Titlul: Lupta mea – Cartea întâi: Moartea unui tată
Autor: Karl Ove Knausgård
Editura: Litera
An apariţie: 2020
Număr pagini: 448
„I’d like to be in a room by myself”, afirma scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård într-un interviu pentru VICE („VICE Meets My Struggle Author Karl Ove ”, inclus în seria de materiale video ale acestui canal).
Totuşi ceea ce face Karl Ove Knausgård este exact contrariul. Se supraexpune în celebra serie autobiografică Lupta mea (Min Kamp) apărută şi în România, de curând, la Editura Litera, odată cu primul ei volum Cartea întâi: Moartea unui tată.
Şi asta nu înseamnă că alege să fie numai cu el însuşi într-o cameră cu pereţi din sticlă, din aceia ca la supermarket, prin care ochiul trecătorului poate să pătrundă indiferent de ora din zi sau din noapte. Abilitatea de a observa şi cea de a scrie dau o îmbinare izbutită, de instrument optic de mare precizie, cu care reuşeşte să mărească pentru cititor fiecare micron, fiecare a zecea mia parte dintr-un micron, revelându-ne părţile infime care alcătuiesc ţesătura nevăzută a sufletului său. De ce ne-ar interesa? Pentru că la acele dimensiuni microscopice nu mai vedem diferenţele dintre noi ci asemănările. Acolo nu mai există Karl Ove, scriitorul, sau cititorul, Anca, în cazul meu. Nu mai există dictatorul Adolf Hitler, care scrisese cândva o carte omonimă, „Mein Kampf”, cu un titlu atât de asemănător fonetic cu al seriei, Min Kamp, încât alegerea lui şochează. Ci acolo există omul, fiinţa sa, viaţa sa, lupta sa.
A fost impresia mea de la început până la sfârşit asupra acestui prim volum Cartea întâi: Moartea unui tată din seria Lupta Mea. Iar această impresie a crescut cu fiecare pagină citită, nu m-a izbit ca un semn de punctuaţie care închide o frază ci mai degrabă mi-a lăsat momente de respiro, punctele de suspensie, ca să pot vedea. Poate chiar m-a derutat pe alocuri: ori citesc „Jurnalul unui puşti”, de pildă, ori citesc un roman distins cu Premiul Criticilor Norvegieni? (nu mi-aş dori totuşi să înţelegeţi remarca mea ca o critică faţă de un titlu aflat de asemenea între preferinţele mele de lectură, dar în cu totul alt fel).
Apoi mă gândeam ce îi mai lasă Karl Ove Knausgård de făcut unui jurnalist? Sunt jurnalist şi întotdeauna mi-am găsit întrebările, după ce m-am documentat pentru ele, şi totuşi ce l-aş mai putea întreba? Şi iar îmi venea în minte motivaţia personajului Greg Heffley de a începe „Jurnalul unui puşti”: aceea de a fi scutit de întrebările stupide ale jurnaliştilor atunci când va fi „bogat şi celebru”.
M-am tot pierdut aşa în întrebări până când, şi nu mi s-a întâmplat o singură dată pe tot cuprinsul romanului, după multe pagini exasperant de pline în banalităţi de tot felul, să fiu prinsă în flagrant… totuşi am fost dusă de nas, trebuia să fiu mai atentă, mereu atentă, să nu-mi scape ceva de genul:
[…] pentru mine totul era mereu amestecat, iar îndoiala, care colorase o parte atât de mare a spectrului gândirii mele, nu privea niciodată lucrurile mari, ci întotdeuna doar pe cele mici, cele care aveau legătură cu împrejurările cele mai obişnuite, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu fetele, despre care eram mereu convins că aveau o părere proastă despre mine şi mă considerau un idiot, fapt care ardea înăbuşit în mine, mocnea în mine în fiecare zi, dar, când era vorba de lucrurile de anvergură, nu mă îndoisem niciodată că puteam ajunge cât de departe voiam, ştiam că eram în stare fiindcă aveam o ambiţie uriaşă care nu se domolea niciodată. Cum să se domolească? Cum altfel i-aş fi putut zdrobi pe toţi?
Şi nici de această dată nu e de ajuns. Pentru că dacă ar fi să ne oprim la aceste gânduri care se intersectau cu rutina vieţii de adolescent a lui Karl Ove, ne-am limita la remarca primei sale soţii, Tonje Aursland care credea că, într-un fel, această carte, care i-a oferit celebritate şi apreciere, propulsându-l în rândul marilor nume ale literaturii nordice pe autorul ei, a fost scrisă cu preţul sacrificării relaţiilor de familie şi a celor cu prietenii.
