Titlul: Ultimul mohican
Autor: James Fenimore Cooper
Editura: CARTEX
An apariție: 2020
Număr pagini: 416
Un joc de imaginație
Tot mergând pe poteca bătătorită a cărților din bibliografia școlară am ajuns și la romanul Ultimul mohican de James Fenimore Cooper. Așa că încep recenzia prin a vă mărturisi cum a decurs citirea cărții. Ca și cum în față aș fi avut desfășurată schița pentru un joc modular inspirat de faimoasa și răzleața clădire Empire State Building din New York. Jocul modular pe care vreau să vi-l imaginați și voi este însă oarecum diferit de ceea ce știm. Pentru că mai întâi am demontat piesele de lego ale clădirii gata asamblate și apoi am reconstruit din acestea altceva: ceva care mi-a arătat cu ce se mândreau oamenii care trăiau altădată în acest mozaic de insule care compun New York City și ce au transmis aceștia contemporanilor noștri din faimosul megalopolis.
Este o întreagă poveste care începe cu… a fost odată și un altădată, un alt veac. Da, a fost odată nu doar un alt veac ci și un altfel de peisaj în New York City. Priveliștea era mai puțin contondentă, norii nu riscau înțepături sau indiscreții din partea unor zgârie-nori, iar muncitorii care au lucrat să ridice aceste construcții gigantice aveau alte ocupații. Ne pot confirma coroanele copacilor din Central Park sau chiar apele Oceanului Atlantic, ale râurilor Hudson și East River care abia atingeau sau doar scăldau orizontul. Cât era de diferit acest peisaj? Depinde cât de mult doriți să hoinăriți pe cărările timpului trecut.
Dând înapoi trei sute optzeci și unu de ani, reprezentând cei 381 metri cât măsoară pe verticală Empire State Building, putem face un popas ca să asistăm și la momentele istorice din care s-au inspirat întâmplările imaginate în romanul Ultimul Mohican de James Fenimore Cooper. Iar ca să ajungem și la cuvintele solemne din capitolul 3, rostite cu gesturi domoale și povestite cu gravitate și emoție de Chingachgook lui Ochi-de-Șoim trebuie să parcurgem cu ochii minții o istorie de zeci de mii de ani. Protagoniștii acestei istorii sunt amerindienii. Strămoșii lor migraseră din Beringia și au traversat acest pod terestru format între Siberia și Alaska în diferitele perioade glaciare. Unii dintre urmașii acelor oameni străvechi au locuit demult și în insulele pe care azi este construit New York City, megalopolisul din care țâșnește semeț în văzduh Empire State Building.
Romanul Ultimul mohican ține loc de schiță, imaginația noastră își ia avânt. Hai să reconstruim împreună o lume foarte diferită de cea de astăzi, dar compusă tot din oameni dornici să trăiască mai bine, împinși de necesități sau contrânși de împrejurări, concentrând și descătușând energii nebănuite.
Povestirea
Către fortul William-Henry
În vara anului 1757, o armată numeroasă condusă de generalul francez Montcalm a pornit din Canada suind de-a lungul Lacului Champlain – frontieră naturală ce se întindea de la hotarele Canadei până în nordul provinciei vecine a New York-ului. Armata franceză înainta spre întăririle engleze din trecătorile Munților Allegani (în Munții Apalași, din prezent). O confruntare cu regimentul englez din fortul William – Henry, cel care apăra malul lacului Sfântei Cuminecături/George/ Horican, după cum era denumit acest lac în diferite limbi, devenea inevitabilă, iar rezultatul lesne de aflat chiar de către un copil. Francezii erau numeric superiori, iar comandantul de la fortul William – Henry, colonelul Munro, nu avea decât o singură nădejde. Să-i vină întăriri de la camarazii săi de arme din fortul Edward, de pe malul râului Hudson, conduși de generalul Webb. Distanța dintre cele două forturi engleze era de doar cinci leghe (aproximativ 24 de kilometri). Dis-de-dimineață, un detașament de o mie cinci sute de soldați a pornit în marș, cu bagaje și muniții, de la fortul Edward către fortul William – Henry pentru a se alătura, la asfințit, ostașilor de acolo.
