Când începi să citești dintr-un scriitor sau altul, popularitatea operelor sale stabilește cumva o ordine a lecturii, organizând-o. Simți cumva că trebuie să începi cu ceva anume, cu alte cuvinte simți nevoia de repere care să te orienteze în ținutul literar în care te pregătești să intri. Iar popularitatea acestora este cumva precum un ghid pentru un trecător care bifează mai întâi obiectivele importantante, cunoscute. Abia apoi apar preferințele care decurg din criterii de selecție ceva mai personale și de aici și o personalizare a listei de lectură pentru acel ținut care îndeamnă la o eventuală revenire, recitire, analiză…
În cazul scriitorul francez Hector Malot (1830-1907) cine nu a auzit de romanul său „Singur pe lume” (Sans Famille -1878). Este faimos, remaniat, dramatizat, ecranizat și inclus încă în lecturile obligatorii ale școlarilor noștri. Am publicat relativ recent și o recenzie pe blog.
Pe lista notorietății se mai află romanele „Perrine” (En Famille – 1893), „Nepoțica”, „Romain Kalbris”. Ordinea celor din urmă enumerate s-ar putea inversa astăzi pentru că dorind să găsesc în librăriile online cele trei titluri nu am izbutit să găsesc decât „Romain Kalbris”, ca ebook. Nu știm dacă tema predilectă a cărților care l-au făcut celebru pe Hector Malot, cea a copilului rămas singur pe lume, expus greutăților, vulnerabil în fața răutății și ticăloșiilor adulților, ar putea fi cauza acestei restrângeri editoriale. Ca și cum societatea prezentului ar fi găsit leac la această plăgă a sa, folosindu-se de un pachet complet – măsuri sociale și educație – astfel încât genul acesta de cărți să fie interesante doar într-un muzeu al istoriei literare. Mai mult, este posibil ca o poveste așa tristă să-i sperie pe copiii sensibili din familia contemporană precum o insectă într-un insectar sau, dimpotrivă, să-i lase nepăsători, ca și cum ar citi despre ipostaze greu de închipuit ale copilăriei, mult îndepărtate în timp de conduita și practicile părinților și adulților din viața lor.
Cu cât înaintezi însă în opera lui Malot, dacă oferta editorială de astăzi îți mai permite luxul busolei despre care aminteam mai sus, cu atât realizezi măiestria scriitorului și totodată viziunea personală asupra temei copiilor sărmani prezente și în literatura altor scriitori mai bine cotați: Charles Dickens sau Mark Twain.
Din punctul meu de vedere cărțile lui Malot educă fără a se erija în educatori, strălucesc fără a etala neprețuite virtuți estetice, sensibilizează fără a fi lacrimogene, călătoresc prin infirmitățile realității fără a lipsi cititorul și personajele de contactul cu idealul. Forța mesajului și dozarea inteligentă a elementelor din construcția cărților sale fac cititorul din orice generație și indiferent de pregătirea sa literară, să fie absorbit total în paginile lor. Mi s-a întâmplat în „Singur pe lume”, iar experiența s-a repetat cu și mai multă putere în „Perrine”. Despre „Perrine”, habar nu am cum a ajuns în biblioteca mea și când; ediția de care am dispus a fost publicată în 1994, dar m-am simțit foarte fericită că mă aștepta încă acolo, cu ilustrații reproduse după ediția originală, postfață și mărturisile autorului privitoare la geneza romanului. Poate că animația japoneză „Povestea lui Perrine” (The Story of Perrine) să mă fi impulsionat să o cumpăr la acea vreme, pentru că despre aceea îmi amintesc negreșit că mi-a plăcut cândva.
În ceea ce privește subiectul delicat – povesta unor copii orfani – și poate controversat azi sub diferite aspecte, cum ar fi corvezile, maltratarea și corecțiile brutale aplicate copiilor, acestea sunt atinse doar în treacăt de Hector Malot, nu pentru că pe acea vreme ar fi fost un subiect tabu ci mai degrabă pentru că nu își permitea să lezeze gusturile publicului său țintă: tinerii din familiile burgheze. Deși nu le descrie în detaliu, dar nici nu le ocolește, acestea sunt prezente totuși indirect ca subiect. Mattia din „Singur pe lume” trăia în casa unui groaznic padrone, patron care găsea o plăcere hidoasă nu doar în a-i exploata pe copii, care îi mai erau și rude, ci și în a-i maltrata. Totuși nu acesta este interesul lui Malot pentru protagoniștii săi. Pe aceștia realitatea dură, deși îi îngrozește, îi rănește trupește și sufletește, nu îi absoarbe, ei fiind mai degrabă interesați să o analizeze pentru a descoperi cum să-i supraviețuiască. Și asta nu e totul. Ar fi fost prea puțin și cu totul searbăd. Ei caută apoi să răzbească în obiective care depășesc în chip fericit prozaicul fără a ieși însă din granițele bunului-simț. Rémi din „Singur pe lume” dorește să strângă bani pentru a-i cumpăra o văcuță tușei Barberin, trăind fiecare clipă pentru a o vedea din nou fericită, iar Perrine, deși are toate calitățile și întâlnește toate oportunitățile pentru a urca rapid pe scara socială, trăiește în umbră, sperând ca într-o bună zi un bătrân industriaș, orb și egoist, care deținea totul, mai puțin știința de a fi fericit, să-și recapete vederea într-atât încât să afle că alături de el, în casa lui, trăiește de câtva timp, neștiută de el, ea, nepoata sa, copila unicului fiu pierdut.