Nu cred că aceasta a fost intenţia autorului ci mai degrabă acest gând îl sperie la maturitate, când este tată a trei copii, care trebuie crescuţi, din scris, atunci când ne mărturiseşte frust, poate de-a dreptul crud pentru unii:
O, sună ca o caricatură, dar în fiecare zi văd familii care fac ca viaţa cu copiii să fie astfel. Copiii sunt curaţi, hainele lor sunt frumoase, părinţii sunt bucuroşi şi, dacă mai ridică vocea câteodată, nu stau niciodată să urle la ei ca idioţii; merg în excursii la sfârşit de săptămână, închiriază vara o casă în Normandia, şi frigiderul nu le este niciodată gol; lucrează la bancă sau la spital, în firme de IT sau în administraţia publică, la teatru sau la universitate. De ce trebuie ca eu să scriu, să mă izolez de lumea asta? De ce trebuie ca eu să scriu şi din cauza asta cărucioarele noastre să arate ca şi cum le-am fi găsit la gunoi? Ca eu să ajung la grădiniţă cu ochii tulburi şi cu chipul înţepenit într-o mască grotească de frustare? Ca, din această cauză, copiii să facă totul aşa cum vor, indiferent de consecinţe? De unde vine toată această dezordine din viaţa noastră? Ştiu că pot să o fac să dispară, ştiu şi că am putea deveni o asemenea familie, dar atunci ar trebui să-mi doresc să fiu astfel şi doar asta să conteze în viaţă. Şi nu vreau să fac aşa ceva. Fac tot ce trebuie pentru familie, e datoria mea. Singurul lucru pe care l-am învăţat în viaţă e să îndur, să nu pun întrebări despre lucrurile astea şi să purific dorinţa, tânjirea care se naşte din el în scris.
Şi tocmai între acest catharsis care este scrisul şi lupta de ajunge la el se desfăşoară această carte. Şi doar cine nu a scris un rând în viaţa lui nu poate înţelege dramatismul acestei lupte. Şi tot va fi surprins, în cele din urmă, revoltat, răscolit.
Karl Ove Knausgård aparţine şi unei generaţii. Nu este nimic de-acum deplasat să se ocupe, ca bărbat şi ca scriitor, de copii, în cele mai mici detalii precum o mamă, chiar dacă asta îi răpeşte din timpul pentru activitatea creatoare: Şterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături, mă joc cu copiii afară, la locurile de joacă, îi iau şi îi dezbrac, le fac baie, am grijă de ei până adorm, îi culc, le agăţ hainele la uscat, le împăturesc şi le pun în dulap, fac curăţenie, frec masa, scaunele, dulapul…
În această privinţă de exemplu nu mai există decât o vagă legătură cu generaţia tatălui său, figura centrală a primul volum: Cartea întâi: Moartea unui tată. Pe acest spectru îl urmăreşte dincolo de faldurile timpului, îl zăreşte pentru a-l pierde iar, ca să-l regăsească, la urmă, mort. Intrăm în atmosfera primului volum, care pentru mine a fost o uimire totală. Ca şi cum ar fi mai multe cărţi în acelaşi volum, mai multe personaje, în acelaşi personaj. Pagini care au capacitatea de a da viaţă unei naraţiuni, dar şi de a crea pasaje descriptive, meditative remarcabile. Răzbeşte în acest demers extrem de emoţionant, nu doar o sensibilitate exacerbată, un spirit de observaţie veşnic treaz, ci şi viziunea autorului despre artă, despre literatură. Îşi defineşte concepte precum „cunoaştere” şi „înţelegere”, între care va face treceri dramatice: primul se referă la adaptare de care încet, încet se distanţează, iar celălalt la trăire, aprofundare, sens.
Între aceste pagini există linii de demarcaţie dar şi nişe de comunicare. Scriitorul ne întoarce în timp pornind de la ceva care îl frapează în prezent, dar nu pentru a evoca amintiri din copilărie şi adolescenţă ci pentru a se întâlni vizual, senzorial aproape, cu el însuşi, cel de-atunci, de a se urmări ca un explorator, ca şi cum ar fi vorba de altcineva. Altfel nu-mi pot explica cum am putut resimţi frustarea puştiului de opt ani, teribilismul, insolenţa, dar şi nesiguranţa adolescentului de 16 ani, emoţiile puternice ale unui bărbat tânăr de treizeci de ani, atunci când îi moare tatăl.
Karl Ove Knausgård scria la romanul autobiografic în anul 2008, la vârsta de 39 de ani. Locuia de un an jumătate la Malmö, al treilea oraş ca mărime din Suedia, deşi era născut în Norvegia unde îşi petrecuse copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii. Avea trei copii, două fetiţe, Vanja şi Heidi, şi un băieţel, John, mezinul familiei. Era la a doua căsnicie, actuala soţie numindu-se Linda Boström Knausgård (despre care ştim că este de asemenea scriitoare). Cu şase ani în urmă încă era în Norvegia, fără un gând de a-şi părăsi ţara şi pe prima soţie. Acum avea notorietate şi venituri din scrierile sale.