Misiunea maiorului Duncan Heyward
În același timp cu detașamentul de soldați, în aceeași direcție, dar pe un alt traseu, maiorul Duncan Heyward, având drept călăuză un indian, pe huronul Magua, pornește și el la drum, călare, spre fortul William – Henry. Misiunea sa este de două ori importantă. Să revină în fruntea regimentului șaizeci, Royal Americans, care luptă în fortul William – Henry, după ce le va aduce cu el în fort și pe cele două fiice ale colonelului Munro: Cora și Alice. Fetele sosiseră de ceva vreme la fortul Edward. Cu intenția de a aduce o mică mângâiere în momente critice bătrânului lor tată, l-au înștiințat că intenționează să îl viziteze. Dorința de a-și revedea fiicele îi sfâșia sufletul comandantului, dar acesta se temea că o expediție pe un drum presărat de pericole, ca cel de pe valea râului Hudson, le va pune în pericol viața. Insistențele lui Alice și încrederea în dârzenia Corei l-au făcut totuși să consimtă vizita lor la fortul William – Henry. Micului grup i se alătură un tovarăș neobișnuit, dar credincios, David Gamut, maestru cântăreț al psalmilor, imnurilor şi cântărilor spirituale din Vechiul şi Noul Testament.
Ochi-de-Șoim și cei doi mohicani
Maiorul Duncan Heyward constată însă că drumul care plănuise să fie mai scurt și mai sigur, bizuindu-se pe cunoștințele călăuzei sale, Magua, se afundă tot mai mult în desișul pădurii. Bănuiește că micul său convoi s-a rătăcit și preia conducerea grupului, indianul urmându-l anevoie. Ajuns pe malul unei mici ape curgătoare îi ies în cale trei bărbați cu o înfățișare vitează și vigilentă. Unul dintre ei este un vânător alb. Provincialul american Natty Bumppo sau Ochi-de-Șoim este vorbitor de limba engleză și servește în trupele engleze ca cercetaș. Tovarășii lui indieni sunt ultimii mohicani. Ei fac parte dintr-un neam falnic de conducători – sagamori – din rândurile unor triburi numite generic Delaware de primii europeni și Lenni Lenape de amerindieni. Înrudiți cu indigenii Algonquian, teritoriile delawarilor se întindeau odinioară de-a lungul coastelor de nord-est ale continentului nord american, incluzând regiuni din prezent precum New Jersey, estul statului Pennsylvania, New York City, râul Delaware, partea de vest a Long Island și partea inferioară a Văii râului Hudson.
Delawarii și confederația Iroqueză
Mai la nord, spre Canada, în păduri și munți, au fost odinioară teritoriile populațiilor indigene pe care delawarii îi considerau competitori și chiar dușmani tradiționali. Între aceștia se numărau războinicii puternici din tribul Mohawk, dar și tâlharii, cum erau numiți, cei din seminția huronilor (Wyandot). De-a lungul timpului, triburi și grupuri rivale delawarilor au format cele şase naţiuni aliate sau confederația Iroqueză.
Delawarii și mohawkii (în general indigenii din cele șase națiuni) erau despărțiți de limbă, tradiții, teritorii și de trăsăturile firii lor, purtându-și unii altora o ranchiună, mai mult sau mai puțin mărturisită, care s-a adâncit în timpul războaielor purtate de europeni pentru coloniile americane. Europenii au profitat de aceste neînțelegeri și au semănat cu viclenie și mai multă zâzanie între ei, astfel că discordia s-a iscat nu numai între triburi rivale ci și între cele prietene. De pildă, delawarii luptau alături de englezi, dar din cauza dușmăniei purtate tribului Oneida, aliat și el al englezilor și conform cu atitudinea lor pasivă, o parte din delawari se mutaseră în Canada, fiind tolerați de francezi și locuind în apropierea huronilor. Indigenii au participat în teatrul de operațiuni militare pentru coloniile americane fie ca aliați ai francezilor, fie ai englezilor, în funcție de interese și de dușmăniile dintre ei. Pe parcursul evenimentelor descrise în carte un lucru însă a fost sigur. Indienii erau stăpânii absoluți ai sălbăticiei și pustietăților din acea zonă de frontieră. Fără ajutorul lor europenii ar fi fost pierduți și toate cunoştinţele din cărţile lor nu ar fi fost îndeajuns ca să îi poală călăuzi.
Cei doi mohicani, tovarășii lui Ochi-de-Șoim, se numeau Chingachgook (Șarpele-cel-Mare) și Uncas (Cerbul-cel-Sprinten), tată și fiu. Albul Natty Bumppo avea o relație deosebită cu aceste două Piei-Roșii. Chingachgook îi era frate de lapte, crescând împreună, iar pe Uncas, tânărul mohican, îl considera fiul său adoptiv.
