Titlul: Poezii
Autor: Nicolae Labiș
Editura: Cartex
An apariție: 2018
Număr pagini: 238
Pe 2 decembrie 1935, satul Poiana Mărului, comuna Mălini, o veche așezare românească, se-nfiora, la ceas de asfințit, pregătindu-se să-ntâmpine un alt proroc, un mândru prometeu „purtând alt mit” („Meșterul”), venit pe lume să-i făurească nemurirea.
M-am născut iarna, la sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă,
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.
Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vână de apă, tâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.
(„Începutul”)
Nicolae Labiș este acea figură de legendă a literaturii noastre. A realizat în cei douăzeci și unu de ani ai scurtei sale vieți cât alții în sute. Chiar dacă destinul a condus bezmetic un tramvai, în noaptea spre 10 decembrie 1956, zdrobindu-i neatent tropotul lung și mereu al galopului său, chiar dacă i-a deconectat de la viață, pe 22 decembrie, trupu-i vătămat, incandescența poeziei sale luminează și astăzi. Premoniția dureroasă a poetului, din poezia „Biografie”,
Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Și că-s menit să înving veșnicii și genună,
Dar nu știa de pe atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav și răsunet prea slab, că adună
Abur de vis și de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung și mereu al galopului meu.
este ostoită doar de gândul său veșnic călător, care răzbate înviorat până la noi, în versurile poeziei „Confesiuni”:
Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera și inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.
Așa că am lăsat în urmă regrete, rânduri goale din manuale școlare, supoziții prea pline de scenarii privind viața și moartea sa tragică și am surâs ca unui prieten care mi-a ghicit gândurile, m-a descoperit, m-a privit.
Pentru că da, versul său îl poți pune într-un colț de suflet, un pansament pe-o rană, dând suflu aripilor frânte și formule magice blestemelor ascunse. Îl poți fixa pe-o pânză, dar niciodată în rame, căci curge fără opreliști, uluitor de bine, ca-ntr-o poveste-n versuri, ca-ntr-un cântec de război, ca-ntr-o doină pentru ca apoi să țâșnească ridicând peisaje și țări ideilor pure, verticale.
Dar iată cum m-a furat poezia. Petrecând măcar un ceas cu poezia sa, începi să crezi… ce nu ți s-ar putea întâmpla, firește, dar ești fericit că s-a întâmplat totuși altcuiva, ca atunci când ai fost martor al un eveniment cosmic.
Și-ntr-adevăr poetului îi descifrezi – litera și inima – cu mintea și inima. Iată poezia ce-o dedică Cititorului, ca pe un veritabil testament liric:
Deși-i din implicații și rămurișuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup.
(„Poezia”)
El a trecut din viaţă direct în legendă…, Nichita Stănescu (sursa: http://serbantomsa.blogspot.ro/)
Ești, pe rând, vânător și pradă ca-n cea mai apreciată și mai frumoasă dintre poeziile sale: „Moartea căprioarei”. Se miră și astăzi o lume de frumusețea ei. Iar colegul său de generație, Nichita Stănescu (era mai în vârstă ca Labiș cu doi ani) mărturisea unor prieteni revelația, pe care această poezie i-a adus-o atunci când, în amfiteatrul Facultății de Filologie, Nicolae Labiș a prezentat poezia: Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic… Ne-a recitat poemul „Moartea căprioarei”… Am fost copleşit… Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu… (sursa: http://serbantomsa.blogspot.ro/).
Reacție inexplicabilă, dar sinceră, neexagerată, pentru că poetul Necuvintelor, referindu-se la aceeași poezie, ar fi afirmat că ar fi dat orice să fi scris el „Moartea căprioarei” (sursa: http://jurnalul.ro/)
L-a invidiat sincer și l-a admirat nespus pentru că o poză a lui Nichita Stănescu reînvie în atitudine o fotografie a lui Labiș. Îi leagă parcă ceva și-n vers: Azi, iată, am văzut un curcubeu/Deasupra sufletului meu. („Primele iubiri” – Nicolae Labiș), Şi privirea-n sus ţâşni,/curcubeu tăiat în două,/şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii. („Leoaică tânără, iubirea” – Nichita Stănescu).
Pentru noi, cu certitudine, amândoi rămân deopotrivă doi dintre marii noștri poeți.
