Titlul: Singur pe lume
Autor: Hector Malot
Editura: Steaua Nordului
An apariţie: 2015
Număr pagini: 592
„Singur pe lume”, cartea scriitorului francez Hector Malot, este una impresionantă. Impresionează prin dimensiunile volumului compus din două părţi, dar mai ales prin varietatea întinderii beletristice şi prin impulsul pe care îl dă cititorului să viseze şi să acţioneze în a-şi căuta fără astâmpăr bucuria inimii. Reperele acestei bucurii sunt reprezentate de înalte virtuţi spre care eroii cărţii aspiră sau pe care le descoperă pe parcursul cărţii, lăsându-se motivaţi de: adevăr, demnitate, bunătate, prietenie, iubire. Odată atinse, acestea îi pregătesc pentru succes şi reuşită şi fac din volumul „Singur pe lume” unul clasic din literatura recomandată copiilor şi adolescenţilor din toate timpurile.
Rémi, eroul principal al cărţii, nu este un Tom Sawyer, iar prietenul lui, Mattia, nu are carisma unui Huckleberry Finn sau poate doar stilul lui Hector Malot este unul mai grav şi mai puţin expresiv şi picant decât al lui Mark Twain. Posibil, până la urmă, să fie doar o opinie personală, că numai aşa povestea şi copiii din „Singur pe lume” ar fi fost mai plini de farmec. Dar chiar şi aşa, povestea lui Rémi, un copil găsit şi regăsit, care străbate nu măreţul şi legendarul fluviu Mississippi ci doar colindă toată Franţa, dar şi Anglia şi Elveţia, cu locurile lor pitoreşti şi deopotrivă prozaice, sordide şi vitrege, pentru a-şi câştiga existenţa, dar mai ales pentru a afla cine este şi ce îşi doreşte în viaţă, poate apropia personajul de un Ulise-copil, într-o altă Odisee impresionantă.
Hector Malot ne câştigă însă definitiv prin supleţea firului narativ. Acesta urmează amintirile naratorului din momentul în care, copil fiind, află că a fost găsit de o familie din satul francez Chavanon, până în momentul în care îşi regăseşte familia biologică. Totodată, pe măsură ce acţiunea romanului se desfăşoară, imaginaţia cititorului străbate diferitele locuri din Franţa, dar şi din Anglia şi Elveţia. Cititorul este martor al unor alegeri dificile pentru personaje, al unor situaţii neprevăzute şi pline de suspans, astfel că scriitorul are iscusinţa de a se sustrage din capcana unei poveşti patetice despre un sărman copil orfan. Personaje antagonice, nerv, tensiune şi suspans, eroism al decizilor, eroi care refuză să se conformeze sau să se complacă şi îşi urmează calea inimii, sunt ingredientele unei cărţi deosebite.
Un copil a fost găsit pe bulevardul parizian Breteuil, lângă poarta unei grădini, de către un muncitor. Erau semnalmente că bebeluşul i-a fost răpit unei familii înstărite şi apoi părăsit la întâmplare.
Cioplitorul în piatră, gândindu-se pesemne la o posibilă răsplată în bani pentru fapta sa milostivă, se oferi să îl crească, iar comisarul de poliţie se lasă convins să nu predea copilul unui azil de copii găsiţi.
Aşa ajunse Rémi în casa lui Jérôme Barberin şi a soţiei sale. Cei doi soţi trăiau modest în Chavanon, un sat din centrul Franţei, pe care naratorul îl evoca în amintirile sale, prezentându-l cu realism încă de la primele pagini ale cărţii, dar şi cu multă emoţie şi duioşie. Odată cu împlinirea vârstei de opt ani, băiatul, este nevoit să lase în urmă ţinutul idilic al copilăriei sale şi să dea piept de timpuriu cu vicisitudinile vieţii.
