Titlu: Cele mai frumoase povești de H.C. Andersen (conține Mica Sirenă)
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Dintre toate basmele lui Hans Christian Andersen patru îmi sunt foarte dragi: „Mica Sirenă” sau „Zâna Mării” (în ediția pe care o am în bibliotecă), „Rățușca cea urâtă”, „Fetița cu chibriturile” și „Lebedele”. Dar chiar și dintre acestea patru, pe primul loc aș așeza „Mica Sirenă”, pentru că are ceva din tragismul fiecăruia, dar finalul este deschis.
Unii dintre noi poate sunt pasionați de înot și scufundări, alții preferă să admire splendoarea adâncurilor marine din fața ecranului televizorului. Cercetători sau spectatori, nu putem să nu recunoaștem că este o lume periculos de frumoasă. Nu degeaba vechii greci povesteau de niște ființe jumătate femei, jumătate pești, care locuiau în acea lume și care, prin cântecele lor, îi fermecau irezistibil pe corăbieri, iar aceștia erau pierduți.
Ei, dar Hans Christian Andersen ne ispitește cu o altă poveste. Despre nemurire și sete de cunoaștere. Este adevărat că sirenele au un glas neîntrecut, dar marele povestitor ne conduce către lumea acestora într-un mijloc de transport sigur, propulsat de puterea imaginației. Și curios lucru, ne promite că din această călătorie vom reveni nevătămați și mai împăcați cu noi înșine, căci ce poate fi mai sigur decât să stai lungit pe canapea și să visezi cozi verzi de sirenă pe pereți
Iar acum să aruncăm privirea departe, în larg, unde marea e albastră ca albăstrelele și limpede cum e cristalul și s-o legăm de o mulțime de turnuri de biserică puse unele peste altele, ca să se scufunde tot mai adânc de la luciul apei în jos până întâlnește fundul pierdut al mării.
Acolo jos erau copaci ciudați și ierburi ciudate. Printre ramurile mlădioase precum valurile ale arborilor roșii și albaștri „zburau” peștii precum păsările. Aici își avea reședința împăratul mării. Palatul său cu ziduri de mărgean cu ferestre de chihlimbar străveziu se afla la cea mai mare adâncime. El era văduv de mult timp și locuia în acel palat cu mama lui și cu fiicele sale, șase mândre domnițe. Ele se asemănau femeilor din lumea noastră, dar în loc de picioare, trupul lor se termina cu o coadă de pește.
Zânele mării erau frumoase, vesele și lipsite de griji. Mezina le întrecea în frumusețe pe surorile sale mai mari: pielea ei era gingașă și moale, ca o petală de trandafiri, ochii albaștri ca niște lacuri adânci. Dar celelalte însușiri îi erau umbrite de gânduri și o tăcere inexplicabilă. Era fascinată doar de poveștile bunicii sale despre lumea oamenilor. I se părea mult mai variată, florile erau înmiresmate, pădurile verzi, iar „peștii”, care își aveau cuibul pe ramurile copacilor, aveau glas și cântau de ți-i mai mare dragul.
Domnițele aflară că vor putea vedea și ele acea lume fascinantă când vor împlini cincisprezece ani. Atunci le va fi permis să iasă la fața mării.
Între mezină și cea mai mare dintre zânele mării era o diferență de cinci ani. Era foarte nerăbdătoare să vadă cu ochii ei lumea oamenilor, iar de când prima soră a sa împlinise vârsta potrivită, nerăbdarea îi sporea, devenind aproape o tortură. Rând pe rând, surorile sale se întorceau cu fel de fel de povești. Odată obișnuite cu ieșirile la suprafața mării, tentația scăzu și aproape că subiectul nu le mai interesa. Văzuseră orașul de pe coasta mării, admiraseră un asfințit de soare, urcaseră pe cursul unui fluviu care se vărsa în mare, s-au amuzat de o întâmplare cu un câine care lătra de la mal, se distraseră cu tumbele delfinilor și asistau de acum la sforțările deznădăjduite ale corăbiilor de a se păstra la suprafață pe timp de furtună.
În cele din urmă, venise și rândul mezinei să-și vadă visul cu ochii. Când a scos capul din apă a văzut o corabie. Se înnopta, iar corabia era luminată de sute de lanterne. Dinspre ea venea zvon de muzici și de cântec. S-a apropiat și a urmărit cum oamenii de pe acea corabie sărbătoreau ziua de naștere a unui prinț. Chipul tânărului, care părea să aibă aceeași vârstă cu tânăra zână a mării, era deosebit de expresiv: niște ochi mari și negri. Acei ochi i se strecuraseră în suflet sirenei și o convinseseră să facă o faptă bună.