Dar revenind la „Moartea căprioarei”… imaginați-vă ce-ar putea scrie, ani mai târziu, un copil din țările care astăzi sunt sfâșiate de război, dacă ar avea talentul lui Labiș.
Copil fiind, el a trăit, a văzut războiul (Al Doilea Mondial) și ni-l prezintă prin ochi de copil, sperând probabil că vom reține ceva, că pădurea neatinsă din sufletul unui copil nu va mai fi nicicând mutilată, așa cum s-a întâmplat în „Moartea Căprioarei”. Poezia a avut la bază o experiență trăită de copilul Labiș în perioada secetei și a foametei, care au urmat cumplitului război. Oamenii erau mânați de foame și, în viziunea sa, întinau pădurea sa dragă, dar era conștient că nu aveau ce face: Iar datina și mila sunt deșarte,/Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte („Moartea căprioarei” ).
Pentru a înțelege poezia, suntem obligați să înțelegem contextul. Iar poetul ne pregătește, prin alte poezii, din volumul Primele iubiri. Copilul și-a văzut tatăl plecând pe front cum l-a-nghițit albă și veștedă zarea./ Cu ochii ațintiți pe geamul spart,/Mama rămase mută, ca de fier; („Începutul”). Așteptarea nesfârșită și întrebările nerostite ale copilului Nu știam de ce-i plânsă mama („În ziua neuitată…”) aveau să fie confirmate de imagini terifiante În ziua neuitată de douăzeci și patru august când halucinant Automatele nemțești îi secerau fără alegere;/Unii mușcau piatra șoselei, alții pumnul crispat./Unul a sărit gardul nostru, prăvălindu-se/Sub cireș lângă mine, cu capul crăpat.[…] Se cernea seara și tremuram lângă mama./Era de sânge cerul și pământul, plin./Și câinele nostru cel alb se uita cu mirare/Cum zace desfăcut în iarbă bărbatul străin. („În ziua neuitată…”).
Mult mai târziu a priceput de ce tatăl său întors de pe front purta adânci răni sufletești și avea coșmaruri în care lupta cu inamici imaginari („Locuri și întâmplări”). Răbufnește în vers, scriind în numele tatălui și bunicului său și al tuturor eroilor necunoscuți un „Blestem” adresat acelor oameni care conduc lumea spre războaie, alchimiștii noului pârjol („Zurgălăul”), care ar trebui să înțeleagă că ura naște ură și violența, violență, prin copiii celor uciși în luptă: Amanți ai morții, cunoscut vi-i vouă/Că tata are încă-un braț întreg,/Că tefere mi-s mâinile amândouă/Și gândurile mele înțeleg.
Ajungem și la vremea secetei, a foametei care luaseră în stăpânire țara după război. Sora sa se îmbolnăvise, iar tatăl împreună cu singurul băiat al familiei au plecat să aducă carne din pădure. O misiune imposibilă pentru cel mic, atașat sufletește de codru și de vietățile din acesta.
Ce-i drept avem în Nicolae Labiș un veșnic îndrăgostit al pădurii, probabil văzute în copilăria sa ca un tărâm de basm și magie, un izvor de inspirație. Și să ne imaginăm: Mălinii săi natali trebuie să fi fost tare frumoși. Localitatea de pe malurile râului Suha Mare, astăzi în județul Suceava, avea și are în apropiere Munții Stânișoarei, iar numele i-a fost dat de o pădure de mălini, arbori care există și astăzi acolo. Jocurile sale de copil erau știute de draga sa pădure, de râul său, de spațiul său sacru, cea de-a doua casă: Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,/Era o apă de cleștar și de stele – Peștii alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,/Lunecau lângă genele mele.
Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă/Ascultam țârâitul de greier bolnav;/ Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă./Nouri scămoși în spinări purtau frigul jilav. („Începutul”).
Poezia este pentru Nicolae Labiș o depozitară, o păstrătoare a nestematelor naturii, gândind mai târziu că prin ea vor rămâne nedespărțiți: Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,/Că am strigat întâia-njurătură,/Că am gustat din scorburi faguri dulci/Ori gustul lacrimii sărate-n gură,/Stângaci, iubind aici întâia oară,/Ți-am spus, când nu-i spusesem încă ei…/Tu mi-ai vegheat încovoiat asupra-mi/Întâi șovăielnici pași ai mei. („Încheiere”).