Familia lui Rémi întârzie să apară, iar Barberin a fost şi el încolţit de necazuri, aşa că nu vede cu ochi buni viitorul copilului adăpostit în familia sa. Doar rugăminţile fierbinţi ale soţiei sale, tuşa Barberin, o femeie cu suflet bun, îl mai înduplecă puţin, însă soarta micuţului orfan este pecetluită. Nu va fi plasat la orfelinat ci închiriat pentru patruzeci de franci pe an unui artist ambulant, Vitalis. Se alătură unei trupe neobişnuite de actori, dresaţi şi coordonaţi de Vitalis: o maimuţă numită Sufleţel, un pudel alb cu autoritate – Capitano sau Capi –, un dulău flocos, negru – signor Zerbino –, o căţeluşă cenuşie cu o mutră blândă şi şireată – signora Dolce.
Noul stăpân al lui Rémi, un bătrân înţelept şi hoinar, ascundea o viaţă odinioară strălucitoare, o inimă veşnic tânără şi o fire nonconformistă, altfel cum se puteau explica spusele bătrânului care ar fi trebuit să-l consoleze pe băiat la despărţirea de casa în care a crescut şi pe care o considera aparţinând familiei sale:
[…] dacă e deştept, va înţelege că alături de signor Vitalis va avea norocul să se plimbe, să cutreiere Franţa şi zeci de alte ţări, să ducă o viaţă liberă, în loc să stea la coada vacii şi să bată în fiecare zi, de dimineaţă până seara, aceleaşi brazde.
Şi într-adevăr, vâlceaua cu livezi şi arbori falnici, în care locuise până atunci Rémi, în casa părintească, a fost lăsată în urmă, la fel şi satul copilăriei sale, iar băiatul începu o viaţă plină de neprevăzut. Peisajul se schimbă, la fel cum sunt schimbaţi şi saboţii de lemn specifici unui copil de ţăran cu o pereche de pantofi cu ţinte. Rémi devine actor şi ucenic al lui Vitalis şi cunoaşte odată cu reprezentaţiile în aer liber, alte şi alte locuri de pe teritoriul Franţei, deprinde regulamentul intern al trupei şi viaţa de hoinar, fără un loc sigur de dormit şi o masă caldă. Nopţi prin grajduri, prin şuri sau la margine de pădure sub lumina stelelor şi un coltuc de pâine uscată, cam aşa va arăta viaţa de fiecare zi a lui Rémi de acum încolo, pentru nişte ani buni.
Sub îndrumarea stăpânului învaţă nu doar tainele noii meserii ci ia lecţii de citire, scriere, muzică şi face exerciţii de calcul. Mai valoroase sunt însă lecţiile de viaţă: aparenţele joacă uneori un rol hotărâtor, prietenii sunt cei la care te aştepţi mai puţin, talentul presupune şi foarte multă muncă, iar educaţia nu se face cu bătaia şi înjurătura ci cu răbdare şi blândeţe, dar în acelaşi timp cu fermitate, pentru că spaima pune pe fugă inteligenţa chiar şi când vine vorba de animale, iar acela care învaţă pe alţii se învaţă şi pe sine, dezvoltând inteligenţa elevului îşi formează caracterul. […] batjocura poate fi bună ca să îndrepţi o fire nărăvită, dar când e vorba de neştiinţa cuiva, atunci este o dovadă de prostie din partea celui care o foloseşte.
Bătrânul artist de comedie, muzicant şi dresor de animale, i-a fost mai mult decât stăpân şi director de trupă lui Rémi. Vitalis i-a fost băiatului profesor şi tovarăş de drum, mentor şi model de viaţă, cap de familie, iar animalele din trupă i-au devenit adevăraţi colegi, cu care a intrat uneori în competiţie, dar de cele mai multe ori a făcut echipă bună. Din sat în sat, de la sat la oraş, trupa dădea reprezentaţii în aer liber onoratului public, câştigându-şi traiul de zi cu zi. Nu avea o casă anume, înnopta pe unde putea şi mânca cam ce apuca.
