Titlul: Moara cu Noroc
Autor: Ioan Slavici
Editura: Cartex
An apariţie: 2021
Număr pagini: 208
Ioan Slavici este considerat unul din marii clasici ai literaturii române alături de Eminescu, Creangă și Caragiale, pentru faptul că, asemeni colegilor săi de generație, a câștigat un statut de etalon în literatura română. Cei patru devin, pentru scriitorii care au urmat, modele estetice și tot atâtea provocări în a scrie original, în a fi mai buni.
Ecouri din intențiile prozatorului arădean regăsim la Liviu Rebreanu, acesta oferind profunzime, în aceeași manieră realistă, analizei sale asupra unei comunități aparte, cea din Ardeal.
Ioan Slavici a continuat direcția realistă conturată de pașoptiști, la jumătatea secolului XIX. Intenția sa a fost de a oferi atât o bază reală scrierilor sale, cât și un conținut universal uman personajelor sale.
El nu se abate de la convingerea că trebuie să aducă cu originalitate sub ochii cititorului doar ce i-a fost dat să cunoască, să observe. Operele sale reflectă în detaliu realitatea socială arădeană, din secolul XIX, perioadă în care a trăit. De asemenea, prin evoluția personajelor sale, explică și felul cum au schimbat determinările sociale ale epocii viețiile oamenilor.
Ideile artiștilor aparținând curentului realist susțin comunicarea directă dintre artă și realitate. Realitatea este sursa de inspirație validă pentru actul artistic. Rosturile, obiceiurile, datinile, ceea ce este în firea lucrurilor întâlnesc voința și aspirațiile omului în luptă cu destinul său. Acesta suportă consecințele atunci când nesocotește sau sfidează legile nescrise ale realității, iar corecția pare a veni mai degrabă dintr-o echitate divină, care restabilește un echilibru tulburat, decât din partea vreunei autorități umane juste. De aici și personaje remarcabile, robuste din punct de vedere fizic și psihic, dar niciodată excepționale, niciodată extraordinare, niciodată liniare. Realizăm, drept urmare, la scriitorii realiști o preocupare permanentă pentru ceea ce este esențial atunci când ne referim la realitate, cu alte cuvinte ei nu copiază realitatea ci o transpun artistic într-o poveste de mare impact.
Ioan Slavici se formează într-un climat cultural în plină schimbare, ancorat în inovațiile aduse de mișcarea pașoptistă (1840-1860). Pe de-altă parte nevoia de judecată logică, de luciditate care caracteriza estetica realistă, la care aderă, se împletește cu povestea vieții sale tumultoase, cu originile lui țărănești. Este ceea ce credem că aduce acel plus savoare și conferă unicitate. El nu este doar un cunoscător al vieții, un înțelept ci un om care a trăit viața cu intensitate și a experimentat tot felul de situații și evenimente. Iar aceste experiențe s-au regăsit în scrierile sale, conferind autenticitate și valoare.
O viață ca-n romane
Prozatorul Ioan Slavici (1848 – 1925) s-a născut în Șiria, comitatul Arad, unul dintre cele mai vechi din Regatul Ungariei, autoritatea administrativă de odinioară. Astăzi teritoriul fostului comitat se împarte între Ungaria și România. Partea românească a acestuia este inclusă în județul Arad. Anul nașterii scriitorului coincide cu cel al revoluției pentru unitate națională, revoluția de la 1848.
Imaginați-vă un copil năzdrăvan, de neoprit când venea vorba de aventură și primejdii de tot felul, în stilul lui Nică din Amintirile lui Creangă. Îi plăcea să-i asculte povestind pe băieții din sat care își păzeu vitele să pască. Poveștile unei figuri patriarhale fascinante, un fruntaș al satului, care îl crescuse pe tatăl său, erau de asemenea la mare căutare. Copilul Ioan Slavici a fost adorat de tatăl său, ridicat dintr-o familie de țărani la condiția de meșteșugar (a fost cojocar) și penalizat de mama sa, Elena, ori de câte ori se arăta nerespectos. Elevul Slavici a fost unul capricios, dar hotărât să-și desăvârșească studiile la Viena, descurcându-se cu cheltuielile. Aici îl întâlnește pe Eminescu, iar cei doi devin liderii tinerilor studenți români din capitala imperiului habsburgic. Scriitorul a fost și un jurnalist aprig, dar sincer și de neclintit în convingerile sale, cu care astăzi este posibil să nu fim de acord. Pentru acele idei a făcut de mai multe ori închisoare.
