo și încoace pe strada unde locuiau, jucau fotbal, vara și schiau, iarna, umblau brambura și făceau rost de situații noi, atâta timp cât nu erau la școală sau acasă cu părinții. O lume se deschidea în afara casei. Aceasta însemna libertate și secrete, iar alta se afla în interiorul casei unde domneau regulile adulților. Sunt întâmplări pline de haz, altele cu o încărcătură emoțională puternică, dar nu ce povestesc aceste întâmplări ne captivează ci însemnătatea pe care o au, semnificația pe care o transmit. Un copil ia contact mai întâi cu viața de familie, apoi cu viața socială și multe lucruri au o importanță nebănuită. Sentimentul confortabil pe care îl avea Karl Ove în preajma mamei se preschimba în groază, dar și în admirație în prezența tatălui său și toate stările se succedau cu o viteză amețitoare. Acum râdea, acum plângea pentru că așa-i în copilărie. Timpul trece altfel.
Karl Ove era cel mai bun din clasă la scris și citit. Știa literele dinainte de a începe școala, avea dorință să învețe bine și să intre în competiție. Compunerile lui erau cele mai citite în fața clasei de doamna profesoară. Asculta muzică rock și îi plăcea să citească atât de mult că biblioteca din Arendal devenise insuficientă. Își revendica această superioritate și mergea desigur mult prea departe cu lăudăroșenia, însă era singura lui șansă să se arate mai presus de toți. În rest era un băiețel plângăcios și firav, brațele îi erau subțiri, pieptul slăbuț, înfățișarea îi deruta adesea pe adulți care-l credeau fată. Doar dinții îi erau proeminenți și mersul ciudat, dar astea nu erau nicidecum aspecte care să-l pună în evidență.
Anii copilăriei se înnoadă cu cei ai pre-pubertății, când locurile preferate nu mai sunt cele izolate, ținute secrete, ci acelea în care se întâmplă ceva, unde sunt fete și acțiuni teribiliste. Iar aventura vieții continuă cu nerăbdare când adolescentul Karl Ove pleacă cu părinții din Tromøya, de care oricum se cam săturase.
În ceea ce îl privește pe cititor, nu pot recomanda romanul unui grup de vârstă ci mai degrabă unui nivel de înțelegere. Atunci când cititorul devine conștient de semnificația universală a copilăriei sale. Pentru că această etapă este prima sursă de cunoaștere a vieții, când nimic până la urmă nu este scandalos și impur, fiind dictat de primul impuls, prima experiență, de dorința nelimitată de explorare care cuprinde absolut orice, oricât de bine păzit ar fi de reguli și bune maniere. Candoarea și magia copilăriei există, atinge benefic orice mișcă pe această planetă, indiferent de condițiile de viață, independent de educație, care pot interveni uneori în bine alteori în rău. Așadar să citim despre „Insula Copilăriei”, așa cum a fost și este ea pentru fiecare din noi.
