Titlul: Poezii (conține Odă în metru antic)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Poezia „Odă (în metru antic)” a fost scrisă de Mihai Eminescu după „Glossă” – citește aici prezentarea. Poemul face parte, cu alte cuvinte, din aceeași categorie, a creațiilor din perioada maturității artistice a poetului, fiind trecută de asemenea prin mai multe variante succesive – 11 variante, între 1874-1882. Este publicată în 1884. Una dintre variante i-a fost dedicată lui Napoleon – o personalitate ilustră a istoriei universale admirată de poetul român. Prin această poezie, Eminescu se apropie de clasicism, inspirându-se din versificația poetei elene, Sappho ( sec. VI î. Hr).
În general, oda comunică sentimentele de preamărire ale autorului față de o personalitate, față de patrie sau limbă. Privitor la structura ei, citim în dexonline.ro că oda este o specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică). Paranteza din titlul poeziei lui Eminescu, „în metru antic”, ne ajută să deducem vechimea acestei specii lirice; în antichitate, oda reunea acele poezii, poeme cu subiect eroic cântate sau recitate cu acompaniament de liră (sursa: dexonline.ro). Părintele odei a fost poetul roman Horațiu (Quintus Horatius Flaccus). Acesta a scris patru cărți de ode – „Carmina” -, doar că, în cazul lui, nu au fost transpuse pe muzică, fiind exclusiv creații literare în versuri. Un motiv major al odelor lui Horațiu este reprezentat de meditația asupra trecerii ireversibile a timpului.
La Eminescu, Oda nu are nimic retoric, convențional. La acesta, cel mai frumos cântec de dragoste se transformă într-unul de moarte.
„Oda” eminesciană aduce un elogiu iubirii, „în metru antic”, sugerând întoarcerea poetului la simplitatea clasică, simbol al rațiunii și perfecțiunii.
În „Odă (în metru antic)” se regăsesc frământări existențiale cu privire la viață, moarte, nemurire, trecerea timpului. Poezia conține cinci strofe a câte trei versuri și un vers final. Primele trei versuri au măsura de doisprezece silabe și al patrulea vers are măsura de cinci silabe; iar ritmul (dactil, trohaic) alternează silabele lungi, accentuate cu cele scurte, neaccentuate, după modelul poemelor antice.
Tudor Vianu, analizând această operă, a remarcat că poezia face trecerea de la stilul retoric din poezia de tinerețe a lui Eminescu la limbajul structural și aforistic.
Lirismul este subiectiv, iar întreaga poezie ne vorbește despre chinul existențial. Viața omului este indestructibil legată de moarte, ca un act final de trecere în neființă, dar este amenințat de sentimentul morții în orice moment.
Acest chin existențial este prezent în prima strofă prin înlănțuirea a trei verbe: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Pentru creator suferința pricinuită de iubire este echivalentă cu o boală care te destramă, cu o moarte.
La începutul poeziei, Eminescu suprapune cele două planuri ale existenței – cel al echilibrului, prin contemplație senină și calmă, și cel al trăirii iubirii, echivalent cu o ardere violentă: Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Întreaga poezie se organizează în jurul versului de debut: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Iubirea poetului pendulează așteptarea dureros de dulce și voluptatea morții neîndurătoare.
Asocierea dintre cele trei verbe este atât de neașteptată, dar semnificativă. Pentru poet, a învăța să mori este sinonim cu a învăța să trăiești. Pronumele „tu” are o dublă semnificație, poate însemna apariția iubitei, dar și apariția suferinței. Iubirea, adică suferința „dureros de dulce”, este comparată cu chinurile lui Heracles (Hercule), victimă a centaurului Nessus şi a geloziei propriei lui soții. (Nessus a fost în mitologia greacă un centaur faimos, care a fost omorât de Heracles, și al cărui sânge otrăvit, la rândul lui, l-a omorât pe Heracles. – sursa: wikipedia.org).
În această ardere apare speranța reînvierii precum Pasărea Phoenix din propria ei cenușă.
În ultima strofă, poetul prezintă ideea regăsirii de sine, ideea echilibrului pe care o căuta și prin acea poză distantă, prin acea nepăsare tristă, detașare contemplativă a lui Hyperion din „Luceafărul”.
Alături de cele mai valoroase poeme eminesciene „Glossă” sau „Luceafărul”, „Oda (în metru antic)” întregește concepția poetului asupra existenței umane, privită prin prisma geniului.
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată reprezintă un vers nemuritor scris în limba romană.
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce
,
Până-n fund băui voluptatea morții
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
