Pădurea spânzuraţilor – Liviu Rebreanu

Titlul: Pădurea Spânzuraţilor
Autor: Liviu Rebreanu
Editura: Hoffman
An apariţie: 2020
Număr de pagini: 318

„Pădurea Spânzuraţilor” este titlul în jurul căruia Liviu Rebreanu a construit un edificiu epic aparte, un roman tulburător, un roman mereu tânăr, potrivit scriitorului Dumitru Radu Popescu.

Acest titlu poate suprasolicita, la primul impact, toate căile de acces cunoscute de mintea cititorului din prezent, le poate umple cu nelinişte şi imagini de coşmar. Să fie ceva horror, şocant, terifiant în cartea asta?

Ca să puteţi răspunde, dincolo de recenzia mea, mai potrivit ar fi să citiţi, întâi şi întâi, cartea. Apoi să refuzaţi liftul gândirii comode, stereotipice şi să alegeţi treptele de acces spre sufletul vostru, mai bine antrenat pentru situaţii excepţionale.

Prin acest exerciţiu imaginar vă puteţi întâlni cumva cu eroul romanului, tânărul Apostol Bologa, şi experienţa sa ieşită din comun. V-aţi da întâlnire şi cu „zbuciumările” şi „şovăirile” scriitorului şi ale generaţiei sale. Ar răzbi prin pâcla timpului până la voi şi nădejdea acestuia că, pentru a se trezi la realitatea conştiinţei, generaţiile viitoare nu ar mai trebui să traverseze o pădure a spânzuraţilor. Privind în jurul meu, cred că aspiraţiile lui rămân totuşi şi dezideratele multora dintre noi. Mai sunt multe de făcut ca să fim achitaţi.

Şi într-adevăr, scriitorul ardelean Liviu Rebreanu, desăvârşea în 1917 lucrul la manuscrisul romanului „Ion”, un proiect literar care l-a ţinut ocupat mulţi ani.
Mintea sa creatoare ridica însă din nou, la puţin timp după, schelăria necesară pentru o altă construcţie epică memorabilă, romanul „Pădurea Spânzuraţilor”.

Condiţiile scrisului nu erau acelea pe care ni le imaginăm astăzi: undeva la un birou, departe de vuietul strident al lumii, într-o zonă retrasă. Actul creator la Liviu Rebreanu nu a fost nicicând distras de clocotul vieţii, ci pare mai degrabă activat de participarea scriitorului la fierberea unor întâmplări din viaţa sa, ale familiei şi cunoscuţilor săi. Aceste nuclee de viaţă personală sunt transfigurate apoi în literatură unde dobândesc valoare estetică şi înţelesuri universale.

Primul Război Mondial era în plină desfăşurare. Scriitorul nu putea şti atunci că o jertfă umană avea să fie liantul, fără de care romanul nu se putea plămădi. În acelaşi an, 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofiţer român artilerist în armata austro-ungară, era acuzat de crimă de dezertare şi spionaj şi executat, prin spânzurare, la Ghimeş-Palanca (o trecătoare din Carpaţii Orientali), la frontiera dintre Transilvania, teritoriu austriac, şi Moldova, din România. Trebuie să reamintim că Transilvania era parte a Imperiului Austro-Ungar în acele vremuri.

În anul următor, însuşi scriitorul, un fost ofiţer cu studii la Academia Militară Ludovika din Budapesta, este căutat şi arestat de autorităţile germane pentru spionaj, reuşind însă să fugă în Moldova înainte de a sfârşi poate la fel de tragic. Abia în 1919, după ce războiul era încheiat şi Marea Unire se înfăptuise, află vestea morţii lui Emil. Lucra la carte în timpul nopţii. Nimic nu ieşea. Începuse să perceapă doar nişte bătăi uşoare în fereastră. Se decide să pornească în documentare asupra faptelor şi a celor din urmă clipe din viaţa fratelui său. Rebreanu a mărturisit mai târziu cum sufletul său s-a liniştit după ce a găsit mormântul, aranjând să fie strămutat dincoace de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese.

