Titlu: Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia
Autor: Selma Lagerlöf
Editura: Grup Editorial Art
Număr pagini: 167
Născută la 20 noiembrie 1858, în Mårbacka (Värmland), scriitoarea suedeză Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf a fost prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură şi prima femeie membră a Academiei Suedeze. Conacul părintesc din Mårbacka este evocat în povestea lui Nils Holgersson.
În perioada 1906-1907 vedea lumina tiparului cea mai cunoscută carte tradusă în cele mai importante limbi ale lumii: „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”.
Autoarea, învăţătoare la o şcoală de fete, concepuse cartea drept material didactic la geografie. Subiectul lucrării s-a dovedit însă atât de captivant încât, în scurt timp, volumul a ajuns bestseller. Citiți și în secțiunea Secretele din jurul cărților despre scriitoare și cartea sa.
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (partea I)
Acţiunea poveştii începe în orăşelul Vemminghög, din sudul Scaniei, la jumătatea lunii martie. Aici, părinţii lui Nils aveau micuţa lor fermă.
Nils Holgersson, singurul copil al familiei, avea în jur de paisprezece ani; înalt şi deşirat, cu părul bălai. Băiatul ăsta, nu era mare ispravă de el. Cea mai mare plăcere a lui era să mănânce şi să doarmă; iar când termină, îl amuză tare mult să facă pozne.
Fiind duminică, deci zi de sărbătoare, mama şi tatăl băiatului pleacă la biserică, lăsându-şi odrasla, singur-singurel în ogradă, nu înainte de a-i da drept sarcină, să citească din Biblie.
În timpul cititului, băiatul îşi propune să nu adoarmă, însă aţipeşte pentru un moment, iar un zgomot neaşteptat din apropiere îi alungă somnul. Privind în oglindă, descoperă că un cufăr al mamei fusese deschis, iar responsabilul era un spiriduş, mic cât o palmă. Nils prinde mica făptură, cu ajutorul unei plase de fluturi, după care, leagănă plasa în faţă şi în spate, nedându-i ocazie prăzii să evadeze şi în acelaşi timp, amuzându-se pe seama acesteia.
Degeaba se roagă spiriduşul de Nils să-i redea libertatea, chiar l-ar răsplăti cu un fluieraş vechi, o lingură de argint şi un bănuţ de aur, căci copilului tot nu-i surâde ideea, aşa că omuleţul lasă vorba bună de-o parte şi îi aplică lui Nils o pedeapsă: îl transformă într-o făptură mică şi fără apărare, într-un prichindel.
Crezând că vraja va ţine doar o mică perioadă de timp, băiatul aşteaptă cu ochii închişi să redevină om, dar în zadar. Văzând că tot mic e şi numai spiriduşul îl poate readuce la normal, Nils hotărăşte să-l caute pe acesta în grajduri, căci după spusele mamei, aici îşi au spiriduşii culcuşul. Iese din casă, iar o vrăbiuţă îl zăreşte şi dă de ştire tuturor vieţuitoarelor din ogradă, că Nils este un spiriduş. Acum, băiatul înţelege graiul animalelor şi poate auzi cât de bucuroase sunt acestea la aflarea ştirii. Nils îşi primește astfel răsplata pentru toate necazurile create până acum.
Pe deasupra fermei, cârduri, cârduri de gâşte sălbatice treceau, în drumul lor spre dealuri. Zburătoarele le rugau şi pe cele domestice să li se alăture în călătorie, însă fără rezultat.
Un gâscan tânăr, domestic, chiar din curtea părinţilor lui Nils, fu încântat de propunerea gâştelor sălbatice, aşa că i se alătură următorului cârd, însă nu singur, ci cu Nils pe spinarea sa, între aripi.
Martin, gâscanul de curte cu greu se putea ţine de cârd.
Primul popas fu pe ţărmurile Lacului Vomb; Aici, Martin află că se alăturase cârdului condus de Akka din Kebnekaise, o gâscă bătrână de peste o sută de ani şi foarte faimoasă. Cârdul era alcătuit din treisprezece gâşte frumoase, alese după sprânceană.
De cum aflară că Nils este de fapt un om, zburătoarele ezitară să-l primească în cârd, aşa că doriră să fie dus înapoi la ferma părintească chiar în ziua următoare. Oare Nils se va întoarce acasă, iar Martin va călători singur sau amândoi vor părăsi gâştele sălbatice?