Urmărind datele biografice ale scriitorului, sensibilitatea și mesajul său etic, progresist și motivațional, găsim că ele toate au cunoscut expresia fericită în literatură, ca și cum aceasta ar fi fost un mijloc frumos prin care scriitorul și-a servit cititorii. Și n-aș zice pe cei de ieri, contemporanii lui, ci mai degrabă pe cei de azi, mesajul său depășind limitele epocii sale.
Viitorul scriitor părăsea facultatea de drept care i-ar fi asigurat un loc de muncă și o carieră de avocat în tradiția profesională a tatălui, de ocupație notar. Conflictul tătă-fiu se regăsește transpus în cărțile sale, ca motiv ce-i permite abordări interesante ale subiectelor sale. Tânărul Hector Malot a voit să fie în schimb scriitor. A scris și a găsit calea să trăiască din scris (îi sunt atribuite peste șaptezeci de romane), fiind muncitor, perseverent și pragmatic, orientat spre cunoașterea posibilităților proprii și spre așteptări realiste. Existența lui e una dintre cele care dovedesc, pentru cei care vor să caute astfel de dovezi că se poate trăi din artă, și se poate dobândi o posteritate oarecare, fără a căuta să rezolvi tainele lumii, și fără a produce totuși lucrări de o calitate foarte proastă. (Postfață de Ioan Pânzaru în ediția „Perrine”, București, 1994, Editura SAECULUM I.O.).
Asemeni scriitorului sunt protagoniștii săi. Ei nu subjugă cu farmecul sau virtuțiile lor cititorul ci îi devin repede prieteni, prin exemplele lor de reușită, dar și prin truda și umilințele suferite. Scriitorul, la rândul lui, găsește în acești micuți mediatori, niște lucrători modești care se responsabilizează pentru prefaceri greu de crezut că se vor petrece sub egida unor copii. Iar acestea chiar se vor înfăptui și vor săpa adânc chiar în roca dură din care este alcătuită structura altor eroi care evoluează în cărțile sale, alături de copii, fiind aparent intangibili. Calitățile îi recomandă, pe drept, niște idoli și suntem surprinși să descoperim la aceste personalități puternice o față umană, greu într-adevăr de bănuit. Mândria și voința oțelită se domolesc. Egoul puternic are fisurile sale. Este valabil atât pentru regele artiștilor, vestitul cântăreț Carlo Balzani din „Singur pe lume”, deghizat vremelnic, din cauza capriciilor sorții, în bătrânul comediant Vitalis cât și pentru impunătorul industriaș Vulfran Paindavoine din romanul „Perrine”, care trebuie să joace și rolul de tată sau bunic, nu doar pe cel de magnat. Copii cu spirit de observație și opinii pertinente născute din experiența precoce a vieții și bătrâni versați care își regăsesc sufletul de copil, dându-i ascultare, iată un duet dirijat cu măiestrie de Malot pentru a spori gustul lecturii, dar și pentru a lăsa o amprentă inconfundabilă pe coarda sensibilă a cititorului, care începe cu voia sa sau nu să freamăte.
În romanul „Perrine”, o fetiță cu nume exotic, în care s-au contopit înțelepciunea unui popor străvechi, cu firea temerară și visătoare a unui neam nou, este azvârlită de valurile vieții când sus când jos, răsfățată și vitregită după bunul plac al sorții. Tatăl Perrinei este francez, iar mama indiană. Ambii părinți provin din familii alese în țara lor, care au cutezat să-și croiască un drum în viață și au avut sau au căpătat importanță socială. Perrine cunoaște bine istoria familiei sale, este un copil născut din dragoste și crescut cu dragoste. Dar nu știe, nu are nici cea mai vagă idee cum ar putea concilia neînțelegeri profunde, cum ar putea repara relațiile deteriorate între adulții din neamul său. Iar dacă primii săi patru ani de viață au fost strălucitori și îmbelșugați, cu rochii frumoase […] de acelea în care se putea împăuna, iar următorii șapte încărcați în călătorii de cercetare în ținuturi exotice iscate de munca tatălui său, ultimul an a pus-o pe orbita sărăciei lucii și a mizeriei.
