Mi-e greu să cred că cineva nu a auzit măcar de Cei trei muschetari. Acest roman de succes scris în secolul XIX a fost adaptat de nenumărate ori pentru film și animație, iar autorul este nimeni altul decât unul dintre cei mai populari scriitori francezi: Alexandre Dumas, tatăl.
Ei, dar spre dezamăgirea multora, nu vă voi vorbi despre Cei trei muschetari acum. Doresc doar să vă amintesc că în același an, 1844, în care Alexandre Dumas publica romanul său celebru, apărea și o adaptare realizată de Dumas la celebra poveste Spărgătorul de Nuci și Regele Șoarecilor publicată de autorul german E. T. A. Hoffmann în 1816.
Versiunea publicată de Alexandre Dumas, tatăl, în 1844, va fi aleasă pentru libretul baletului Spărgătorul de Nuci (cu premiera în 1892, în Rusia). Muzica a fost compusă de Piotr Ilici Ceaikovski.
Povestea Spărgătorului de Nuci (Histoire d’un Casse-Noisette)
Naratorul poveștii, un binecunoscut scriitor, dădu curs invitației contelui de M… care organiza la reședința sa o mare petrecere pentru copii și o însoți pe fiica sa la sabatul ținut de vreo douăzeci de drăguței demoni ai nopții, între opt și zece ani.
O lăsă pe fetiță cu ceilalți copii și se retrase abil din mijlocul petrecerii, reușind să iasă la fel de discret și din atenția părinților. Apoi se așeză confortabil într-un veritabil fotoliu Ludovic al XV-lea cu spătar moale dintr-un salon în care gazda urma să le servească tuturor invitațiilor cina. Până la acel mult așteptat moment își propuse să petreacă o oră singur doar cu gândurile lui. Cum gândurile se pare că aveau și ele chef de altceva în acea seară, după zece minute de meditație, gânditorul nostru adormi buștean.
S-a trezit într-o stare deplorabilă de asediu, înconjurat de niște hohote puternice de râs și legat de fotoliu la fel de strâns ca Gulliver pe plaja din Liliput. Ați ghicit, micuții poznași, protagoniștii petrecerii, l-au surprins dormind și l-au luat prizonier. Eliberarea a fost aprig negociată, copiii învoindu-se doar la schimb cu o poveste.
La prima vedere sarcina era ușoară pentru ditamai scriitorul, dar s-a dovedit o piatră grea de încercare. De această dată publicul era altul. Trebuia cu alte cuvinte să mențină trează atenția celor mici și mai ales să-i amuze. Chiar dacă scriitorul a ținut să precizeze că nu el a scris povestea pe care urma să le-o spună ci Hoffmann, cei mici nu erau interesați decât de un singur detaliu, ca Spărgătorul de Nuci din Nürnberg să nu-i plictisească. Lucru dificil pentru că titlul nu li s-a părut deloc atrăgător.
Povestea începea în anul 17.., pe 24 decembrie, în Nürnberg, orașul german renumit pentru jucăriile sale apreciate de copiii din multe țări. În acea zi germanii obișnuiau să așeze pe o masă din salon un pom mare, iar pe crengile acestuia să agațe tot felul de jucării pentru cei mici. Era ziua cadourilor în acea țară, spre deosebire de Franța unde prima zi a anului nou era dedicată darurilor. De ce? Simplu. Copiii germani știau că Iisus le trimite o parte din darurile primite de el de la cei trei regi magi – și nu e decât pe jumătate minciună fiindcă, știți și voi, de la Isus vin toate lucrurile de pe pământ.
Povestitorul ne introduce treptat în mijlocul familiei președintelui Silberhaus (casă de argint) care avea un băiat – Fritz și o fată – Marie. Băiatul era sigur pe el, voluntar și pus pe pozne, iar fata era modestă, blândă, cuminte, plină de milă pentru cei suferinzi, chiar dacă erau păpuși.
Personajul aparte din familie era nașul copiilor, Drosselmayer, un om având în Nürnberg o poziție la fel de distinsă ca a președintelui Silberhaus. Această situație socială nu-l împiedica să fie și un neobosit inventator. Spera ca într-o zi să creeze oameni adevărați, femei adevărate, păsări și pești adevărați. Până atunci se dovedea util familiei, fiind un mecanic priceput care readucea la viață toate mecanismele stricate, acolo unde cei mai pricepuți meșteri nu reușeau. Dar toate creațiile oferite de naș copiilor, de sărbători, spre exasperarea lui Fritz, erau atât de apreciate de părinții lor încât capodoperele erau făcute imediat inaccesibile, așezate în vitrina jucăriilor pe primul raft, la o înălțime la care ei nu puteau ajunge.