Obosiţi cu toţii adormiră, iar Nils se cuibări sub aripa lui Martin. Somnul le fu tulburat: cumătrul vulpoi, cel mai mare vânător, prinsese o gâscă, însă trezit, Nils, nu se dă bătut şi-l urmărește pe hoţ, iar în cele din urmă, eliberează gâsca din ghiarele vulpoiului.
Pe o pajişte din estul Scaniei, nu departe de moşia Vittskövle, nişte copii pun mâna pe Martin, chiar sub privirile lui Nils care se ascunde sub o frunză de scaiete.
Neputând sta pe loc, prichindelul pornește în căutarea prietenului său, orientându-se după penele albe lăsate în urma sa. În cele din urmă, ajung în faţa unui castel. În acelaşi timp, un grup de şcolari, conduşi de un dascăl, vin să viziteze castelul, aşa că Nils se ascunde în cutia de metal a unui băiat şi astfel pătrunde în clădire. Plictisit, băieţelul iese din ascunzătoare chiar sub privirile bucătăresei care cere ajutorul celorlalţi în prinderea prichindelului. Acesta fuge cât îl ţin picioarele, iese din castel şi, trecând pe lângă o colibă, îl aude pe Martin plângând. Pătrunde înăuntru, iar femeia care era ocupată să-i smulgă penele lui Martin, se sperie aşa de tare de prezenţa lui Nils, încât scapă foarfeca şi pe gâscan. Eliberat, gâscanul îl prinde pe Nils cu ciocul, aruncându-l pe spate, între aripi şi o întinde în largul cerului.
Fiind recunoscătoare pentru faptele lui Nils, Akka ia legătura cu spiriduşul ce-l vrăjise pe băiat, în urmă cu o săptămână, şi-l înştiinţează cu privire la cuminţenia şi faptele bune de care băiatul dăduse dovadă în această perioadă. Spiriduşul îi transmite băiatului că-l va readuce la normal de îndată ce va ajunge acasă, însă Nils decide să continue călătoria spre Laponia, alături de Martin şi de celelalte gâşte sălbatice.
Castelul Glimminge era lipsit de piciorul omului, dar locuit de şobolanii negrii şi de alte vieţuitoare. În ziua în care are loc dansul cocorilor de pe muntele Kulla, şobolanii cenuşii urmau să pătrundă în castel şi să-l stăpânească. Această zi era cea mai potrivită, deoarece majoritatea animalelor luau parte la sărbătoare, deci şobolanii cenuşii aveau cale liberă.
Nils cu ajutorul unui fluier fermecat i-a alungat pe nepoftiţi. Princhindelul cânta din magicul obiect, iar şobolanii îl urmau numaidecât, şi astfel Nils i-a dus departe.
Drept recompensă pentru salvarea castelului de şobolanii cenuşii, princhindelul este acceptat să ia parte la marea sărbătoare de pe munte. Drept mulţumire şi, în acelaşi timp, în semn de căinţă că nu a crezut că un pici ca Nils poate salva castelul, bărzoiul Ermenrich se oferă să-l poarte pe băiat pe spate până la destinaţie.
Parada animalelor nu este lipsită de evenimente neplăcute: un vulpoi s-a strecurat pe furiş lângă gâştele sălbatice, prinzând o surată. Drept răsplată şi urmând tradiţia care spune să fie pedepsit cel ce strică buna dispoziţie de la sărbătoare, vulpoiul fu alungat din Scania.
Drumurile găştelor sălbatice se vor mai întâlni de-alungul călătoriei cu drumurile vicleanului vulpoi; acesta dorea să se răzbune pe cârdul lui Akka pentru umilinţa pe care o avusese şi în acelaşi timp, pentru alungarea sa din ţinuturile cunoscute.
Ajunşi în Karlskrona, Nils îşi aminteşte de bunicul său care fusese un lup de mare şi toată viaţa lui nu a vorbit decât de Karlskrona în fiecare zi dată de la Dumnezeu.
Noaptea, în timp ce gâştele dormeau, băieţelul începe să cutreiere oraşul; acesta este urmărit de o statuie, iar un om de lemn îl ascunde sub pălăria sa tot de lemn, din faţa primejdiei. Dar, cele două statui pieriră ca fumul, la răsăritul soarelui, moment ce vestea continuarea drumului pentru Akka şi gâştele sale.