Romanul „Pădurea spânzuraţilor” îşi găseşte calea spre cititor, care până atunci îi fusese zădărnicită (a existat o nuvelă – „Catastrofa”, care i-a precedat romanului, o serie de fotografii cu păduri pline de soldaţi cehi spânzuraţi, care îl impresionaseră mult, idei, un plan, dar proiectul nu înainta, rămânea ferecat în mintea sa).

Opera este finalizată şi publicată în 1922, precum o misiune împlinită. Până astăzi aceasta pare a fi un manifest, care încă mai poartă un mesaj pentru o lume nouă. Mircea Eliade intuia, într-un fel vizionar, afirmând despre „Pădurea Spânzuraţilor”: va fi multă vreme iubită chiar de tinerii care se vor orienta către alte idealuri.

O metamorfoză tragică 

Abandonând convingeri categorice, dar fragile şi ridicole la prima confruntare cu viaţa adevărată, Apostol Bologa, eroul din „Pădurea Spânzuraţilor”, se lasă însufleţit şi condus, pe măsură ce înaintăm în conţinutul cărţii, de „alte idealuri”. Ele devin însă incompatibile cu viaţa. O viaţă trăită sub teroarea unui război care desfigura conştiinţele, transformându-le în păduri de spânzuraţi. Eliberarea cerea jertfă, jertfa supremă, a sa, personală, şi nu a altora, pe care până atunci îi condamnase fără să clipească măcar.

Primul Război Mondial vine pentru românii din Ardeal, cu o dublă semnificaţie precum o lamă cu două tăişuri. Era un război care aducea suferinţă, lipsuri, moarte pentru oamenii de rând de oriunde, trimişi să lupte pentru patria lor sau poate doar pentru conducătorii acesteia. Că le era clar sau nu pentru ce trebuie să-şi rişte viaţa, totuşi pentru unii dintre soldaţi războiul avea un rost şi un nume. Erau chemaţi pentru Franţa, Anglia, SUA şi lista poate continua.

Însă pentru alţii, români-ardeleni, bucovineni, maghiari, o parte dintre cehi, evrei, ucrainieni–ruteni, croaţi, sârbi, polonezi, italieni, numele era un stat – Imperiul Austro-Ungar. Iar rostul?

La începutul romanului Apostol Bologa îşi aminteşte o concepţie a sa despre stat, în care credea cu însufleţire şi care apoi îl va da fiori. Statul se opune anarhiei, iar omul trebuie să îi recunoască supus meritele pentru că: – Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filosofală. O licărire de conştiinţă trecătoare… Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă, dragă prietene!

Revin la recenzia romanului „Ion”, unde subliniam cât de mult a contat pentru mine această carte şi din perspectiva unei monografii a satului românesc din Ardeal, de la începutul veacului trecut. Îmi imaginam o cu totul altă lume orientată cu toată însufleţirea către România. Ori lucrurile au stat oarecum diferit faţă de ce credeam şi dacă te laşi o clipă condus de logică, dispus să asculţi de argumente şi nu de formule preconcepute, realizezi că nici nu putea fi altfel.

Situaţia în care m-am aflat re-recitind „Pădurea Spânzuraţilor” a fost asemănătoare. Personajul provine însă dintr-un mediu de intelectuali, români ardeleni cu rădăcini care coboară în timp până la eroii răscoalei ţărăneşti conduse de Horia, Cloşca şi Crişan şi până la protagoniştii revoluţiei din 1848, alături de Avram Iancu.

Dar Apostol Bologa, născut mult mai târziu de la acele evenimente însemnate, reţine vag din cuvintele grave pe care i le transmitea tatăl său despre idealul unui român ardelean. La rândul lui, Iosif Bologa a fost un alt român intrat într-o vreme în contradicţie cu statul austro-ungar, într-o altă etapă de revendicări româneşti (Memorandul din 1892).