Trădarea lui Magua
Toți trei le erau loiali armatei engleze așa că situația dificilă în care se afla tânărul maior Duncan Heyward nu i-a lăsat nepăsători. Se oferă să conducă în ziua următoare grupul maiorului spre fortul William–Henry, iar până atunci să le pună la dispoziție drumeților peste noapte adăpostul lor secret din peșterile Stâncii Glenn. Călăuza indiană în care s-a încrezut maiorul a reușit să fugă. Nu era decât un trădător și risca o pedeapsă aspră.
A doua zi fugarul s-a întors și și-a adus cu el întăriri, războinici huroni care au atacat grupul adăpostit în peșteră. După ce Ochi-de-Șoim, maiorul Heyward și cei doi mohicani rămân fără cornurile cu praf de pușcă și gloanțe, adică fără muniție pentru arme, se impune o hotărâre rapidă și îndrăzneață. Ideea unei strategii pe muchie de cuțit, dar singura care le oferea speranță de viață, este sugerată de tânara Cora. Călăuzele lor trebuie să fugă și să cheme întăriri, iar Heyward, Cora, Alice și Gamut rămân la cheremul huronilor.
Un plan de răzbunare?
Ochi-de-Șoim prinse rapid ideea și consimți să o ducă la îndeplinire. În lipsa vitejilor luptători, huronii capturează grupul și se îndreaptă împreună cu prizonierii lor spre Canada, unde își au teritoriile. Încurajat de prejudecata că indienii erau avizi să primească bani și bunuri de la albi și potrivit cu reputația sa de om generos pentru care indienii îl porecliseră Mână Spartă, Heyward înaintă o recompensă pentru Magua, în schimbul eliberării lor. Spera să-l înduplece pe huron, iar acesta să-i conducă în cele din urmă grupul în tabăra colonelului Munro.
Dar Magua, care-și spune Vulpea Șireată, ascunde secrete mai întunecate decât moartea și planuri de răzbunare teribile. În povestea vieții acestei căpetenii războinice întrezărim și efectele secundare ale colonizării Americii, dar și etape din evoluția amerindienilor, după colonizare, cu frământări, asimilări și confruntări între grupuri. Subcontinentele americane erau populate de milenii de oameni cu o altă cultură și valori distincte de cele prețuite de europeni. Ciocnirea a două rase diferite, precum și a două mari civilizații a provocat răni adânci și urmări nebănuite, mult mai subtile decât cele legate de resursele materiale.
Capitularea de la fortul William-Henry și un masacru
Răzbunarea aprigă a lui Magua trebuie însă să mai aștepte, pentru că reintră în joc cei trei camarazi de temut. Ochi-de-Șoim, Chingachgook și Uncas au fost întotdeuna pe urmele huronilor și intervin salvator pentru a-i elibera pe prizonieri de la o execuție sigură. Magua reușește să scape.
Reunindu-se, grupul ia calea fortului William – Henry. Maiorul Heyward ajunge la timp pentru a lua parte alături de colonelul Munro la bătălia finală cu francezii generalului Montcalm. Însă aportul său este tardiv, iar înfrângerea sigură. Cei doi comandanți englezi sunt nevoiți să discute termenii unei iminente capitulări. Generalul francez pare binevoitor, aducându-le la cunoștință că este bine informat despre situația nefericită a fortului pe care îl apără cu ultimele lor puteri. El interceptase mesajulul șefului lor englez. Însuși generalul Webb le recomanda capitularea. Mai mult, sublinia în mesaj că nu va trimite trupe suplimentare în ajutorul camarazilor săi de arme.
În zorii următoarei zile armata engleză predă fortul, iar capitularea se face în condiții onorabile. Englezii își pot păstra steagurile, armele și sunt asigurați că expediția soldaților și a civililor, inclusiv femei și copii, către fortul Edward se va face în siguranță. Însă angajamentul franceziilor se dovedește lipsit de orice temei, pentru că grupurile de civili și provinciali din urma convoiului sunt atacate cu sălbăticie de războinicii huroni, aliați consacrați ai francezilor. Soldații englezi surprinși nepregătiți, cu moralul dărâmat în urma înfrângerii suferite cu o zi înainte, acționează fără efect, iar soldații francezi, contrar promisiunii, nu intervin. Astăzi este știut că aproximativ două sute de vieți omenești au pierit în acel masacru de notorietate în istorie.