Înţelept şi cu multă experienţă de viaţă, Vitalis îi lasă o impresie puternică până şi cititorului prin filozofia de viaţă după care se conduce. Aceasta îi va servi băiatului drept călăuză când el nu va mai fi: dacă azi te găseşti pe cea mai de jos treaptă a vieţii, poţi, dacă vrei, să te ridici cu vremea la una mai înaltă. Asta depinde puţin de împrejurări, dar foarte mult de tine.
Paginile dense ale romanului împletesc armonios firul narativ cu izbutite descrieri ale ţinuturilor sălbatice, dar şi populate – oraşe şi aşezări – din Franţa. Viaţa rătăcitoare a lui Rémi alături de stăpânul său şi micuţa trupă de actori necuvântători a acestuia îi oferă cititorului prilejul unei lecturi variate. Perspectiva regiunilor prin care trec personajele nu este una pur descriptivă pentru că amintirile din copilărie ale naratorului poartă imaginaţia cititorului precum un mijloc de transport capricios, sensibilizându-l diferit, conform cu starea de spirit a protagonistului, cu punctele sale de interes care se schimbă în diferitele etape de călătorie.
Ussel, primul orăşel pe care îl cunoaşte Rémi i se pare la prima vizită neinteresant, când aştepta cu înfrigurare să-şi schimbe saboţii de lemn nepotriviţi pentru drumeţii lungi cu o pereche de pantofi promişi de Vitalis.
[…] pantofii, pantofii făgăduiţi de Vitalis! Sosise clipa să-i încalţ. Unde era oare fericita prăvălie de unde avea să-mi facă rost de ei? După prăvălia asta îmi fugeau ochii; toate celelalte – arcade, coloane, turnuleţe – nu făceau pentru mine nici doi bani.
La revenirea în această urbe, după ani lungi de pribegie şi tot felul de experienţe, mai bune sau mai rele, Ussel i se pare, de această dată, „acasă”, chiar dacă tot la pas a reintrat în el.
Nu-i departe de la Mont-Doré la Ussel; în două zile am fost acolo. Când am ajuns, era încă lumină. Iată-mă la mine acasă, aş putea zice: doar la Ussel jucasem întâia oară în public „Slugă la domnul Sufleţel.” sau „Care e mai prost din doi”. Şi tot la Ussel îmi cumpărase Vitalis întâia pereche de ghete, ghete cu ţinte, care mă făcuseră atât de fericit.
În acelaşi stil personal ni se face şi „trecerea” prin Bordeaux, Toulouse, Paris. Capitala Franţei este descrisă din mai multe unghiuri sufleteşti.
Parisul este oraşul cu locuri sordide şi primejdioase precum strada Lourcine, unde locuiau oameni precum Garofoli, un sinistru „signor padrone”, exploatând copii pe care nu-i dorea nimeni. Dar este şi oraşul cu nişte cartiere periferice precum Maison-Blanche sau Glacière, unde Rémi a petrecut momente încântătoare în familia grădinarului Acquin.
Dacă aş fi pictor, v-aş zugrăvi şi azi perdeaua de plopi, fără să uit un singur copac – şi sălciile bătrâne, şi agrişii spinoşi care înverzeau pe creştetele lor, cu rădăcinile înfipte în trunchiurile lor putrezite – ca şi povârnişurile line ale fortificaţiilor pe care ne dădeam iarna pe gheaţă, lunecând într-un picior.
Treptat Parisul îşi arată şi partea frumoasă.
[…] ajunsesem încetul cu încetul să cunosc Parisul şi să înţeleg că, dacă nu era un oraş de marmură şi de aur cum mi-l închipuisem eu, nu era nici un oraş plin de noroi, aşa cum crezusem la intrarea noastră prin Charenton sau după trecerea prin mahalaua Mouffetard.