Mai impresionantă, zguduitoare pentru memoria sa afectivă, a fost moartea părintelui său, avocatul din micuţa localitate natală Parva. Pierderea tatălui îi surpă credinţa în Dumnezeu imprimată de mama sa şi îl lasă fără repere, cu îndoieli şi întrebări fără răspuns.

De aceea, alege să urmeze filozofia la Budapesta unde îşi clădeşte o „concepţie de viaţă”. Cu aceasta şi cu dorinţa de a o impresiona pe logodnica sa, Marta, s-a prezentat la centrul de recrutare de la Cluj, urmând şcoala de artilerie, pentru ca apoi să fie trimis pe front.

Ca ofiţer se dedică mândru şi fericit armelor, se arată viteaz, este rănit de două ori şi decorat de trei. În doar doi ani de război îşi impresionează superiorii şi este înaintat la gradul de locotenent.

Deschiderea romanului îl găseşte în Zirin, cartierul diviziei de infanterie, în inima Rusiei, în momentul în care atitudinea sa zeloasă, convingerea neclintită, care îi părea şi lui neobişnuit de puternică pentru firea sa şovăitoare, atinge punctul culminant: Am avut onoarea de a face parte din Curtea Marţială, votând pentru executarea unui ofiţer ceh care dezertase.

Bologa pretinde că un soldat trebuie să-şi facă datoria. Este şi motivul pentru care se prezintă, deşi nimeni nu-i ceruse, la pregătirea celor necesare spânzurării: examinează groapa, remarcă neglijenţa caporalului care superviza pregătirile pentru că lipsea scăunelul pe care trebuia să urce condamnatul, dă să verifice chiar rezistenţa funiei.

În acel moment remarcă prezenţa discretă, uşor mustrătoare, a unui căpitan necunoscut. Se numea Otto Klapka, un ofiţer de rezervă ceh mutat în regimentul lui Bologa.

Schimbul de replici şi ulterior privirea mândră şi „lucirea stranie, arzătoare” din ochii condamnatului, îi zdruncină siguranţa de sine şi pune în loc îndoiala, obsesia. Bologa cere detalii medicului, fiind mânat de o curiozitate morbidă pentru cititor, ca şi cum ar fi vrut să-şi demonstreze sieşi că a procedat corect.

Viaţa condamnatului este curmată, peste satul rusesc se lasă întunericul, iar peste inima locotenentului pluteşte o senzaţie de incertitudine. Memoria involuntară îi trimite gândul din căsuţa de nuiele, unde îşi avea locuinţa în sat, tocmai înapoi acasă, în micuţa localitate Parva, către motivele care l-au condus la înrolare.

La popotă, este supus ironiilor unui camarad, locotenentul evreu Gross, prieten al ofiţerului condamnat, Svoboda. Aceste ironii dau naştere unui schimb sentenţios de replici, idei, cugetări, care se vor continua pe parcursul întregii cărţi, între camarazii săi Gross, Varga, Cervenco, personaje cheie, reprezentând pe rând ura, crima şi iubirea.

Acestea au fost considerate de fapt de critică „voci” ale personajului principal, Apostol Bologa. El află cu această ocazie şi motivul real al dezertării soldatului ceh: tatăl acestuia fusese spânzurat acasă, în patria sa, de autorităţile germane, sub o „învinuire oarecare”.

Eroul rămâne sub impresia informaţiei tulburătoare. Cele aflate sunt amplificate şi de povestea căpitanulu ceh Klapka care îi relatează despre cazul său şi o pădure a spânzuraţilor, pe care credea că a uitat-o pe frontul italian. De acolo fusese transferat aici după ce a fost bănuit că ar fi participat la o operaţiune de dezertare.