Componența creațiilor sale pare să confirme climatul artistic atât de pitoresc în care a evoluat. În afară de nuvelele și romanele care l-au consacrat și îl recomandă, Ioan Slavici a scris și o serie lungă de povești. Acestora li se adaugă creații dramatice și o memorialistică foarte interesantă și valoroasă.
sinteză de Anca Spiridon
Moara cu noroc
Nuvela psihologică „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în anul 1881, în volumul de debut „Novele din popor”.
Opera debutează cu vorbele bătrânei din familie, pline de înțelepciune, care sună ca un avertisment: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Hotărât și dornic să scape de sărăcie, Ghiță dorește să se mute la Moara cu noroc și astfel să devină cârciumar, să vină în întâmpinarea drumeților cu hrană și băutură pe măsură. Zona în care se afla Moara cu noroc accentuează sentimentul de nesiguranță trăit de cititor, care are presentimentul unor acțiuni sumbre.
La scurt timp, trei oameni de-ai lui Lică Sămădăul (regionalism care înseamnă supraveghetor peste porcari) își fac apariția la han. Aceștia mănâncă și beau fără să plătească. Prezența celor trei și acțiunile acestora sunt semne că figura de legendă a lui Lică bântuie întregul ținut cu ceata lui de hoți, care nu vestesc nimic bun, ci numai dezastrul.
Apariția lui Lică la Moara cu noroc va tulbura liniștea lui Ghiță și a familiei acestuia. „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur.”
Atitudinea cârciumarului față de mult prea tânara sa nevastă se schimbă treptat, treptat: „acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” Pe Ana o neliniștea apropierea dintre Ghiță și Lică. Aceasta îl citise pe porcar și-și dădu repede seama că bărbatul era rău, lipsit de scrupule și foarte viclean.
Într-o seară de toamnă, la Moara cu noroc, pe lângă drumeți s-au mai aflat și Lică cu ai lui și trei țigani: „unul cu vioara, altul cu clarinetul și al treilea cu țimbala”; la rugămințile porcarului, lăutarii au pornit a cânta, iar Lică începu a juca. Cum jocul fără femeie nu are rost, acesta o invită pe Ana la dans. Femeia refuză, dar însuși soțul ei o îndemnă să accepte invitația lui Lică la dans; porcarul o luă în brațe, o ridică, o învârti și o sărută cu patimă sub privirile lui Ghiță pline de gelozie. Prietenia cu Lică, lui Ghiță îi prinse bine și îi aduse multe beneficii. Acum acesta avea: porci, vaci, căruță, cai și bani, însă relația cu familia sa se răcise.
O veste cumplită zgudui firul monoton al poveștii: arendașul fusese călcat, iar în viziunea jandarmilor, Lică se afla în spatele acestui fapt. În noaptea cu pricina, Lică și ai lui fuseseră cazați la han, iar de-a lungul nopții, în mai multe rânduri, Ghiță și Ana fuseseră treziți din somn din cauza zgomotelor de afară; cârciumarul zări pe fereastră un bărbat și o femeie, în timp ce Ana îl văzuse pe Lică venind spre han. Anchetele asupra cazului au început, iar Ghiță a fost luat la întrebări de Pintea și de comisar. Din acele clipe, prietenia dintre Pintea și Ghiță a fost pusă sub semnul întrebării, acțiunile cârciumarului nu-i dădeau pace celuilalt.