Cu timpul i-am cunoscut monumentele şi pe unele din ele chiar le-am vizitat […] I-am văzut statuile, am căscat gura privind forfota mulţimii… Şi mi-am făcut treptat o idee despre ceea ce este viaţa unui mare oraş.
Dar ca orice mare oraş rămâne insensibil la clocotul interior al unui băieţel care se simte singur şi neconsolat.
Nicicând nu fusesem atât de amărât, de copleşit. În mine şi în jurul meu era numai jale: în Parisul ăsta mare, plin de lumini, de larmă şi mişcare, mă simţeam mai singur ca pe un câmp sau în pădure.
Întâmplările vieţii îi poartă paşii prin Franţa şi nu numai. Împreună cu bătrânul Vitalis, Rémi trece prin mai multe încercări. Aşa ajunge să o întâlnească pe doamna Milligan, petrecând timp de două luni clipe extraordinare într-o căsuţă plutitoare, pe o luntre uriaşă trasă de pe uscat de cai. Vasul Lebăda aluneca pe cursul râurilor, apelor şi canalurilor Franţei, încercând să aline suferinţele unui copil. Acela era fiul doamnei Milligan, Arthur, imobilizat din cauza bolii la pat.
Tot la capătul unei fatale întâmplări a locuit în familia grădinarului Acquin, un suflet nobil, care i-a salvat viaţa şi i-a oferit un adăpost alături de copiii săi: Etiennette, Alexis, Benjamin şi Liza, care i-au fost ca nişte fraţi.
Hector Malot, în cartea sa, pune într-o lumină nuanţată familia şi raporturile sau relaţiile familiale. Familia este mai mult decât un dat natural, iar legăturile cu aceasta mai mult decât biologice. A aparţine unei familii nu înseamnă mai nimic în afara sentimentelor sincere de apartenenţă.
Rémi află mai întâi că nu aparţine familiei Barberin, nu pentru că nu se născuse în această familie ci pentru că tatăl adoptiv nu nutrea niciun sentiment faţă de el. Altfel stau lucurile în familia grădinarului Acquin, unde consimte să rămână mai ales pentru că se simţea cu adevărat dorit şi impresionat de unirea ce o vedeam la cei din casa asta. Ipostaza în care s-a aflat vremelnic în familia Driscoll, presupusa familie biologică, ne întăreşte cele afirmate mai sus. Chiar dacă o perioadă de timp Rémi este încredinţat că nişte nelegiuiţi sunt părinţii lui şi se străduieşte să arate răbdare şi respect faţă de membrii acestei familii, îşi dă seama, în cele din urmă, că nu poate rămâne lângă ei pentru că: Mai bine mort, decât condamnat ca hoţ.
Autorul nu uită nici semnificaţia prieteniei în viaţa unui om. Rémi are prieteni pe care nu-i clinteşti cu una, cu două. Nu sunt nici dintre cei mai bogaţi, nici dintre cei mai frumoşi şi deştepţi. Sentimentul prieteniei se naşte în fiinţe bogate şi frumoase sufleteşte, iar cartea are atât pentru protagonist cât şi pentru cititor un parcurs tumultos, zbuciumat, menit să maturizeze şi să atingă coarda sensibilă cu un mesaj puternic, pe care nu-l uiţi uşor.
Capitolele din care este compusă cartea au şi suficiente resurse de suspans şi bună dispoziţie. Cum ajunge băiatul orfan să fie grădinar în cartierul Glacière, la periferia Parisului, sau miner–vagonetar la Varses, dar şi condamnat pentru furt şi arestat în Anglia, revenind în cele din urmă ca fugar în Franţa, vă invit să citiţi în cartea „Singur pe lume”. Veţi face cunoştinţă cu un băiat sensibil, călit de viaţă, care nu se bizuie decât pe el pentru a-şi afla calea şi familia adevărată, pierdută cândva. Veţi citi cum o va regăsi.