Klapka, care îi devenise între timp comandant, îşi descarcă sufletul odată cu această povestire, crezând că Apostol Bologa îl poate înţelege. De fapt, deschide o rană mai veche şi lasă în sufletul eroului bisturiul ascuţit al unei revelaţii dureroase. „Concepţia sa de viaţă”, cea pentru care îşi primejduise, fără ezitare, vreme de douăzeci şi şapte de luni viaţa, se prăbuşeşte.

Nu mult după această schimbare intervine vestea grozavă că va fi mutat cu divizia pe frontul românesc. Pentru început, încearcă mijloace de salvare raţionale care să-i evite drama.

Apelează la bunăvoinţa şi înţelegerea superiorilor: cere mutarea la un regiment care rămâne în Rusia sau transferul înapoi pe frontul italian. Comandantul Klapka este laş, iar generalul Karg un om fără suflet. Chiar dacă Bologa tocmai făcuse o nouă vitejie pe front, este refuzat şi luat în urmărire. Atunci pare a interveni divin soarta: este rănit grav, într-o ultimă confruntare cu ruşii.

Întors din spital, lucrurile toate par a se aşeza în favoarea sa. I se acceptă repartizarea la biroul unei coloane de muniţii în Făget sau Lunca, în apropierea camarazilor săi care luptau acum cu românii.

Lucrează şi locuieşte în casa groparului Paul Vidor. Totuşi în mintea sa se cimentase temelia gândului de a dezerta. Plecând să recunoască frontul, să se orienteze pe traseul care spera să fie în viitor calea de trecere spre români, asistă la luarea în primire a unor prizonieri români. Rugat să traducă, primeşte de fapt reproşul unuia dintre ofiţerii români, care îl acuză de laşitate. Şi iar intervine soarta.

Doctorul Meyer constată că nu se vindecase complet şi obţine pentru el un concediu de convalescenţă de o lună. Pleacă la Parva, dar lucrurile acolo se complică pentru că în el se produce o metamorfoză de gândire, de simţire. Rechemat la Lunca înainte de termen, o cere de soţie pe Ilona, fata gazdei, dând uitării logodna cu Marta, pe care realizează că nu o iubeşte. Fericirea tinerilor îndrăgostiţi nu durează mult. Bologa este numit din nou în Curtea Marţială, de data asta pentru a-i judeca pe români. Dezertează şi sfârşeşte precum Svoboda, în ştreang.

Despre semnificaţii şi exprimarea lor

Scriitorul foloseşte un procedeu similar celui din romanul „Ion”. Reia la final momentul din deschidere, diferenţa, pe o imaginară tablă de şah pe care îşi aşază personajele, este aceea că doi dintre pionii principali se schimbă dramatic între ei: călăul devine victimă, judecătorul, condamnat. Svoboda, în limba cehă, înseamnă „libertate” ceea ce ne conduce cu gândul că punerea acestui personaj în ştreang, în deschiderea „Cărţii întâi” (romanul este alcătuit din patru Cărţi), marchează ideea principală: libertatea este suprimată, abolită.

Un stat multinaţional s-a arătat de fapt nepăsător la pulsaţiile interioare şi la conştiinţa cetăţenilor lui. Războiul nu a făcut decât să confirme fragilitatea statutului pe care îl aveau aceşti oameni, de etnii diferite. Ei sunt constrânşi să lupte împotriva patriei din sufletul lor şi nu este nicidecum ca-ntr-un joc de fotbal între două naţionale cu jucători naturalizaţi, de exemplu.

Jocul e mortal, seamănă orori şi creează până la urmă chiar sistemului probleme. Klapka remarca despre discuţia în contradictoriu de la popotă: – Ce efect ciudat a avut execuţia de azi asupra domnilor! Şi doar au fost aduşi înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranşee şi să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanţele duşmanului decât ştreangul patriei… Foarte… foarte ciudat!…

Însemnările din caietele de creaţie ale autorului citate în prefaţa „Pădurea Spânzuraţilor”, un roman complex de Constantin Negreanu, din ediţia apărută la Editura Albatros, în 1989, ne explică etapele pe care le-a întrezărit scriitorul în evoluţia dramatică a personajului său:

„Apostol e cetăţean, o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic, decât în funcţie de stat.

