Titlul: Ultimul mohican
Autor: James Fenimore Cooper
Editura: Cartex
Număr pagini: 416
The Leather-Stocking Tales – o etapă nouă se deschidea în literatura din Statele Unite
James Fenimore Cooper (1789 – 1851) este un scriitor american care și-a început activitatea literară sub influența romantismul timpuriu european. Opera sa a marcat a doua etapă importantă din evoluția literaturii din Statele Unite (1820 – 1850). I-a avut ca modele pe scriitorii englezi din perioada romantică Walter Scott (1771-1832) și Jane Austen (1775-1817), iar înrâurirea acestora este vizibilă în primele sale opere Precaution (1820) și The Spy (1821).
Însă scrierile sale originale, cele care l-au consacrat și care au conturat o etapă nouă în istoria literaturii Statelor Unite, cu trăsăturile ei distinctive, au fost publicate odată cu romanul Pionierii (The Pioneers; 1823). The Pioneers este primul roman din seria The Leather-Stocking Tales (Poveștile jambierelor de piele; 1823-1841). În această carte, cititorul face cunoștință cu cel mai pitoresc, după părerea mea, personaj din Ultimul mohican (1826), un personaj autentic și inconfundabil, marca Cooper.
Nathaniel sau Natty Bumppo, un personaj marca Cooper
Pe numele său Nathanias/Nathaniel Bumppo, acesta era un renumit cercetaș și vânător întâlnit adesea în zona de frontieră dintre coloniile americane. S-a născut într-o familie de coloniști albi și a crescut în mijlocul indienilor Delaware care l-au poreclit Ochi-de-Șoim (Hawkeye) deși i-au fost atribuite și alte nume între care: Jambiere de piele (Leatherstocking), Ucigătorul de cerbi (The Deerslayer), Carabină lungă (La Longue Carabine). Este meritul personal al lui Cooper de a introduce un asemenea personaj în literatura cultă. Fără soție și copii, Natty Bumppo simte un atașament puternic față de rudele sale spirituale, indienii Delaware, deși rămâne consecvent cu originile sale, credința și tradiția coloniștilor americani. Este totuși un caracter independent, mefient față de civilizație, rezervat totodată față de naivitatea indigenilor. Prețuiește conștiința lucidă, pragmatismul, spiritul de acțiune.
Pe acest personaj energic, dintr-o bucată, cu firea fără ascunzișuri, care își aparține sieși, convins doar de experiența personală și de puterea observației, cu greu îl putem încadra în melanjul de elemente romantice și naturaliste care se întrepătrund în scrierea lui Cooper.
Pe el ne bazăm și noi cititorii de astăzi pentru a acorda o notă bună pentru actualitatea paginilor din Ultimul mohican. Rămânem pe gânduri și râdem de purtarea și vorbele, de verva, chiar logoreea vânătorului până și în împrejurări nepotrivite dialogului. De multe ori i se spune: „– Continuă, nu te îndepărta de la subiect”. Etica și filozofia sa originală, pe care le exprimă fără înconjur pe parcursul seriei Poveștile jambierelor de piele și pe care le regăsim în Ultimul mohican câștigă simpatia, prețuirea și atașamentul publicului cititor. În acest personaj ghicim un posibil alter ego al scriitorului.
Romanul Ultimul mohican ni-l prezintă pe Ochi-de-Șoim în floarea vârstei, puternic fizic, robust psihic, păstrându-și calmul și luciditatea în cele mai grele clipe. Atitudinea sa îi este tulburată doar de cultul prieteniei, omeniei și de orgoliul său de trăgător de elită, cu o îndemânare înnăscută pentru pușcă.
De pildă, atunci când are de ales între a curma suferința unui dușman și a irosi ultima încărcătură de pulbere și ultimul glonț nu rezistă: își încalcă raționamentul judicios și face ce-i dictează inima și omenia.