Despre autor şi carte
Scriitorul Hector Malot (20 mai 1830 – 17 iulie 1907) s-a născut în La Bouille, Seine-Maritime, Franţa şi a murit într-o localitate limitrofă Parisului, Fontenay-sous-Bois.
Primul său roman a fost publicat în 1859, Les Amants. În total, Malot a scris peste şaptezeci de cărţi.
De departe cea mai cunoscută carte a sa, „Singur pe lume” (Sans Famille), a apărut în 1878 şi a fost dedicată de autor fiicei sale, Lucie.
Despre Hector Malot şi despre viziunea care l-a ghidat în scrierile sale, am găsit mai multe informaţii în Postfaţa realizată de Ioan Pânzaru. Aceasta este inclusă în ediţia în limba română din 1994, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., a volumului „Perrine”. Şi acest roman este păstrat de memoria publicului. Reproduc câteva pasaje relevante:
Îndemnat de solidul său bun-simţ şi mai ales de o cunoaştere destul de exactă a propriilor posibilităţi, el alege însă o formulă mult mai puţin riscantă, aceea a romanului burghez pentru tineret, plin de bune sentimente, şi pune în ea diferite variante ale propriei lui experienţe de viaţă, condimentându-le cu o documentare într-o varietate de medii care menţine interesul cititorului de la o carte la alta.
[…] O bună documentare, cunoaşterea gustului micii burghezii care-i constituia audienţa, analiza inteligentă a situaţiilor şi o imaginaţie temperată de judecata critică asupra societăţii în care trăia sunt calităţile datorită cărora acest romancier, înzestrat cu natură solidă şi robustă de muncitor, a obţinut o recunoaştere largă.
[…] Aşa cum subliniază şi el în „Cum am scris Perrine”, romanele sale au întotdeauna o construcţie tematică, în sensul că dezvoltă anumite idei reprezentate prin caractere şi situaţii. Fiecare dintre ele îşi propune, prin mijloace literare, să contribuie la formarea caracterului, să încurajeze tinerii, înfăţişând succesul personajelor principale. Autorul îşi focalizează povestirea pe protagonist şi dă, prin analiza situaţiilor, prin observaţii psihologice, un model pentru primele raţionamente morale pe care le face un adolescent.
Aşadar închei, invitându-i pe copii şi adolescenţi să încerce acest roman. Opera „Singur pe lume” a fost premiată de Academia Franceză, dar mai mult decât atât este incontestabil, în ciuda dulcegăriilor situaţiilor, bine scrisă. Toate variantele făcute ulterior după ea, pe care însuşi autorul le persifla (el refuzând tentanta, mai ales din punct de vedere financiar, propunere de a continua romanul) au avut succes. La fel de norocoase au fost şi adaptările cărţii în teatru sau în desene animate, în cinematografie sau televiziune (un serial TV a fost produs în Olanda, în 2016)
Pentru copii şi adolescenţi am găsit foarte potrivite cuvintele lui Vitalis care se străduieşte să explice băiatului orfan, atât cât se pricepe el, ce este şi ce înseamnă o carte. Rémi pretinde că ştie ce reprezintă, dar îşi dă seama că ştie prea puţin. Cu aceste cuvinte, scriitorul obţine o veritabilă invitaţie la lectură pentru cei tineri:
Într-o carte, pe care ţi-o voi arăta la primul nostru popas, vom găsi numele şi povestea locurilor pe unde trecem. Oamenii care au trăit sau au cutreierat aceste locuri au pus în cartea mea ceea ce au văzut sau ceea ce au aflat şi ei; astfel că n-am decât să deschid această carte şi s-o citesc ca să cunosc aceste ţinuturi. Le văd ca şi cum le-aş privi cu ochii mei; învăţ povestea lor ca şi cum mi-ar spune-o cineva.
Lectură plăcută!