Prima amintire ne întoarce în timp în insula Tromøya la fragilitatea vârstei copilăriei când totul avea sens, dar nu era împărtăşit de tatăl său, o figură austeră şi ermetică pentru micuţul Karl Ove. Tatăl, un profesor de şcoală generală, era respectat şi avea o viaţă aparent stabilă, în care nimic neprevăzut nu mai putea să apară. La treisprezece ani părinţii lui Karl Ove se mută în Tveit, „la ţară”, la vreo douăzeci de kilometri în afara oraşului norvegian Kristiansand, într-o casă veche, tocmai la marginea aşezării. Tatăl său visa să-şi dezvolte o pasiune mai veche, grădinăritul, din care familia să-şi asigure o parte din necesarul de alimente. Proprietatea se numea Sannes. Doar fratele său mai mare, Yngve, nu se mutase. A dorit, împotriva voinţei paterne, să termine liceul în Arendal, din districtul Aust-Agder, aproape de prietenii săi din copilărie, nu departe de insula Tromøya, în care locuiseră înainte.
Ultimii ani ai copilăriei şi adolescenţa sunt legaţi de Tveit, drumurile la Kristiansand şi retur, între liceul la care studia şi Sannes, cu micile localităţi aflate pe traseu, pe care aproape că le-am învăţat pe de rost, şederea în casa bunicilor din strada Elvegaten, unde bunicul său îşi ţinuse biroul de contabilitate.
Tatăl său moare în 1998, după ce se prăbuşise aproape inexplicabil în alcoolism. Vestea îl găseşte pe tânărul scriitor în Bergen. Se mutase aici cu câteva săptămâni înainte, din Volda, unde fosta sa soţie, Tonje, studiase radiojurnalismul. El finalizase atunci primul său roman ce avea să fie publicat peste două luni. „Ute av verden” („Out of the world”) urma să primească Premiul pentru literatură al criticilor norvegieni. A fost pentru prima dată în istoria acestui premiu când a fost câştigat de un roman de debut. Pleacă cu avionul la Stavanger, acolo unde locuia fratele lui şi familia acestuia, soţia Kari Anne şi copiii. De acolo se întorc în Kristiansand, în casa bunicii, pentru a-l înmormânta pe tatăl lor.
Închei pentru a vă lăsa să citiţi această carte tulburătoare, precizând că veţi avea parte de experienţe multiple, care au însă un numitor comun. Sunt acolo întâmplări ieşite din sfera logicii, pe când Karl Ove era doar un copil, altele hazlii şi pline de învăţăminte, la adolescenţă, unele de-a dreptul groteşti, altele despre începuturile sale literare. Iar altele sufleteşti: o perpetuă anxietate, uneori chiar indusă, o dorinţă de înţelegere continuă, obsesivă aproape, care domoleşte asperităţile tânărului şi îl pregăteşte de viaţa de adult, în care relaţia cu tatăl său nu mai este privită cu teamă sau frustare ci cu multă compasiune şi detaşare. Iar tatăl său este viu şi prezent atâta timp cât imprimă emoţie în sufletul său, formulează întrebări, contrariază şi chiar înspăimântă, atât cât se raportează la el şi asta îi aduce până la urmă mântuire, împăcare:
Acum îl vedeam lipsit de viaţă. Vedeam că nu mai era nici o diferenţă între cel care fusese cândva tatăl meu şi masa pe care era întins, sau podeaua pe care se afla masa, sau priza de pe perete de sub fereastră, sau cablul ce se întindea spre lampa de lângă el. Căci omul e doar o formă printre alte forme, pe care lumea o produce la nesfârşit, nu doar în ceea ce e viu, ci şi în ceea ce nu e viu, desenată în nisip, în piatră, în apă. Iar moartea, pe care o considerasem întotdeauna drept cea mai importantă dimensiune a vieţii, întunecoasă, seducătoare, nu era decât o ţeavă din care ţâşneşte apa, o ramură ce trosneşte în vânt, o geacă ce alunecă de pe un cuier şi cade pe podea.
Iar în acest fel, ceea ce autorul ne transmite, la începutul volumului, despre scris capătă sens. Scrisul se subordonează formei iar trăirile scriitorului fac ca formele acestei lumi să vibreze de viaţă. Poate tocmai în acest raţionament sau pur şi simplu în această bună intuiţie constă reuşita lui Karl Ove Knausgård:
Timp de mai mulţi ani încercasem să scriu despre tatăl meu, dar nu reuşisem – cu siguranţă pentru că subiectul era prea personal şi, prin urmare, nu se lăsa constrâns într-o altă formă – care reprezintă, evident premisa literaturii. Căci aceasta este singura ei lege: totul trebuie să se adapteze formei. Dacă oricare dintre celelalte elemente ale literaturii este mai puternic decât forma, de exemplu stilul, intriga, subiectul, şi îşi subordonează forma, rezultatul este slab. Din acest motiv, scriitorii cu stil pregnant scriu deseori cărţi slabe. Tot din acest motiv, scriitorii cu subiecte tari scriu deseori cărţi slabe.
Cărțile Tinerilor a fost inclus de domnul Dragos C. Butuzea ca referință pe blogul personal, Chestii livrești – un blog de cărți, între alte recenzii despre Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată. La rândul nostru, recomandăm Chestii livrești pentru că puteți citi alte informații și comentarii despre carte. În plus găsiți la finalul articolului și alte referințe, la alte recenzii despre carte.