Apostol devine român: pe când statul e ceva fictiv şi, întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii; neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă.
Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului; pe când neamul presupune o dragoste frăţească.

Apostol devine om; în sânul neamului, individul îşi regăseşte eul său cel bun, în care sălăsluieşte mila şi dragostea pentru toată omenirea. Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală – religia viitorului.
[Patria nu e pământul; patria înseamnă oameni. Şi nu pot alcătui o patrie oameni care nu se iubesc, care se urăsc ca la noi.]”

Episoadele tragice din viaţa scriitorului, războiul care a zguduit generaţia sa şi a reverberat în literatura autorilor din vremea sa, frământările din suflet şi din minte, toate aceste aspecte au fost topite ca-ntr-un uriaş combinat siderurgic de geniul literar a lui Liviu Rebreanu, „dispunând de o autentică forţă demiurgică” (Constantin Negreanu).

Din ideile amintite mai sus a rezultat un aliaj creator. Personajul său este condus în etape succesive către integrarea într-o logică nouă, aproape de esenţele vieţii şi de rosturile ei adevărate.

Poate că odată cu o criză de conştiinţă, Apostol Bologa se găseşte ca un trecător rămas în beznă pe străzile unei metropole luminate, până atunci puternic, pe timpul nopţii. Dintr-o dată remarcă pe cer un spectacol stelar, pe care nu-l mai văzuse până atunci, orbit de luminile colorate ale civilizaţiei.

Romanul începe cu o spânzurătoare, care domina pământul: Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici colo de arbori arămii.

Spânzurătoarea îşi arată braţul şi la finalul romanului, însă pentru a primi în îmbrăţişarea sa, ca-ntr-un ritual, un alt osândit sau o jertfă, pe Bologa.

Diferenţa dintre cele două tablouri metaforice o face însă perspectiva cosmică.

Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pămîntului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului
– Primeşte, Doamne, sufletul robului tău, Apostol… Apostol… Apostol…

Note de cititor

Romanul „Pădurea Spânzuraţilor” mi-a oferit încă o dată ocazia de a rezona sufleteşte cu un personaj şi acesta e meritul unui scriitor precum Rebreanu. L-am citit cu interes, simţind că trec alături de Apostol Bologa printr-o experienţă. Iar scriitorul pare a fi precum un simplu martor surprins la faţa locului şi asistând la un caz despre care relatează.

Poate că personajul le este unora simpatic la început şi antipatic apoi sau invers. Mai întâi pare hotărât, puternic, convins, ştie cum să joace în exterior, în rândul lumii, dar apoi iese din decor, pare slăbit, epuizat, vorbeşte mai puţin, este mult mai prezent într-un for interior, din care se poate urmări pe el însuşi şi pe ceilalţi.

Descoperă mai întâi ce-l sperie, ce-l motivează, începe să audă chemarea unui alt glas. Nu ştim nici noi, cititorii ce gândeşte precis şi mi se pare că în acest fel Rebreanu lasă deschise posibilităţi de interpretare. De aceea, poate acest roman a fost foarte dificil de încadrat de către criticii literari.

Utilizează mai degrabă simboluri – spânzurătoarea (care este la început o unealtă de reprimare, iar la sfârşit pare o cale de eliberare, un ochi al unei site nevăzute prin care doar sufletul poate trece dincolo de pădurea spânzuraţilor).

Numele nu sunt nici ele întâmplătoare în „Pădurea Spânzuraţilor”: Svoboda (libertate), Apostol.

