Recreația Mare – Mircea Sântimbreanu

Titlu: Recreaţia mare
Autor: Mircea Sântimbreanu
Editura: Regis
Număr pagini: 320

Recreația mare este cea mai așteptată pauză din programul unei zile lungi de școală. Unii elevi ies în curtea școlii să se recreeze, iar alții rămân să repete ce au învățat deja. Profesorii au și ei rosturile lor… Nu degeaba Mircea Sântimbreanu reunește cele 91 de întâmplări din lumea școlarilor într-o carte pe care o intitulează chiar așa, „Recreația mare”.

La cald, dar și la rece despre perioada când se adună cunoștințe, se formează caractere, se fac planuri de viitor, de vacanță, se leagă și se dezleagă prietenii, se spulberă vise, se înfiripă altele, se întâmplă într-o tabără…

Mici drame existențiale se destramă rând pe rând din vechea țesătura a anilor școlari, mereu aceiași pentru alte și alte generații de copii. Povestitorul păstrează o mină serioasă, un ton grav în acord cu trăirile personajelor sale, elevi de toate vârstele pe care destinul îi pune la „mari” încercări, în fel și chip. Uneori, după fapte, sau mai bine zis după neînfăptuiri ale obligațiilor școlare, urmează consecințe, penalizări, note proaste, alteori fără voia lor, copiii trebuie să învețe ceva despre rosturile vieții, ceea ce nu este neapărat un lucru pe placul lor, dar este ceva folositor. De cele mai multe ori tocmai importanța capitală cu care copiii tratează mărunțișurile, fleacurile, le abate atenția de la ceea ce este cu adevărat important și stârnește comicul de situație, făcându-l pe cititor atent la ironia autorului și amuzându-l copios.

De pildă eroul întâmplării „Mi s-a terminat caietul”, un „băiețandru din clasa a III-a” este sincer uimit că i s-a terminat caietul pe care „doar alaltăieri” l-a cumpărat. Ca să afle cauza cere concursul învățătorului, iar acesta este pus la grea încercare. Până la urmă îi vin în ajutor paginile rupte din caiet chiar de  băiat, un talentat designer de biciclete sau aeromodele și un perfecționist, pentru că de fiecare dată când făcea greșeli trimitea paginile în coșul de gunoi.

Eleva Eugenița din povestirea „Hamurabi” preferă să treacă printr-o situație „periculoasă” decât să învețe: „pitită în banca sa cantr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg” așteaptă ca din clipă în clipă „glonțul rătăcit al vreunei întrebări” a profesorului de istorie să o nimerească complet nepregătită – „nici titlul lecției nu-l știu”.

Iar Biju se frământă toată noaptea cum să facă să comande, într-un somn nu prea adânc, un vis cu o herghelie de cai sau măcar unul fie chiar „o iapă, un mânz, musai, ce-o fi, cum o fi, murg, sur, rotat, maro, potcovit sau nu, cal să fie”, visul său ecvestru asigurându-i pare-se succesul la examinarea din ziua următoare.

Uneori copiii realizează ceea ce este important după o experiență stânjenitoare. Exersându-și spiritul de observație prin care s-a făcut remarcat, Tăsică, personajul din „Spirit de observație”, descoperă că are capacitatea de a-i uimi pe toți oamenii mai puțin pe „un bărbat între două vârste, serios, amabil”, care „venea zilnic în parc, se așeza pe o bancă – totdeauna aceeași — niciodată zorit”. Nu observase în toate discuțiile cu acesta , de fiecare dată când încerca să-l impresioneze, că omul nu era „nesimțitor” ci nevăzător. Efectul? Tase devine autocritic: „Halal spirit de observație. Mare dobitoc mai sunt!”.

Volumul Recreația Mare a fost publicat de autor în 1965 și evocă perioada petrecută de acesta în mijlocul elevilor ca profesor de istorie. Din această perspectivă cartea pare să fie adresată atât elevilor cât și cadrelor didactice pentru că este și un minunat ghid pedagogic. Niciodată prezența sa, ca dascăl, nu este asociată cu teama, insulta sau agresivitatea. Ele sunt înlocuite cu morala unei întâmplări, cu tactul și diplomația dascălului care fac apel la respectul, bunul simț, la rațiunea celor mici, pe care jocul, naivitatea, prostul obicei îi poate distrage de la bunele practici și faptele temeinice. Iar autorul este dintre cei care construiesc încrezători în ceea ce este bun în fiecare copil. Este ajutat de multe ori și de context.

Un puști plin de inițiativă i se adresează, dorind să se răzbune tocmai pe echipa sa de fotbal, al cărei căpitan era. Cămui Aurel, dintr-a VI-a, s-a ocupat de toate aspectele organizării unui meci de fotbal amical cu echipa școlii vecine. Și pentru acest obiectiv a sacrificat toate orele de matematică din acel an școlar: atunci făcea calcule și planuri pentru terenul de fotbal pe care se va juca partida, atunci cosea numerele pe spatele tricourilor tuturor colegilor, iar în ziua meciului, pentru că fusese „căzut la matematică”, colegii nu l-au primit alături de ei pe teren, tocmai pe el, căpitanul lor, cel care se zbătuse atât pentru ca partida să aibă loc.