După declarații, Ghiță împreună cu Pintea se întorceau spre han, dar mersul le-a fost întrerupt de o căruță fără cai în care au găsit un copil mort. Pintea se îndreaptă spre pădurea din preajmă, sperând că va găsi mai multe detalii despre asasini, iar Ghiță îngrijorat luă drumul spre han. În urma căutărilor, Pintea mai descoperi trupul fără viață al unei femei și un bici care îl conduse pe urma asasinilor: Lică și oamenii lui Buză-Ruptă și Săilă Boarul. Ajunși în fata justiției, Lică și Ghiță au scăpat de pedeapsă, însă cei doi, Săilă și Buză-Ruptă „fură osândiți pe viață”.
Ghiță încearcă și dori să-l dea pe Lică pe mâna justiției, însă banii nu-l lăsau. Cârciumarul se dădea prieten cu Pintea și-l informa pe acesta cu privire la faptele porcarului, dar nu era deplin cinstit față de jandarm, nu-i putea mărturisi că și lui îi reveneau o parte, mai exact jumătate, din banii furați de Lică.
Plecarea bătrânei și a copiilor în ajunul Paștelui, la rude, simbolizează destrămarea familiei. Bătrâna parcă simțind pericolul și marea despărțire ce-i pândea, o sărută pe Ana de mai multe ori.
Rămași singuri la Moara cu noroc, Ghiță și Ana începură petrecerea alături de Lică, oamenii acestuia și lăutarii. Porcarul rândui plecarea celor prezenți la han, chiar și a lui Ghiță, rămânând astfel singur cu Ana cea frumoasă și tânără.
Reîntors acasă, Ghiță o găsi numai pe Ana, pe care o omorî cu un cuțit înfipt în inimă, pentru ca apoi Lică să-i administreze lui Ghiță un glonț în ceafă și să incendieze hanul.
Simțindu-se urmărit și părăsit de cal, care era obosit, Lică o luă la picior, cu Pintea pe urme. Nevrând să cadă pradă justiției, Lică se izbi cu capul de un stejar, murind. Vorbele bătrânei privind rămășițele morii, vin ca o cortină în încheierea nuvelei: „[…]așa le-a fost dat!…”
Note personale
Pentru a reuși în viață, Ghiță este nevoit să-și schimbe meseria și astfel din cizmar devine cârciumar. Acțiunea nuvelei este plasată în Câmpina de Vest, pe parcursul unui an, între două repere religioase importante: de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
În nuvelă scriitorul prezintă două mentalități, două moduri de a vedea viața și finalitatea ei, cea a bătrânei care aderă la cumpătare și mulțumirea omului cu ceea ce are, fără a recurge la schimbări radicale, forțând astfel mâna destinului, și cea a lui Ghiță care este însetat de bani și nădăjduiește la un trai mai bun.
În al doilea rând, se confuntă două mentalități etice, morale, Ghiță care dorește să scape de sărăcie prin muncă „cinstită” și Lică, cel care recurge la mijloace riscante, dar foarte rapide (furtul).
Focul ce cuprinde hanul vine ca o pedeapsă dată de destin. Firea rece, stăpânită a asasinului Lică, crimele, sinuciderea, atmosfera de groază, în care se derulează acțiunea, incendiul provocat de Lică la han, conturează caracterul înfiorător al nuvelei.
Creatorul expune în această operă tipul omului din mediul rural, cu frică de Dumnezeu, care este întruchipat de bătrână. Aceasta mergea duminica la biserică, se ruga, se mulțumea cu ceea ce avea, iar răsplata pentru sufletul său bun, cinstit și curat era chiar viața, simplitatea și bucuria de a trăi; dacă pentru „pacătoși” viața ia sfârșit în deznodământul operei, bătrâna nu are de suferit, ea trăind în continuare alături de nepoții săi.
Lică, întruchipând mediul extern și impactul acestuia asupra oamenilor, a jucat un rol important în schimbarea de destine; pe când Ghiță din om cinstit a devenit omul porcarului, Pintea a făcut tocmai invers, ajungând omul legii dintr-un tâlhar. În concluzie, în cazul lui Ghiță, titlul „Moara cu Noroc” este ca o ironie, fiind de fapt „Moara cu ghinion”.
Florina Dinu
