Titlul: Miorița, balade populare
Editura: Cartex
An apariție: 2018
Număr de pagini: 240
„Mioriţa” rămâne cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru conform afirmaţiilor lui Mihail Sadoveanu. Această creație populară dăinuie, continuând să impresioneze generaţiile prin frumuseţe şi mister.
Balada reprezintă o creație epică (populară sau cultă) în formă liberă sau în versuri, având ca subiect o acțiune eroică, un fapt istoric, o legendă etc, cu personaje puţine şi acţiune scurtă. După tematică, baladele sunt de mai multe feluri: pastorală („Mioriţa”), haiduceşti („Toma Alimoş”), istorice („Novac şi corbul”).
Balada „Mioriţa” ocupă un loc fruntaş în ansamblul culturii populare româneşti, între cele patru mituri fundamentale: mitul etnogenezei („Traian şi Dochia”), mitul fuziunii omului cu natura („Mioriţa”), mitul elanului creator („Mânăstirea Argeşului”), mitul iubirii („Zburătorul”).
Balada cunoaşte o mie de variante, răspândite pe cale orală, din generaţie în generaţie, pe tot cuprinsul României. Nu s-a putut şi nici nu se va putea stabili vreodată cu precizie când a luat naştere şi cine a creat-o.
Scriitorul Alecu Russo a scos la lumină această creaţie, în timpul exilului său la mănăstirea Soveja. Acesta a auzit-o de la ţăranii din partea locului; valoarea baladei l-a impresionat şi astfel, a încredinţat-o bunului său prieten Vasile Alecsandri.
Opera a văzut lumina tiparului pentru întâia oară în ziarul „Bucovina”, în anul 1850, apoi apare în volumul „Balade (Cântece bătrâneşti adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri)”, iar în 1866 sub denumirea de „Poezii populare ale românilor”.
Varianta publicată de Vasile Alecsandri se remarcă din celelalte o mie, fiind cea mai apropiată de adevăr, fiind densă în idei, dar şi cea mai realizată din punct de vedere artistic, prezentând filozofia existenţei şi a rostului omului în lume.
Din punct de vedere structural textul este alcătuit din versuri scurte, ce au măsura de 5-6 silabe, rima împerecheată sau monorimă şi ritm trohaic; iar subiectul este unul simplu: … trei ciobănei./Unu-i moldovan,/Unu-i ungurean/ Şi unu-i vrâncean. coboară cu turmele la vale, deoarece aici este climatul mai blând. Invidia față de ciobanaşul moldovean, îi determină pe ceilalţi doi (ungurean şi vrâncean) să se sfătuiască să-l omoare, pentru a-şi însuşi averea răposatului. Planul este auzit de o oiţă năzdrăvană și împărtăşit stăpânului său. Mioara primeşte în schimb ultimele dorinţe ale moldoveanului, în eventualitatea că va muri.
Pornind de la această structură simplă şi neobişnuită, geniul popular a ţesut o poveste fascinantă, împletită din mituri şi tradiţii străvechi, credinţe, atitudini, dorinţe ale omului simplu.
Acţiunea este plasată Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai, într-un peisaj de munte, fără repere concrete. Pășim imaginar într-o regiune pitorească, la propriu, de la baza unui versant (Pe un picior de plai) al unui munte acoperit cu pajiști. Imaginea pare decupată dintr-un spațiu paradisiac, primordial, semnalat prin metafora Pe-o gură (cu sensul de intrare într-un ținut, regiune) de rai. Timpul istoric al acţiunii este plasat toamna, în momentul coborârii turmelor la iernat, de la munte la şes. Întâlnim motivul transhumanţei, adică circulaţia periodică din străvechime a turmelor înspre sau dinspre munte, în funcţie de anotimp.
Diminutivul ciobănei accentuează vârsta fragedă a oierilor, care preiau de la părinţi dragostea pentru creşterea ovinelor.
Creatorul a simţit nevoia să înfăţişeze cei trei baci ca reprezentanţi ai celor trei provincii: Moldova, Transilvania şi Muntenia, subliniind astfel că românii reprezintă o singură naţiune. Pe de altă parte cifra 3, ne aduce aminte de universul fabulos al basmelor. Și, într-adevăr, numărul impar 3 are în tradiția populară o semnificație sacră, magică. Trei este adesea numărul eroilor din basme și tot trei sunt încercările pe care trebuie să le depășească eroul în parcursul inițiatic.
Neliniştea unei mioare năzdrăvane, înzestrate cu grai, atrage atenţia stăpânului său: Ori iarba nu-ţi place,/Ori eşti bolnăvioară,/Drăguţă mioară?. Personificarea oiţei face din animal un personaj fabulos, cu puteri ocrotitoare, care ne poartă gândul din nou către ființele fantastice din basme.