Autorul, profesorul lui, nu numai că nu-l răzbună, dar îi și felicită pe băieți.

Morala acestei întâmplări este una foarte simplă: „cunoaște-ți prioritățile!”, iar pentru Aurel una foarte costisitoare. Gustul amar al întâmplării, care se intitulează sugestiv „N-am cuvinte”, îl împiedică pe profesor să-i țină băiatului o predică pentru că primise deja maxim de suferință și regret din acea situație.

Alți trei băieți doresc să transforme vrăbiuțele în porumbei călători, în povestioara „Poștașul”. Din nou, aventura pare mult peste puterea de înțelegere a obligațiilor școlare, iar elevii Ignat, Anghel și Mușat rămân în urmă cu învățătura. Dirigintele lor, dorind să afle motivul, le dă o temă literară, să scrie: „Ce fac eu în timpul liber”. Bineînțeles că îi parvin trei versiuni asemănătoare ale aceluiași program riguros. Atunci care ar fi explicația? Mușat este cel care îl conduce pe urma adevărului. Cum cei trei se chinuiau zile în șir să prindă vrăbii și să le dreseze, sperând că acestea, în cele din urmă, vor prelua rolul porumbeilor mesageri, de care nu dispuneau, copiii continuau să se străduiască și lăsau învățătura la voia întâmplării.

Cu ajutorul lui Mușat, dirigintele prinde un vrăbioi și de un picior îi leagă un mesaj din partea sa pentru băieți, reamintindu-le ce au scris în compunerile despre timpul liber, pe care le găsesc legate de celălalt picior al păsării. În așteptarea celorlalți doi, pasărea rămâne în colivie. Surpriza și bucuria acestora la vederea păsării captive este înlocuită de îndată cu jena și conștientizarea necesității urgente de a se întoarce la planurile lor de muncă abandonate. Mai mult realizează că încercările lor de a folosi vrăbiile pe post de porumbei sunt complet inutile. Cei trei își îndreaptă rezultatele școlare, profesorii remarcă revenirea lor și totul este bine când se termină cu bine.

Cartea conține și povești care depășesc cadrul școlar și îi ajută pe copii să afle că aparențele înșală („Eu, Gică și fetița fericită”), că prietenii cei mai buni sunt cei care ne acceptă așa cum suntem, dar pentru aceasta nu trebuie să ne folosim la infinit de bunătatea lor („Cel mai bun prieten”, „Necunoscut la adresă”), că nu trebuie să ne jucăm cu sensibilitatea celor mai mici ca noi („Oameni fără imaginație”), că un copil, prin candoarea și inteligența sa, poate ridiculiza mitul tiranului atotputernic („De ce au dispărut zmeii”, „Uriașul”), că trebuie apreciată răbdarea unui adevărat lider („A fi sau a nu fi”) și că puterea exemplului poate face minuni („Unde începe și unde se termină o durere de cap”).

Armele literare ale scriitorului în nobila cruciadă în numele educației sunt figurile de stil. Acestea fac din lectura scurtelor povestiri și un prilej de delectare estetică. Personificările – în care sunt antrenate atât obiecte neînsuflețite precum servieta, caietul sau vietăți – barza, câinele, papagalul, peștele îi slujesc de minune talentatului autor.

Ironia este folosită cu maximă eficiență. Analogii inedite se realizează la tot pasul cu ajutorul comparațiilor și metaforelor: „Cuvintele curg șiroi, ca dintr-un robinet uitat deschis și se opresc, întâmplător, de-abia într-o băltoacă de cerneală, în altul, literele sunt sărite de la fiecare cuvânt, și rândurile par ca niște garduri cu șipcile smulse… Stăpânul caietului de colo duce parcă o luptă neistovită cu gramatica, iar frazele îi ies înveșmântate anapoda, ca cineva îmbrăcat cu palton, dar cu picioarele desculțe…”.

Pentru cei care se îngrijorează că acest volum conține experiențe școlărești petrecute acum trei-patru decenii, le spunem că nu au de ce. Nimic nou sub soare! Apa trece, pagubele rămân! Nu este vorba de facebook, dar este vorba despre o situație de limbaj incriminată din același motiv în „Păsărește”, codul secret al tinerilor de altădată. Acesta putea juca ușor feste atunci precum moda prescurtărilor de pe FB, din prezent.

Convingerea lui Mircea Sântimbreanu că arta este cel mai bun camarad al educației și că ea poate răzbate cu mai mult succes decât orice discurs didacticist, dincolo de orice piedici vremelnice, direct spre inimile voastre, ale copiilor, este motorul care pune în mișcare această carte. Nu ne rămâne decât să vă invităm la lectură! Să râdeți în hohote, să rămâneți pe gânduri, să deveniți mai citiți și mai puternici!