„De trei ori, învins de milă, Ochi-de-Şoim ridică puşca, hotărât să-i scurteze agonia; de trei ori, din prudenţă, puse patul puştii în pământ. După câtva timp, o mână a huronului istovit se desprinse de creangă şi eforturile lui zadarnice pentru a se agăţa din nou măreau grozăvia spectacolului. Vânătorul nu mai putu rezista. Trase cu iuţeala trăsnetului. Capul sălbaticului se aplecă pe piept, membrele zvâcniră, cealaltă mână încetă să mai strângă ramura de care se ţinea şi, căzând în prăpastia căscată sub picioarele lui, nefericitul dispăru pentru totdeauna.”
„– Parcă-s copil!, zise el. Era ultima mea încărcătură de pulbere şi ultimul glonţ. Mort sau viu, tot cădea până la urmă! Uncas, aleargă la barcă şi adu-mi repede cornul cu praf de puşcă; e cel din urmă şi, pe cât îi cunosc eu pe mingaşi, vom avea nevoie până la ultimul firicel.”
Romantism, elemente realiste și naturaliste
Într-o cronologie epică specifică romanului tradițional și pe un fundal realist, violent, implacabil, evoluează personaje excepționale de sorginte romantică. Ele sunt supuse determinărilor biologice, limitelor și alterărilor sociale, însă în împrejurări dificile, ieșite din comun, cititorul le bănuiește clocotul vieții interioare, aspirațiile, contradicțiile. Le urmărim cu inima strânsă izbucnirile neprevăzute, momentele în care abandonează cutumele, ceremonialul, judecata și calculul rațional în favoarea sentimentelor puternice, de prietenie, de rudenie, de dragoste și ură.
Preferința protagoniștilor pentru trecutul glorios al strămoșilor pe care îl elogiază mereu, abătând atenția de la firul epic, comparând trecutul cu prezentul în declin, sărac în virtuți, precum și cadrul natural de pe Valea râului Hudson, deopotrivă sălbatic și pitoresc, pe care sunt proiectate cele mai frumoase și dramatice scene, constituie alte elemente romantice din romanul Ultimul mohican.
Personaje
Eroii din Ultimul mohican poartă și ei pecetea romantismului. Pe de-o parte eroi romantici regăsim între personajele europene, colonelul Munro fiind un bun exemplu, pe de altă parte avem două personaje indigene antitetice, care se evidențiază în bine și rău sau în care se dă o luptă între bine și rău. Cel mai complex este vicleanul, infernalul huron Magua. Fundația morală a acestui personaj este construită din elemente naturaliste. Magua este victimă a invaziei europenilor și descendent al unui neam cu o reputație proastă, chiar printre băștinași. El dovedește totuși trăsături ale unui puternic șef de trib, depășindu-și condiția. Are răbdare, noroc și visează la mărire. Își atinge obiectivele însă dorința sa de răzbunare nu-i dă pace. Firea sa pătimașă se lasă mistuită de această pornire, iar soarta nu-l mai menajează, oprindu-l în cele din urmă, doar după ce va face ravagiile de rigoare.
Uncas, pe de altă parte, este ultimul descendent al unor conducători delawari de elită, mohicanii. Tânărul nu rămâne captiv sorții potrivnice și consecințelor unor evenimente care i-au decimat familia. Își ajută cu dragă inimă prietenii și își acceptă cu stoicism destinul nu tocmai ușor. De două ori statutul său privilegiat îl scoate din încurcătură și îi oferă soluții prin care s-ar fi putut sustrage unui sfârșit tragic, de două ori însă le ignoră. Mai mult îl bănuim îndrăgostit de una dintre femeile albe (Cora), care nu i-ar fi putut fi soție – pe cei doi îi despărțeau bariere sociale de neînchipuit a fi trecute în acea vreme. În plus, nu avem niciun indiciu că sentimentele sale i-au fost împărtășite. Prea inteligent pentru a-l bănui neștiutor de toate acestea, el se avântă cu mult curaj într-o vâltoare de sentimente – afecțiune, dragoste, altruism, speranță, deznădejde – și semnează actul final al virtuților omenești pe scena unui destin tragic.
Scriitorul se concentrează pe confruntarea dintre aceste două personaje indigene și ne demonstrează că viața simplă a băștinașilor, vânători, pescari și războinici, nu a fost totuși ferită sau lipsită de patosul și contradicțiile firii omenești. Finalul elegiac al cărții îi dă prilej autorului să ne descrie ritualul înmormântării la indienii delawari, care cuprindea credințe milenare alături de interpretări surprinzătoare ale ultimelor clipe din viața tinerilor protagoniști ai cărții, emoționând cititorul și prezentându-i un neam cu resurse spirituale nebănuite.