Dialogul dintre oaie şi stăpân este presărat cu diminutive ceea ce denotă apropierea dintre cei doi, dragostea reciprocă şi chiar grija pe care şi-o poartă unuia altuia, dar şi comunitatea dintre om-animal, om-natură. Odată cu dezvăluirea planului diabolic al celor doi ciobani, mioara îl sfătuieşte pe baci să-şi ia măsuri de precauţie pentru a se proteja. Ai zice că în subtext mioara reprezintă acel puternic și necesar instinct de autoconservare care veghează în fiecare ființă, umană sau animală. Aşadar, el ar trebui, să fie prevăzător, să se apere de pericol, să-şi îndepărteze oile proprii de celelalte şi să aibă aproape un câine credincios. Drăguţule bace,/Dă-ţi oile-ncoace,/La negru zăvoi,/Că-i iarbă de noi/Şi umbră de voi./Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câine,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc.
Testamentul ciobanului reprezintă partea cea mai amplă a baladei. Ea face trecerea de la epic la alegoric, de la piciorul de plai la gura de rai. De la coordonatele concrete, la cele metafizice, guvernate de armonie și integrare. Ciobănașul nu se teme de moarte, nici nu dezvăluie cum va proceda, dacă va opune rezistență sau nu, ci doar transmite ce își dorește, tinzând către un destin excepțional.
Ciobănaşul și-ar dori doar ca cei doi posibili asasini, în cazul în care planul le-ar reuși, să îl îngroape cum se cuvine: În strunga de oi,/Să fiu tot cu voi;/În dosul stânii/ Să-mi aud cânii. Alegerea mormântului în apropierea stânii denotă dragostea adevărată pe care baciul le-o purta mioarelor, câinilor şi chiar vieţii de cioban. Acesta şi dincolo de moarte, după îndeplinirea ritualului de înmormântare, pe care îl consideră foarte important pentru realizarea trecerii către cealaltă lume, le vrea pe oițele lui aproape, simţindu-se astfel împlinit pe vecie.
El îşi doreşte să-i fie puse la cap cele trei fluiere: de fag, de os şi soc, obiecte nedespărţite, care i-au alinat dorul inimii tinere în momente de singurătate, prin versul lor duios sau cu foc.
Pe oiţele sale, ciobănaşul le vede bocitoare: Ş-oile s-or strânge,/Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge! Folosirea metaforei lacrimi de sânge este sugestivă pentru suferinţă și moartea tragică a ciobanului.
Ca un părinte protector, ciobănaşul simte nevoia de a le ascunde mioarelor adevărul asupra morţii sale: Iar tu de omor/Să nu le spui lor./Să le spui curat/Că m-am însurat/Cu-o mândră crăiasă,/A lumii mireasă.
Sus la munte, lipsit de rude sau prieteni, ciobanul recurge la unica soluţie posibilă: imaginarea nunţii cosmice, care cuprinde „personaje” din cadrul natural, atât terestru cât şi cosmic: Soarele şi luna/Mi-au ţinut cununa./Brazi şi paltinaşi/I-am avut nuntaşi,/Preoţi, munţii mari,/Paseri, lăutari,/ Păserele mii,/Şi stele făclii!
Elementul de legătură între ritualul înmormântării şi ceremonia nunţii este steaua căzătoare. Prin substituirea morții tragice cu o nuntă fabuloasă se realizează integrarea firească în ordinea macrocosmică a celui care printr-o moarte violentă iese în afara normelor comunității și care, prin dispariția sa prematură nu își poate consuma ciclul firesc al vieții.
În ultimele clipe de viaţă, ciobănașul se gândeşte şi la mama sa bătrână; fapta sa simbolizează dragostea fidelă, dar şi dragostea maternă, căci el ştie că femeia îl va căuta mereu. Acesta îi cere mioarei să-i ascundă adevărul despre moartea sa, pentru a nu o face să sufere, dovedind astfel o mare delicateţe sufletească. Măicuţei i se va transmite că baiatul s-a căsătorit cu o fată de crai. Ca măicuţa să creadă, acesteia îi sunt ascunse toate semnele ce ar putea pune la îndoială nunta fiului său: mireasa nu este crăiasa lumii, iar de steaua căzătoare nu i se va pomeni, nici de participarea elementelor naturii la nunta fiului său.
Balada lasă deschis deznodământul și oferă cititorului, de această dată, mai mult decât ar putea face un basm din care finalul moralizator și fericit nu poate lipsi. Îi aduce o temă de meditație și un sentiment de liniște interioară dificil de descris în cuvinte. Cine nu și-ar dori să-și privească cu detașare soarta, propriile temeri, întemeiate sau nu, și să aibă puterea să rupă fără ezitare lanțurile condiției sale limitate la verbele a supraviețuii, a simți, ridicându-se către un sens mai înalt al existenței guvernate de verbele a cugeta, a conștientiza, a se integra într-o dimensiune spirituală.
Balada „Mioriţa” reprezintă sinteza gândirii şi a spiritului românesc prin profunzimea ideilor şi prin dramatismul sentimental. Această operă a conturat specificul poporului românesc. Ea a impus „spaţiul mioritic” în cultura românească.
Miorița
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
