Trilogia Jocurile Foamei – Suzanne Collins

Titlul: Jocurile Foamei, volumul I
Autor: Suzanne Collins
Editura: Nemira
An apariţie: 2019
Număr de pagini: 312

Cărțile precum oamenii ne întâlnesc planificat sau fără intenție. Totuși nimic nu-i întâmplător. La „Jocurile Foamei” am fost invitată… la film. Se întâmpla în 2012 (adaptarea după primul volum al cărții). Și l-am văzut. Pentru o alegere care nu mi-a aparținut a fost surprinzător de neregretabilă. 

Filmul a lăsat o impresie, apoi am aflat că este o adaptare după o carte. Nimic nu m-a convins timp de un an să mă înham la lectura celor trei volume. Nici evoluția în clasamente, nici vânzările spectaculoase, nici discuțiile despre. Totuși pe o vedetă nu o poți ocoli la nesfârșit. Am citit și al doilea volum și am fost la al doilea film, anul trecut. Nu voi rata întâlnirea cu filmul nici în noiembrie – pe 21, exact peste o lună – pe marile ecrane, la acea dată, este așteptată premiera primei părți după al treilea volum al cărții. Până atunci…

Trilogia Jocurile Foamei (Jocurile Foamei, Sfidarea, Revolta) plasează acțiunea în viitor, fără a ne oferi vreun an anume (și nu e vreo scăpare a scriitoarei) ca și cum oricând ar fi posibilă, chiar de mâine începând. Mi-a părut însă limitată încadrarea seriei în categoria SF.

Cele trei volume sunt create de Suzanne Collins, o scriitoare care, în copilărie, a fost nevoită să călătorească adesea, urmând destinațiile tatălui său, cadru militar în aviația americană. Această experiență pare să o fi marcat profund. Numai cineva înzestrat cu un fin simț al observației, cu o bogată experiență de viață și cu o bună cunoaștere a istoriei putea fi capabil de a scruta „la rece” viitorul umanității.

Scriitoarea pare a propune un simplu exercițiu de imaginație, pornind de la ceea ce știm deja, o gimnastică a minții, pe care ne sugerează să o practicăm zilnic.

În viitorul lui Suzanne Collins nu întâlnim extratereștri, călătorii cosmice, androizi, până la urmă etape tehnice pe deplin realizabile în viitor, ci o omenire capabilă de progrese tehnice spre care noi astăzi aspirăm, dar incapabilă de a evolua spiritual decât în aceleași condiții limită spre care își împinge mereu și mereu norocul.

Dialogul dintre doi protagoniști ai schimbării este relevant:

Acum ne aflăm în perioada aceea încântătoare când toată lumea e de acord că erorile recente nu trebuie să se mai repete niciodată, răspunde el. Dar gândirea colectivă are de obicei viaţă scurtă. Suntem creaturi nestatornice şi stupide, cu memorie slabă şi cu un grandios har al autodistrugerii. Deşi, cine ştie? Poate că va fi să fie acum, Katniss.

― Ce? îl întreb.

― Momentul în care prinde rădăcini. Poate suntem martorii evoluţiei rasei umane. Gândeşte-te la asta.

Imaginea trecutului și a prezentului, în oglinda fărâmată a viitorului, ne obligă la un exercițiu de reflecție dificil. Acel grandios har al autodistrugerii este mâna stângace, cea care nu reușește să refacă niciodată imaginea spartă fără a include cioburile exceselor prezente sau trecute. În consecință, le potrivește mereu pe dos, ascunzând iar și iar imaginea hidoasă, fără de care întregul nu e posibil.

Meritul lui Suzanne Collins este acela de a ne forța să ne îndepărtăm privirea de la o imagine șifonată spre adâncul ființei, spre ceea ce avem nealterat și infinit: capacitatea de a iubi, de sacrificiu, de empatie, de speranță. Până la urmă sunt posibilități nelimitate, explorate prea puțin însă, ale ființe umane, iar dacă memoria colectivă este scurtă, iar modul nostru de viață o curmă iar și iar, simțirea este cea care are rădăcini sănătoase și ne va ajuta să ne salvăm și să continuăm Jocurile Foamei… de viață și de evoluție.

Collins reușește cu un pseudo SF să ofere o reușită literară dificil de egalat. Fără o țesătură stilistică deosebită este totuși o creație atât de solid construită, prin personaje cu o puternică viață lăuntrică, greu de uitat. Fără artificii estetice, totuși o veritabilă alegorie, fără frivolități, totuși de un suspans demn de cel mai izbutit thriller, trilogia Jocurilor Foamei oferă leac pentru entertainment-ul strident și pentru viziunile apocaliptice sumbre pe care le practicăm adesea.