Dialogul
Cartea se citește ușor datorită dialogului, în cantități considerabile, dar în același timp, paradoxal, lecturii îi sunt puse piedici tocmai din cauza lui. Limbajul este metaforic și plastic, în cazul indienilor, manierat, în cazul ofițerilor sau al tinerelor femei, dar și ironic, sfătos, în cazul lui Ochi-de-Șoim. Trecând cu vederea frazele întortocheate ale psalmistului David Gamut, pălăvrăgeala lui Ochi-de-Șoim, ne apare interesantă polemica, duelul verbal dintre cei doi protagonișt indieni, Magua și Uncas. Ei dovedesc calități oratorice strălucite și reușesc din nou să ne înfățișeze o lume complexă, mult mai nuanțată decât am fi crezut.
Roman istoric
Ca roman istoric, Ultimul mohican are un statut aparte în cadrul acestui gen de literatură. Dacă operele lui Alexandre Dumas, de pildă, ne încurajează să căutăm informații despre faptele și personajele istorice pentru ca apoi să constatăm că nu prea aveam nevoie de ele, că mai degrabă poveștile din jurul acestora au fost preluate cu măiestrie literară în carte, în cazul romanului Ultimul mohican lucrurile stau diferit. Narațiunea cărții ne conduce către evenimente cunoscute din istorie, păstrând adevărul istoric și doar pe alocuri înregistrând inexactități și erori. Lasă impresia că romancierul caută nu doar subiecte de inspirație, care să înflăcăreze imaginația cititorilor săi ci dorește deopotrivă să comunice acestora un mesaj etic, teme de reflecție și de studiu uman care l-au preocupat personal.
Moștenirea spirituală a indigenilor americani
Pe de-o parte ne face conștienți de moștenirea spirituală a indigenilor americani și de rolul ei în configurația Americii din prezent. Probabil în secolul XIX, în 1826, anul publicării cărții, Cooper avea destule temeri pentru o predicție tristă, pe care a dorit cu mult respect pentru trecut, prin cartea sa, să o preîntâmpine. Și a reușit. Prin scrierea romanului Ultimul mohican, care are încă cititori în toată lumea, a contribuit la menținerea interesului față de cultura amerindienilor, la evitarea unei finalități nedorite: pogorârea unei lumi falnice în „lunga noapte a uitării”, modificând în bine percepția asupra ei.
Ideea cărții potrivit lui Susan, una dintre fiicele lui Cooper, i-a venit în timpul unei drumeții în masivul The Adirondack Mountains din nord-estul statului New York. Era însoțit de un grup de nobili englezi cu care a traversat apoi lacul George. Aceștia au fost impresionați de peșterile și cascadele Glen și i-au sugerat că acestea pot alcătui scena unei acțiuni de roman. Cooper a făcut atunci o promisiune și prin minte i-a trecut planul unui roman care în rândul personajelor îi includea pe indieni. Imediat după aceea a început lucrul la reședința sa de vară din Long Island. Fiica sa își amintește cum romanul a fost scris cu ardoare, scriitorul terminându-l în trei-patru luni.
Pentru carte a folosit experiența sa personală, dar și documentarea. Crescând în localitatea de frontieră Coopertown, al cărei fondator a fost părintele său, i-a putut întâlni în tinerețe și a stat de vorbă în câteva rânduri cu indigenii. Apoi în timp ce scria cartea i-a putut studia mai bine. Delegații lor treceau spre New York și Washington DC, ceea ce i-a oferit scriitorului prilejul de a vizita grupurile și de a petrece un timp studiindu-i și discutând cu ofițerii și traducătorii care îi însoțeau. A citit de asemenea sursele care îi erau disponibile la acea vreme
Și eu, personal, am aflat o mulțime de lucruri despre acest subiect odată cu această lectură, lucruri, care mărturisesc, nu m-au interesat până astăzi. Toate acestea m-au condus la concluzia că întotdeauna avem nevoie de o motivație să ieșim din zona de confort, din zona de noțiuni semipreparate gata să ne menajeze resursele de timp dar și bunele reflexe ale curiozității. America rămâne îndepărtată de noi, europenii, și ne grăbim adeseori să spunem că știm când de fapt știm din auzite și completăm golurile cu idei preconcepute.