Retorica personajelor este interesantă. În raport cu personajul principal camarazii săi ne apar la început precum nişte apărători, reprezentând pe rând ipostaze ale personajului principal (Varga îl reprezintă la început, când i se pare firesc să ucidă din datorie pentru stat, Gross, etapa în care urăşte, este cinic cu cei care îi persecută neamul, Cervenco, etapa în care îi iubeşte pe fraţii români).

Ultima fază i se cuvine lui însuşi atunci când devine apostolul unei lumi noi, în care iubirea cuprinde toată omenirea, fără diferenţe. Iar această dimensiune depăşeşte interpretarea romanului într-o simplă cheie morală: Bologa, ucide cu premeditare, deci va fi ucis. Cei care la început se aflau de partea condamnatului – Gross, de exemplu, care pierde un prieten – se regăsesc, la final, între acuzatori şi judecători, răzbunându-şi deci prietenul.

Apostol Bologa merge până la capăt în experienţa sa şi în felul acesta el capătă autenticitate, convinge. În caz contrar ar fi fost un predicator foarte bun, un naţionalist, un aventurier al existenţei şi nimic mai mult. El pune în practică ceea ce predică, depăşeşte anumite etape de înţelegere, chiar dacă raţiunea cuminte, reprezentată aici de Klapka, îl sfătuieşte să „joace” deştept, să cântărească efectele.

Trece de la un mod convenţional şi comod de a fi la un fel de a trăi simplu, dar intens, de a fi fericit. Nu i se permite mai mult, pentru că este într-o situaţie imposibilă, insurmontabilă, pe care nu o poate rezolva, dar până la momentul final pe care îl anticipează se bucură de tot ce până atunci refuzase din comoditate. Păcat însă că iluminarea la care ajunge, într-un timp fulgerător – câteva luni, cel mult un an -, nu poate fi continuată. Personajul nu dispune de timp pentru a trăi efectiv schimbarea, neputând să o mai transforme, în înţelepciune, poate, odată cu vârsta. Iluminarea are ca templu sufletul, iar sufletul are de ales între a face parte dintr-o pădure a spânzuraţilor – constrângerile majore – sau a sacrifica trupul oricum efemer pentru a se salva.

De aceea, cred că acest personaj ne va atrage mereu, cu toate şovăirile şi contradicţiile lui care mi-au amintit la un nivel, diferit ce-i drept, de Ion sau de Titu Herdelea, din celălalt roman, riscând poate o apropiere forţată.

Apostol Bologa este prin excelenţă un personaj tragic, iar tragedia lui sensibilizează profund.

Dar vă las pe voi să probaţi acest roman, care ocupă o bună parte din numărul total de apariţii editoriale ale lui Liviu Rebreanu şi din cel al traducerilor operelor sale. Închei cu una din mărturisirile scriitorului citată în Addenda – Liviu Rebreanu despre Pădurea Spânzuraţilor – Mărturisiri, la ediţia „Pădurea Spânzuraţilor” – Liviu Rebreanu, Editura Albastros, Bucureşti, 1989. Mărturisirea mi s-a părut importantă pentru că punctează intenţiile scriitorului, pe care oarecum le intuim, şi mesajul său despre care scriam la început:

Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naţionalist fără scrupule. Un asemenea personaj nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puţin „erou”, pentru că în „Pădurea Spânzuraţilor” am arătat însăşi originea şi creşterea dezechilibrului moral al unui om, slab în fond, ca toţi oamenii, doritor de dragoste, pe care o găseşte la o unguroaică – deşi ar părea neverosimil unui literat oficial – şi plâns la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei… Aşa cred eu că e mai omeneşte, şi un roman care nu palpită de viaţă – cu toate ororile, cu toate contradicţiile ei – nu are sorţi de viaţă chiar când are norocul succesului.

(Felix Aderca, De vorbă cu Liviu Rebreanu – interviu. În „Adevărul literar şi artistic”, VII, nr. 285, 9 mai 1926; republicat în Mărturia unei generaţii, 1929; reprodus după Jurnal, I, p. 378).