Și pentru că Suzanne Collins este la bază autoarea unor izbutite cărți pentru copii și a unor scenarii de emisiuni dedicate publicului juvenil, nu se dezminte nici în Jocurile Foamei.

Poate că atenția acordată jocurilor politice oculte, operațiunilor militare minuțioase, aspectelor sociale, pregătirii mentalului colectiv pentru izbucnirea unei revolte, episoadelor sângeroase sunt străine aspirațiilor unui tânăr adolescent. Dar clocotul interior al adolescenților, în condiții firești orientat spre crize de personalitate sau implicat în conflictul etern dintre generații, este, pe rând, stins, reaprins și abătut în această carte, tocmai de problemele enumerate mai sus.

Tinerii sunt obligați să participe la organizarea unei revolte sociale fără precedent și aprofundează condiția umană: Numai că-mi doresc să pot găsi o cale de a… de a-i arăta Capitoliului că nu îi aparţin. Că sunt mai mult decât un simplu pion în Jocurile lor, răspunde Peeta, unul din personajele cheie, personajul solar al trilogiei.

Este una din temele obsesive ale seriei, responsabilă de procesul inițiatic și transformator prin care trece eroina principală: individul versus sistemul. Este în egală măsură o provocare atât pentru tânărul cititor cât și pentru cel adult, dar, atenție, cartea produce dependență, iar la final nimic nu poate sta între mesajul puternic umanist și cititor, indiferent de vârstă.

Precum într-un basm, eroii trec prin trei probe de foc pentru a regăsi în ei, pe parcursul celor trei volume, idealurile pierdute ale umanității. O ficțiune vizionară, prea precisă în detalii de tot felul, încât să o consideri fantastică, prea brutală pentru a fi acceptată ca inspirată din viața reală, prea elaborată literar pentru a trece neobservată, pare o Odisee modernă, pornită chiar din inima civilizației noastre care, în versiunea lui Suzanne Collins se va prăbuși curând. Omenirea va trece din nou prin momente de  criză, apoi își va găsi cu greu calea spre „casă”, dar nu există nicio îndoială că, în cele din urmă, va izbuti.

Jocurile Foamei – primul volum

O ordine nouă, a cărei descriere ne reclupează afectiv pe unii dintre noi, prin anumite similitudini, la experiența recentă a comunismului, a pus stăpânire pe ruinele civilizației americane.

Țările de pe continentul nord american, dintre care, cel puțin una, SUA, râvnite până nu demult de mulți locuitori ai planetei, în special pentru posibilitățile de dezvoltare oferite cetățenilor lor, pentru retorica drepturilor și libertăților omului, s-au prăbușit.

Acum o nouă țară, Panem, este condusă de un Capitoliu suprem, strălucitor și capricios, bazat pe control militar absolut, pe terorizarea și reducerea la subzistență a 12 teritorii-satelit – „Districte”, producătoare de bunuri și distracție. Este construit, se pare, pe locul unde se înălțau odată Munții Stâncoși.

Puterea tiranică a Capitoliului este legitimată de un eveniment istoric dramatic. Acesta s-a petrecut la începuturile Panemului, o țară cladită pe un lung și sângeros război pentru resurse, cauzat de un lung șir de dezastre naturale.

În urmă cu mai bine de 70 de ani, după acel război groaznic, țara nou apărută fusese zguduită de revolta Districtelor. Inițiată, se pare, de cel de-al 13-lea, a fost în cele din urmă reprimată. Districtul 13 a fost primul care a plătit prețul suprem, fiind „ras de pe fața pământului”.

S-a instituit Tratatul de Trădare și organizarea anuală a unor jocuri, așa-zis sportive, „Jocurile Foamei”. Fiecare District contribuia anual prin trimiterea în competiție a „tributurilor”, câte doi tineri recrutați prin tragere la sorți. Limitele de vârstă erau între 12 și 18 ani.

Practic tinerii nu aveau o „agendă sportivă”, dar înscrierea era obligatorie odată ce împlineau 12 ani, iar „sorții nu erau întotdeauna de partea lor”. Dacă extragerea era cu „noroc” atunci erau trimiși într-o arenă plină de pericole, să lupte până la moarte cu ceilalți copii și tineri, la fel de „norocoși”, din alte districte.

Scriitoarea, cu o capacitate de sinteză uluitoare, ne plasează cândva în viitor, nu știm când, pentru că nu precizează, imaginând un posibil scenariu social, politic și economic, care pare a cumula și repeta cele mai întunecate perioade ale istoriei.