În jurul acestei noi situații disperate și a unor pierderi dureroase – ambii părinți mor la doar șase luni unul de altul – gravitează viața ei. Totuși o rază de speranță ar fi: uzinele textile de la Maraucourt. Venise foarte aproape de ele, la Paris, încă înainte de moartea mamei. Această destinație în care ar fi trebuit să ia sfârșit călătoriile ei prin lume, era mai mult din voința răposatului său tată, mort cu șase luni în urmă, de congestie pulmonară, într-un sat din Bosnia. Bărbatul intenționa probabil să revină acasă, în Franța, sau mai probabil, să le încredințeze pe soția și fiica sa puternicului său tată, căruia i-a adus multe supărări, încălcându-i în repetate rânduri voința. Căsătoria cu o tânără din India, fie ea chiar și bogată, a fost punctul culminant al neînțelegerilor, iar hotărârea celor doi a fost atunci ca să rămână despărțiți pentru totdeauna. Totuși situația actuală îi apropia cu gândul, și unul și altul fără să-și cunoască intențiile, sperau la o împăcare.
Cum reușește Perrine să străbată singură drumul dintre Paris și Maraucourt, localitate situată pe valea râului Somme, în direcția orașului Boulogne, mai mult pe jos decât cu trenul, mai mult vie decât moartă, prin ce primejdii, dar și prin ce miraculoase întâmplări salvatoare trece și cum se va acomoda la Maraucourt, îndeplinind ultima dorință a răposaților săi părinți, veți afla procurându-vă cumva cartea și citind-o pe nerăsuflate.
Interesant la Hector Malot este faptul că în cărțile care l-au făcut cunoscut tema copilului fără părinți este dezvoltată și exprimată într-un fel care reușește de fiecare dată să surprindă și să motiveze mai mult cititorul. În recenzia la „Singur pe lume” afirmam că nu am fost foarte impresionată de expresivitatea scriiturii. Dar personajul narator era chiar Rémi, iar el așternea pe hârtie rânduri care să readucă la viață povestea copilăriei sale. Vedem, simțim prin ochii copilului.
În „Perrine” perspectiva este cea a autorului. Felul în care intrăm în subiect, modalitatea prin care păstrează suspansul, detaliile geografice în care ghicim o documentare reportericească, mijloacele cu care exprimă cele mai tainice și pline de farmec momente petrecute de Perrine în natură, dar mai ales capacitatea de a păstra un echilibru între acestea și tabloul uman mult mai nuanțat și dificil de creionat cred că asigură succesul romanului Perrine.
Nu ne plictisim este lucrul cel mai important, nici chiar atunci când între personaje se face un schimb de replici uneori brutale, alteori ceremonioase cu un fel de etichetă greu de întâlnit în conversațiile de astăzi. Iată două exemple:
– Ești proastă? exclamă el cu o voce înăbușită.
– Fără îndoială, sunt.
*
* *
– Domnule, spuse ea pe englezește, binevoiți a-mi da voie să vă întreb – dacă știți – cum îi este Rosaliei?
Memorabile sunt într-adevăr portretele umane, schițate în trăsăturile sau gesturile lor dominante la prima întâlnire cu cititorul, pentru ca mai apoi să le urmărim evoluând în paginile cărții, să le aflăm povestea și aceasta nu de la autor ci de la celelalte personaje care îi furnizează personajul principal importante resurse pe care le analizează cu inteligență. Dar memorabile sunt și portretele animalelor din cărțile lui Hector Malot, cu personalitate și cu un rol desăvârșit jucat în desfășurarea acțiunii, și uneori ca în cazul pudelului Capi sau al măgarului Palikare (amator de vin și dezmierdări) având calități de înger păzitor, de binefăcător în viața personajelor, tocmai când oamenii sunt fie neputincioși fie răuvoitori. Cred că acest aspect atrage mai ales cititorii copii și sporește farmecul lecturii.
În spatele unor subiecte triste este o bogăție de înțelesuri care îi rămâne mult timp în suflet cititorului. Soarta poate răsturna mereu situația. Favorabilă sau nu nouă, în viziunea scriitorului, nu trebuie să stăm prea mult de gânduri, pentru că nu avem scuze dacă aceasta ne copleșește. Nici în bine, nici în rău. Nimeni și nimic nu garantează succesul, dar nici insuccesul. Deci ce-ar fi ca pur și simplu să facem o încercare! Un exercițiu de voință. Iată ce ne mărturisea autorul despre ideea dominantă a cărții:
Căci într-adevăr țineam să dezvolt o idee, mai degrabă decât să istorisesc o poveste: nu că aș disprețui poveștile, dar niciodată n-au fost elementul esențial al romanelor mele. Elementul care avea să predomine în „Perrine” era studiul voinței. Aveam să încerc să descriu formarea ei într-un caracter, felul cum funcționează, ce minuni poate îndeplini. În planul general al lucrării notasem multe fapte în acest sens. Dar îmi lipsea faptul principal, și-mi făceam griji, deși nu pierdeam nădejdea că o să-l găsesc, fiindcă găsești întotdeauna dacă-ți dai osteneala să cauți.
Plimbându-mă în mijlocul acestei naturi sălbatice, am văzut imediat în fața ochilor ce poate face o copilă înzestrată cu voință, izolată într-o insulă din aceste turbării, și cum ar putea să trăiască aici, fără alt sprijin decât efortul constant al acestei voințe.
Nu-mi mai rămânea decât să-mi scriu romanul, iar cititorului nu-i rămâne decât să aibă o „Lectură plăcută”!