Din nou prizonieri
Cora, Alice și David Gamut sunt luați din nou prizonieri de Magua, iar colonelul Munro și maiorul Heyward supraviețuiesc masacrului. Cei doi se reîntâlnesc cu vânătorul și mohicanii pentru a lua urma răpitorilor, traversând cu barca lacul George (Horican). Huronii nu se opresc decât atunci când ajung în așezările lor din Canada, la apus de Horican. Pe Alice o țin închisă într-o peșteră în casta lor, iar pe Cora o încredințează vecinilor, un grup de delawari nomazi, aliat declarat al francezilor, dar neutru în ultimele lupte ale acestora cu englezii.
Cei cinci prieteni îl zăresc pe psalmistul David Gamut. Prin cântecele sale religioase înălțate divinității chiar și în toiul luptelor, bărbatul acesta ciudat îi încredințase pe huroni că are mintea rătăcită și este lăsat liber să hoinărească pe unde își dorește. Din acel moment, David devine iscoada cea mai de preț a celor cinci. Ei se despart, infiltrându-se rând pe rând, prin deghizări și vicleșuguri, în tabăra vrăjmașă. Heyward reușește să o găsească pe Alice și să fugă, cerând protecție, adăpost și hrană, delawarilor, iar Ochi-de-Șoim trebuie să-l recupereze pe Uncas care căzuse în mâinile huronilor și risca o execuție cumplită. Și cei doi ajung în cele din urmă între delawari.
Adevărata identitate a lui Uncas
Vulpea Șireată, ferocele huron, nu se lasă cu una cu două păgubit de trofeul său de război. El pretinde că face o vizită de prietenie delawarilor, dar intenționează să recapete prin vicleșug ceea ce nu putuse să păstreze cu forța. Cora intervine la limită, bazându-se pe faptul că Uncas, un delawar dintr-o rasă superioară, o căpetenie înnăscută, va scoate la iveală adevărul, că va fi ascultat de semenii lui și mai ales de venerabilul Tamenund, un înțelept al tribului chemat să judece la fața locului ce-i de făcut. Uncas își dezvăluie adevărata identitate, iar totemul zugrăvit pe pieptul său arată cine este el și ce statut are între delawari. Legea marelui Manitu nu le permitea delawarilor să facă ceva nedrept, iar Uncas va trebui să admită că tânăra Cora este prizoniera lui Magua. Huronul își primește prizoniera, dar Uncas îi amintește la plecare că armistițiul dintre neamurile lor se încheie la apusul soarelui și îi declară război.
Până în acest moment de cumpănă vă pot însoți cu povestirea întâmplărilor din roman fără să stric farmecul lecturii. Vă las pe voi să citiți cartea și să aflați deznodământul, trăind toate emoțiile omenești, fiind martorii unei încleștări dintre doi mari șefi de trib, adică dintre două forțe ale naturii dezlănțuite. Însetați de răzbunare și dreptate, amândoi de neoprit.
Despre Ultimul mohican și opera lui James Fenimore Cooper
Dar recenzia nu s-a terminat aici. Nicidecum. Despre Ultimul mohican și despre opera lui James Fenimore Cooper putem, dacă dorim, să așternem atâtea pagini cât să umplem o serie de cărți. Mari nume ale literaturii universale l-au apreciat pe acest scriitor american sau l-au contestat. Mulți îl circumscriu romantismului, însă Victor Hugo, el însuși un scriitor reprezentativ pentru acest curent literar, îl consideră pe Cooper un mare maestru al romanului modern, părere pe care o împărtășesc.
Cu toate imperfecțiunile operei sesizate pertinent și cu umor de Mark Twain în eseul său Fenimore Cooper’s Literary Offenses (1895), criticate fiind stilul afectat și surplusul de lămuriri nefolositoare cititorului, James Fenimore Cooper este indiscutabil așa cum s-a spus autorul „primului mare roman american”. Poate mai mult decât oricând citirea Ultimului mohican este astăzi și pentru cititorii tineri un exercițiu de studiu literar pe care îl recomand din mai multe puncte de vedere: stil, construcție, personaje, teme, motive. Motivați literar elevii sunt stimulați și să se documenteze mai departe cu privire la subiecte din istorie și geografie care altfel le-ar părea seci sau neatrăgătoare.
Dăcă sunteți curioși și doriți să continuați citirea recenziei, pentru câteva repere în acest sens și surse de documentare suplimentare, am pregătit materialul Ultimul mohican – repere pentru o analiză literară, pe care îl puteți accesa aici.