Pe insula Öland, Nils şi celelalte gâşte au poposit; aici se puteau odihni în tihnă şi puteau mânca pe săturate, căci se găsea hrană pentru toate ciocurile. În două rânduri Martin este de negăsit, însă princhindelul îngrijorat merge în căutarea prietenului său şi astfel descoperă o superbă gâscă cenuşie ce stă pe o movilă de bolovani, nemişcându-se căci avea aripa ruptă. Lui Martin i se făcu milă de surata bolnavă, aşa că în timpul în care părăsea cârdul se îngrija de aceasta. Nils o descoperă şi o ajută, punându-i osul aripii la loc, căci era desprins, nu rupt.
Când a sosit clipa plecării, lui Martin îi este atât de greu să plece şi să o lase pe surată în voia sorţii, căci acesta nu ştie că Nils o ajutase să-şi revină, încât a părăsit cârdul, întorcându-se la ea. Gâscanul a descoperit-o sănătoasă tun şi pregătită de zbor.
Povestea insulei Öland întrece limitele imaginarului: un fluture uriaş se pregătea de zbor pe deasupra mării. La scurt timp se prăbuşeşte în apă, preschimbându-se în piatră şi astfel a luat naştere insula. Forma de fluture a insulei Öland se păstrează şi astăzi.
Furtuna le îngreunează zborul aşa că Akka şi cârdul său, poposesc pe Insula Micului Carol, într-o peşteră. Grota era stăpânită de o turmă de oi. Acestea au fost de bună credinţă, le-au oferit vizitatorilor de-ale gurii şi chiar le-au înştiinţat cu privire la cele trei vulpi care seară de seară vin şi fură câte o oaie.
În noaptea în care cârdul lui Akka a rămas în peşteră, Nils a stat de veghe pe timpul nopţii. De cum le zări pe vulpi, băieţelul îl trezi pe berbecul cel mare, iar la îndemnul copilului, animalul împunge două dintre vulpi căci a treia, de frică o luă la fugă.
Drept răsplată pentru ajutor şi sfat, berbecul îl lăsă pe princhindel să doarmă în lâna lui moale şi caldă.
Oraşul Vineta era cel mai bogat oraş din lume, iar locuitorii săi erau tare mândri, aşa că oraşul a fost scufundat în apele mării, iar o dată la o sută de ani, acesta iese la suprafaţă numai pentru un ceas. Dacă vreun vizitator ar cumpăra de la locuitorii oraşului scufundat sub ape un obiect cât de mic, oferind la schimb o monedă, blestemul ar fi rupt, iar oraşul Vineta nu s-ar mai ascunde în adâncuri. În zadar, bărzoiul Ermenrich îl aduse pe Nils în zonă, la momentul potrivit, căci băiatul nu avea niciun ban cu ajutorul căruia să salveze oraşul.
Nils fu răpit de un cârd de ciori, îl omorî pe conducătorul acestora, le oferi zburătoarelor negre bănuţi de argint şi astfel acestea uitară de răzbunarea morţii şefului, iar în cele din urmă, Fleţ-Nătăfleţ, cioara cu o pană albă la aripă, îl ajută pe prichindel să scape de urâţenii; acesta îl duse într-o colibă. Aici, Nils adormi. În ziua următoare, prichindelul dă ochii cu vulpoiul însetat de răzbunare, scăpând de acesta ca prin minune şi întâlnindu-se cu bunul său prieten, Martin.
O latură a răutăţii omeneşti apare în cazul răţoiului Jarro şi a celor care-l salvaseră. Oamenii îl salvaseră pe micuţ, însă nu cu intenţii bune, ci cu gândul de a-l folosi pe post de momeală pentru celelalte raţe. Jarro era legat şi dus la lac, unde celelalte surate veneau să-l salute, în timp ce bărbatul privea întreaga sccenă, cu puşca la ochi, pregătit să vâneze zburătoarele.
În comparaţie cu omul, raţele, gâştele, dar şi celelalte vieţuitoare nu sunt în stare să facă rău fiinţei umane. Animalele încearcă să-i devină omului, prieten şi chiar unul credincios.
Cu toate acestea, Minunata călătorie a lui Nils nu se apropie de sfârşit, ci continuă cu şi mai multă aventură şi mister. Citiți și partea a doua a recenziei.