Ei bine, nu a uitat-o nicidecum și probabil unul din momentele strânse în lacrima sărată a fost „Moartea Căprioarei”.
Pădurea era de nerecunoscut. Arșița desfigurase peisajul și îi vlăguise pe oameni: Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/Firul de apă prelins din cișmea./Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă/Planetă, imensă, străină și grea.
În miezul unei alte zile toride, cei doi, tată și fiu, se îndreaptă spre locul din pădure în care vor veni căprioarele să se adape, Când va scăpăra soarele, când va licări luna. Și așteaptă. Și băiatul simte pentru prima dată cum izvorul de apă – viața îl leagă ca să-l despartă, prin sete, de vietatea care va muri. Pentru prima dată va veni nu pentru a fi privită pe furiș și admirată, ci pentru a salva cu viața ei viața copilului și a familiei sale.
Sunt două strofe care se repetă suferind totuși modificări esențiale. Acestea explică tot clocotul interior din sufletul băiatului, drama de a se împărți, de a răspunde egal instinctelor vitale, datoriei față de familia sa și dragostei pentru natură, pentru care vibrau corzile sufletului său și pe care la final și-o înăbușă.
Prima pare o ultimă încercare de protest, o acțiune în disperare de cauză:
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac./Amețitoare apă, ce limpede te clatini!/Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/La ceas oprit de lege și de datini.
A doua este ca o acceptare, până atunci viața îi părea ceva limpede, pur, clar, acum o vede cum s-a întunecat:
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau,/Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!/Mă simt legat de vietatea care a murit/La ceas oprit de lege și de datini…
Toate ipostazele naturii la asfințit, cele care altădată îi păreau feerice, îi refac tabloul unui ritual demult cenzurat, în care el pregătea jertfirea unui animal: Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă/Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,/Și stelele uimite clipiră printre ele./Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/Frumoasă jertfă a pădurii mele.
Dar dorințele nu i s-au împlinit, iar temerile au devenit aievea. Vietatea vine și este ajunsă de bătaia puștii tatălui său. Și viața căprioarei spre zările târzii/Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna/Când lasă cuiburile sure și pustii. Odată cu moartea ei, pierde și inocența copilăriei: Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!/Din ierburi prind în mâini fără să știu/Un clopoțel cu clinchet argintiu…/De pe frigare tata scoate-n unghii/Inima căprioarei și rărunchii.
Nicolae Labiș vine cu propria sa versiune a Paradisului Pierdut, între vârsta copilăriei și vârsta maturității, între vis și realitate, între viață și moarte, între natură și civilizație, între foame și iubire, între război și pace, între spirit și materie, nu știm. Și azi încercăm să înțelegem și descoperim alte și alte semnificații.
Profunzime, sensibilitate, intuiție și clarviziune, o uluitoare precizie în a extrage posibilități lirice din episoade de viață obișnuită, trecându-le prin focul intens al trăirilor, acestea sunt poeziile lui Nicolae Labiș, dintre care „Moartea căprioarei” este poate cel mai bun exemplu.
Poeziile sale sunt de multe ori de mari întinderi. „Moartea Căprioarei”, cu cele douăsprezece strofe ale sale, nu este dintre cele mai lungi. Strofele sunt adesea inegale ca număr de versuri. Versurile se remarcă prin plasticitate, o uriașă forță a sugestiei.
Poetul a publicat două volume de poezii în timpul vieții: „Puiul de cerb”, „Primele iubiri”. „Lupta cu inerția” este volumul care i-a fost publicat postum. Opera sa mai cuprinde și alte creații, chiar pentru copii. Le găsiți aici.
Rămâne să citiți poeziile sale. Deosebit de frumoase sunt cele dedicate scriitorului Mihail Sadoveanu, reunite sub titlul Sadoveniene.
Destinul, dar mai ales expresia sa, poezia, nonconformismul său, vibrația versurilor sale îl recomandă ca pe un poet al tinerilor. Așa să fie. Deci spor la citit.
Sunt articole foarte interesante despre poet și poezia sa la aceste link-uri:
http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/labis-un-destin-in-bataia-pustii-528856.html
http://serbantomsa.blogspot.ro/2009/12/nicolae-labis-si-nichita-stanescu.html