Așa că tot darurile de la părinți conforme cu dorințele copiilor erau cele mai așteptate. Printre acelea, în acea seară de 24 decembrie, s-a rătăcit, în mod neînțeles, un omuleț încântător, care tăcut și retras, aștepta să-i vină rândul să fie luat în seamă. Era spărgătorul de nuci care îi plăcu din prima blândei Marie, în ciuda câtorva defecte de fabricație: cu cât se uita la el, cu atât simțea blândețea și bunătatea din înfățișarea lui. În ochii săi de culoare verde-deschis, cărora nu li se putea reproșa decât că erau puțin prea înfundați în cap, nu citeai decât seninătate și bunăvoință.
Fritz, care de altfel nici nu l-a observat până atunci, a fost atras brusc de omuleț, remarcând interesul surorii sale pentru el. Bineînțeles că l-a luat în derâdere și l-a supus la cazne grele, dându-i la spart nucile cele mai mari. Spărgătorul de nuci dat în grijă Mariei de tatăl celor doi copii își pierduse trei dinți, iar bărbia a fost scoasă din funcțiune. Marie, cu toată firea ei blândă și răbdătoare a ripostat și a sărit imediat în apărarea salahorului căruia Fritz îi puse gând rău. În cele din urmă, președintele decise ca fetița să se ocupe de rănit și așa trecu seara de ajun.
Lui Marie i-a fost îngăduit să rămână până mai târziu în salon, să-și așeze jucăriile în vitrină, pregătindu-le pentru somnul de peste noapte. Dar ce să vezi? Fetiței i-a fost dat să asiste la o înverșunată bătălie între șoarecii conduși de regele lor, o arătare cu șapte capete, și jucăriile conduse de spărgătorul de nuci.
Marie, de spaimă, lovi cu cotul geamul vitrinei și se tăie grav, dar nu a simțit nimic altceva decât teamă pentru favoritul ei, care în cele din urmă a fost părăsit de o parte din soldățeii din escadronul de husari al lui Fritz și era cât pe ce să fie răpus. Marie a intervenit salvator cu o lovitură de pantof aplicată regelui șoarecilor.
Cum fusese grav rănită, cu toată împotrivirea ei, a fost silită să-și petreacă următoarea săptămână țintuită la pat. A încercat să le povestească tuturor povestea din seara de ajun, dar nimeni nu o credea. Doar nașul Drosselmayer, pe care Marie îl credea implicat în întreaga poveste plină de mister, trecând în vizită pe la micuța bolnavă, se decisese să-i spună o poveste, ca o mărturisire.
Se pare că numele complet al nașului era Christian Elias Drosselmayer. El a trăit odinioară în Nürnberg, pe vremea unui rege căruia îi plăceau la nebunie caltaboșul și cârnații cu multă slănină. Christian Elias Drosselmayer era un mecanic îndemânatic, care din nefericire a fost amestecat în povestea dubioasă a unui magnific dineu regal cu cârnați și în războiul neînduplecat iscat între neamul șoricesc condus de doamna Șoricioaică și rege. Din păcate, mecanicul pus să execute capcane pentru șoriceii pofticioși, care mâncaseră prea multă slănină, lăsând fazi cârnații și caltaboșul și stricând fala dineului, dădu greș. Tocmai doamna Șoricioaică nu se lăsă ademenită în capcana fabricată de meșter și răzbună crunt soarta confraților și supușilor ei executați de rege fără milă. Pruncul regal, prințesa Pirlipate, de o neasemuită frumusețe, a fost mușcată de regina șoarecilor și s-a transformat într-un monstru. Meșterul avea să-și atragă toată familia în povestea aceasta de coșmar, iar una din victimele colaterale va fi frumosul și elegantul său nepot: Nathaniel. Acceptând să-i dea o mână de ajutor unchiului pentru dezlegarea blestemului, care îi punea aceluia viața în pericol, se procopsi el însuși cu tot blestemul pe cap. Deveni slut. Cine știe câți ani trecuseră de atunci. Doar iubirea unei fete frumoase, care l-ar fi putut îndrăgi în ciuda hidoșeniei sale, și victoria în fața moștenitorului regatului șoricesc îi puteau reda înfățișarea. Răsplata era încoronarea sa ca rege.
Aceea era povestea spărgătorului de nuci. Marie reușește în cele din urmă să dezlege vraja prin bunătatea ei, însuflețind cu dragostea sa și curajul omulețului încântător. Acela câștigă războiul împotriva prințului șoarece.
Se transformă apoi în cel mai fermecător și chipeș tânăr. Timpul trecuse. Cei doi s-au logodit, iar după un an logodnicul a venit să-și ia soția într-o trăsură de sidef încrustată cu aur și argint, trasă de cai mititei ce valorau nespus de mult, fiindcă nu-și aveau seamăn pe lume. Marie și-a urmat soțul la Palatul de Marțipan din frumoasa împărăție a păpușilor, unde sunt palate din zahăr alb ca zăpada și transparent ca gheața, în sfârșit, tot felul de lucruri fermecătoare și minunate, cu condiția să ai ochi buni să le vezi.