Și de această dată, cinismul conducătorilor este dublat de plăcerea deșănțată a locuitorilor Capitoliului de a se uita, ca la un joc pe calculator sau ca la un film, cum copii și tineri se luptă ca niște gladiatori, până la moarte, se elimină fizic sau sunt doborâți de condițiile fizice extreme din arenă. Panem et circus, acel ingredient indispensabil din strategia de guvernare a împăraților Romei antice, revine mai odios ca oricând.

Jocurile implică creativitate malefică, ceremonii grandioase, pariuri, sponsorizări, show-uri televizate, investiții fabuloase (creatorii de jocuri pot produce în arenă fenomene meteorologice sau naturale, pot elibera animale mutante pentru a încinge atmosfera atunci când riscă să devină prea monotonă). Îți sugerează mereu ca cititor, prin cele întâmplate personajelor, că în spate este o divinitate defectă care se joacă cu soarta tinerilor.

La final învingătorii devin vedete, au fani care îi adoră și revin în districtul lor, aducându-i glorie și bunăstare. Dar Jocurile nu se termină niciodată pentru ei, fiind obligați să fie mentorii tinerilor extrași în edițiile viitoare, din districtul lor.

În amarul atâtor zeci de ani, au pierit sute de tineri. Jocurile erau menite să abată atenția de la adevărații criminali și să învrăjbească între ele Districtele, care odată s-au unit și s-au răzvrătit. Pentru că, o dată în plus, câteva din cele mai apropiate districte de Capitoliu, erau privilegiate. Creatorii de jocuri închideau ochii atunci când venea vorba de felul în care procedau tributurile din Districtele 1, 2 sau 4. Acestea se pregăteau ani de-a rândul pentru marea extragere. Era o onoare să fie aleși, deși orice pregătire prealabilă era interzisă, în principiu, iar regulamentul se aplica strict pentru celelalte districte.

„Profesioniștii” erau temuți, dar și detestați, pentru că erau bine hrăniți și bine dezvoltați, adevărați luptători, care sfidau celelalte tributuri, de cele mai multe ori încheind chiar alianțe între ei. Lupta devenea din start aproape pierdută pentru celelalte districte. Din Districtul 12, de exemplu, în 73 de ani de competiție, nu au fost decât doi câștigători.

În aceste jocuri periculoase intră voluntar Katniss Everdeen, iar seria de volume din trilogia Jocurile Foamei se constituie, din acel moment, într-o confesiune literară, o culegere de memorii ale protagonistei.

Suntem introduși, într-un stil foarte personal, fără ceremonial și explicații prea multe, în lumea lui Katniss. Prezentările, implicațiile sufletești, lămuririle, la fel ca toate aspectele sociale le aflăm tot de la Katniss, pe măsură ce se derulează firul evenimentelor și trăirilor care i-au schimbat viața. O viață redusă la cele mai slabe pulsații.

Oamenii în Districte tânjeau nu după confortul Capitoliului, nu după drepturi sau libertate, noțiuni care încetaseră să mai însemne ceva, ci după o coajă de pâine. Katniss trăia în Districtul 12, cel mai depărtat și uitat dintre sateliții Capitoliului. „Districtul 12. Locul unde poţi muri de foame în siguranţă”.

Dar tocmai această atitudine de neglijare, de nesocotire, de subestimare, avea să coste Capitoliul totul. Erau libertăți ignorate, breșe în sistem și, paradoxal, tocmai această lipsă de considerație îi punea pe oamenii din Districtul 12 în valoare.

Ținutul era mărginit de o pădure. Accesul în ea era ilegal, iar braconajul aspru pedepsit. Totuși doi tineri de 16 respectiv 18 ani erau cei mai iscusiți vânători. Katniss Everdeen și prietenul ei, Gale, mergeau la vânătoare zilnic și aduceau în Vatră, piața neagră a districtului, vânat de cea mai bună calitate, și nu numai… pește, plante comestibile (chiar numele fetei venea de la o astfel de plantă) și plante medicinale.

Așa supraviețuiau oamenii din Districtul 12. Între ei erau oarecare diferențe. Cei mai năpăstuiți erau minerii. Viața lor era cea mai grea: tatăl lui Katniss și-a găsit sfârșitul într-o explozie, în mina unde lucra. Dar erau și oameni care aveau alte ocupații: brutari, spițeri, măcelari, alți negustori, care duceau o viață ceva mai bună. Mama ei provenea dintr-o familie de spițeri, lecuitorii districtului, cei care țineau loc de medic, iar înainte locuia în cea mai frumoasă zonă a districtului. Dar odată ce l-a cunoscut pe viitorul ei soț, tatăl lui Katniss, cel care îi furniza plante medicinale pentru leacuri, a ales să se mute în zona cea mai urâtă, în Filon, cartierul minerilor.