O furtună a dezlănțuit apele mării, sfărâmând și înghițind corabia și oamenii, care, cu câteva minute mai înainte, petrecuseră veseli. Prințul ar fi avut aceeași soartă dacă micuța sirenă nu l-ar fi purtat pe brațe o noapte întreagă până l-a văzut așezat la țărm, în siguranță, în apropierea unui templu. Una din fetele de acolo a dat de știre despre naufragiat și prințul a fost lăsat pe mâini bune. Încredințată că totul va fi bine, zâna mării a revenit în castelul de mărgean, mai tristă totuși ca oricând. Nu a povestit nimănui despre cele întâmplate în aventura sa nocturnă, dar gândul i-a rămas la prinț. Ar fi fost așa de ușor să-l lase să se scufunde odată cu vasul sfărâmat de furtună, dar nu ar fi avut parte decât de un trup fără viață. Ar fi dat atât de mult ca acela să știe că i-a salvat viața, dar el nici măcar nu bănuia.
În cele din urmă, zâna cea mică află unde locuiește prințul și de multe ori îl urmărea pe furiș din mare. Mai mult decât atât, sirena iubea oamenii, iar ceea ce aflase de la bunica sa despre sufletul acestora o umplu de o nădejde nouă. Bătrâna îi spuse că oamenii au un suflet care se suie în stelele cele strălucitoare într-un tărâm necunoscut și minunat, iar acesta trăiește mereu după ce trupul s-a făcut țărână. Pentru tânăra domniță era un lucru minunat, pentru că știa că sirenele aveau parte de o viață trupească mult mai lungă decât a oamenilor – puteau trăi și trei sute de ani – dar, după moarte, trupul lor se prefăcea în spumă de mare. Pentru ele nu era decât o șansă să ajungă la fericirea oamenilor: să fie iubite de un muritor, care să le ia în căsătorie.
Sirenei i se păru un lucru simplu pentru că prințul îi era mai drag decât oricine pe această lume. Va cere ajutor vrăjitoarei mării. Profită de un bal la curtea palatului de mărgean și se strecură afară, luând calea către locuința vrăjitoarei. Aceea era păzită de polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante, de șerpi uriași și alte vietăți înspăimântătoare.
Vrăjitoarea îi cunoștea dorința și îi prepară în „laboratorul” ei înfiorător o băutură care avea puterea să o facă femeie din cap până în picioare, cu un mers unduitor fermecător. Însă cum orice vrajă are și un preț, vrăjitoarea o lăsă fără glasul minunat, fără puterea de a vorbi, de a cânta. Era ceea ce sirena avea mai bun, iar vrăjitoarea socoti că schimbul, în acea variantă, era echitabil. Apoi, la pachet cu noua ei înfățișare omenească vor veni și durerile: fiecare pas, pe care îl va face, îl va resimți ca pe o durere ascuțită.
Cotoroanța o mai avertiză că nu poate să dea greș în ceea ce și-a propus. Dacă prințul nu o va iubi și nu o va face soția lui, totul este pierdut. La familia ei nu se mai poate întoarce, sub vechea înfățișare, și va fi prefăcută în spumă de mare.
Zâna mării își împlini visul. Fiecare zi era atât de frumoasă pentru ea și atât de dureroasă pentru picioarele ei. Avea însă parte de experiențe noi, era una din cele mai frumoase și răsfățate tinere de la palatul prințului. Se bucura și de toată prețuirea lui. El era conștient de grija care i-o purta tânăra sa prietenă și de bunătatea ei. Inima însă îi era încredințată altei fetei, cea care l-a găsit pe țărm, după acea teribilă furtună pe mare. Sirena îi semăna, dar el o purta în gând pe salvatoarea sa, nebănuind vreodată că se înșeală, că altcineva îi salvase viața înaintea acelei fete.
Nu mai știa nimic de acea fată, dar amâna s-o ia de soție pe zâna mării. Știa doar că era în slujba unui templu și că nu putea să fie soția nimănui. S-a dovedit însă că greșea. Era acolo doar pentru a deprinde virtuțiile regale, pentru că era fiica unui rege.
Prințul de îndată ce află această informație și o văzu, o ceru de soție, iar pregătirile de nuntă începură. Drama sirenei ajunse până la familia sa, care făcu ultimele eforturi să-i salveze viața. Era stabilit: în ziua nunții prințului cu o altă femeie, zâna mării va muri. Surorile i-au venit în ajutor și au obținut de la vrăjitoare o armă. Un cuțit ascuțit pe care sirena trebuia să-l înfigă în inima prințului până la ivirea zorilor. Dar zâna mării nu putu să comită o asemenea cruzime și se aruncă în valurile înspumate ale mării, făcându-se una cu ele.
Să fie acesta sfârșitul atât de crud al generoasei sirene? Dimineața a luat locul nopții, iar ea putea vedea încă cerul, corabia și sute de ființe străvezii, minunate la vedere care pluteau prin văzduh. Mare îi fu mirarea când își dădu seama că acum era plămădită din aceeași substanță aeriană precum acele ființe. Era o fiică a aerului, iar pentru faptele ei bune, a fost iertată de moarte și transformată într-o asemenea ființă imponderabilă. Acum nemurirea sa nu mai depindea de iubirea vreunui muritor ci de faptele ei bune.
O poveste cu final deschis, cum spuneam. Nu putem spera decât că mica sirenă ne privește acum de sus, dacă nu cumva, între timp, o fi căpătat fericirea cea veșnică – nemurirea – la care visa în adâncuri.