Katniss a învățat să vâneze de la tatăl ei. Acesta i-a transmis tot ce trebuia să știe: cum să mânuiască un arc, cum să recunoască plantele, cum să negocieze în târg. A fost o moștenire de neprețuit, plus câteva arcuri făcute de el: „Arcul meu e o raritate, a fost meşterit de tata împreună cu alte câteva pe care le păstrez bine ascunse printre copaci, împachetate cu grijă în învelitori impermeabile”.

După moartea lui, familia trecuse prin cea mai mare primejdie. Mama celor două fete, Katniss și fragila Primrose, a căzut în tenebrele depresiei. Cele două copile, Katniss abia avea 11 ani, erau în primejdie să moară prin înfometare. Gestul plin de omenie al unui coleg de școală, Peeta Mellark, i-a arătat lui Katniss calea. Avea să-și salveze familia, să-și recupereze mama și să devină o persoană respectată și căutată în District.

Toate aceste mici detalii vor conta enorm în cursul tumultos al evenimentelor viitoare. Katniss se maturizase înainte de vreme. Rațiunea ei de a fi era sora sa, Prim, singura persoană din lume pe care era sigură că o iubește. Pentru că inima lui Katniss s-a întunecat și s-a închis într-un colț bine securizat de mintea ei ascuțită: „Ideea îmi stârneşte o scurtă tresărire. Un Peeta Mellark bun la suflet e mult mai periculos decât unul nemilos. Oamenii cu suflet bun au un fel al lor de a mi se strecura în inimă, prinzând rădăcini. Nu-l pot lăsa pe Peeta să facă asta. Nu acolo unde mergem. Mă hotărăsc ca, de-acum înainte, să am cât mai puţin de-a face cu fiul brutarului.”

Într-adevăr în arena morții, Katniss a ales să meargă pentru a-și salva sora de la o moarte sigură.

De altfel, cu această alegere se deschide primul volum. Începeau pregătirile pentru cea de-a 74-a ediție a Jocurilor Foamei. În Capitoliu era mult freamăt, nerăbdare. Dar în Districtul 12, oamenii așteptau cu groază ca alți doi tineri să fie trimiși la moarte sigură. De mult nu mai câștigase nimeni din Districtul 12.

Când numele lui Primrose a fost extras și se auzi rostit de vocea afectată a lui Effie Trinket reprezentanta Capitoliului pentru Districtul 12, Katniss aproape că rămase fără răsuflare. „Odată, când eram ascunsă printre crengile unui copac, aşteptând nemişcată să treacă vreun vânat prin preajmă, am aţipit şi am căzut de la o înălţime de trei metri, aterizând pe spate. A fost ca şi cum impactul mi-ar fi expulzat orice fuior de aer din plămâni şi am zăcut aşa, străduindu-mă să inspir, să expir, să fac ceva.

Aşa mă simt acum, încercând să-mi amintesc cum se respiră, incapabilă să vorbesc, cu totul năucită în timp ce numele îmi ricoşează de colo-colo prin ţeastă. Cineva mă strânge de braţ, un băiat din Filon, probabil că eram gata să cad şi el m-a prins.”

Katniss se redresă rapid și nu stătu prea mult pe gânduri: se oferi voluntar pentru sora sa. Erau acceptați voluntarii, gestul fiind apreciat de spectatorii din Capitoliu, pentru că făcea jocurile mai palpitante. Existau eroi pe care merita să se mizeze. Iar un astfel de gest nu mai fusese făcut în Districtul 12.

Surprizele nu se terminaseră însă. Băiatul ales să reprezinte Districtul alături de ea era chiar colegul ei, cel care îi arătate compasiune: Peeta Mellark, căruia Katniss considera că îi datorează viața. Sesizăm dramatismul fără precedent al situației. Tributurile din același district nu erau totuși o echipă, ele puteau încheia cel mult o alianță temporară, alimentând cinismul acelei competiții. La final trebuiau să renunțe la tovărășie și la orice fel de sentimente și să se elimine. Era permis un singur câștigător.

Iar pentru ca necazurile să nu se oprească aici, cei doi tineri din Districtul 12 beneficiau de sfaturile prețioase ale unui mentor cu patima alcoolului, Haymitch Abernathy, „un bărbat burtos, de vârstă mijlocie”, singurul rămas în viață din cei doi învingători din Districtul 12 pe care istoria Jocurilor îi cunoștea. (va urma)

Citiţi pe blog şi  prezentarea celorlalte două volume Sfidarea şi Revolta.

Filmul îl găsiţi recenzat pe blog accesând categoria Pagini de Celuloid aici.