Războiul de șapte ani
Pe un alt plan istoric, Cooper evocă evenimente petrecute în timpul Războiului de șapte ani. Întâmplările din carte se petrec în anul 1757, în zona de frontieră dintre Canada și statul New York de astăzi. Anglia și Franța se luptau pentru stăpânirea tinerelor, pe atunci, colonii americane, iar în această dispută nu erau vizate doar teritorii de pe continental american ci și din Europa și alte părți ale lumii, atrăgând în conflict și alte mari puteri între care Rusia, Prusia, Austria. Acea etapă conflictuală din istoria mondială este cunoscută drept Războiul de șapte ani (1754 și 1756-1763) sau primul război mondial conform aprecierii lui Winston Churchill, primul minstru al Marii Britanii în Al Doilea Război Mondial.
Trei figuri istorice și o temă de reflecție
Paginile ficțiunii îi împrumută pe trei dintre reprezentații combatanților din Războiul de șapte ani: pe locotenent colonelul irlandez de origine scoțiană George Munro (1700 – 1757), pe marchizul de Montcalm (Louis-Joseph de Montcalm-Gozon, Marquis de Saint-Veran; 1712 – 1759) și pe generalul locotenent Daniel Webb ( d. 1773).
James Fenimore Cooper include în cartea sa o acțiune militară crucială pentru raportul de forțe dintre Franța și Anglia. Calculul postfactum al istoricului evaluează cu discernământ, la rece, pe baza tuturor datelor de care dispune dar cititorul înregistrează această acțiune militară cu emoție alături de personajele preferate ca și cum ar asista la desfășurarea ei pe viu. Cred că această alegere a scriitorului este un punct forte și de fapt pilonul istoric pe care se construiește romanul. Poate comentariile sale pe marginea faptelor istorice sunt discutabile literar, dar au și menirea de a preciza demersul unui scriitor, care este diferit față de cel al unui istoric. Deciziile conducătorilor armatelor beligerante sunt luate ca și cum ar fi în timp real, iar tensiunea încleștării, temerile și îndoiala precum și introducerea unor elemente secundare fictive, asociate deciziilor, sporesc suspansul și amână deznodământul, de altfel cunoscut în realitate. Cooper respectă acest episod istoric și îl redă în carte cu tot dramatismul, iar cititorul trebuie să interpreteze corect o temă din istoria militară: cine pierde în asaltul francez asupra fortului William-Henry de pe țărmul lacului George și cine câștigă bătălia? Scriitorul ne conduce către adevărul istoric și chiar mai departe, oferind tânărului cititor o lecție de etică. Nu întotdeuna cel care pierde o bătălie pierde și statutul de erou, nu întotdeauna cel care acționează prudent și inteligent este socotit mai mult decât un laș și nu întodeauna cel biruitor se poate lăuda cu victoria sa.
Surse on-line de documentare
Citiți pe blog povestirea întâmplărilor din roman, în materialul: Ultimul mohican – James Fenimore Cooper.
Acestea fiind trecute în revistă, vă indic la finalul articolului surse on-line pentru documentare, pe care le puteți accesa și din care, dacă doriți să aflați mai mult, o puteți face.
Nu uitați să citiți această carte care vă ține cu sufletul la gură, vă emoționează și vă oferă un fascinant studiu de literatură, care desigur nu se oprește la reperele pe care eu le-am considerat importante.
Despre James Fenimore Cooper și opera sa:
https://en.wikipedia.org/wiki/James_Fenimore_Cooper – secțiunea intitulată „Legacy”;
https://www.britannica.com/biography/James-Fenimore-Cooper
Despre indienii Delaware
https://en.wikipedia.org/wiki/Lenape
Despre Beringia
https://ro.wikipedia.org/wiki/Beringia
Despre Războiul de Șapte ani
https://en.wikipedia.org/wiki/Seven_Years%27_War
https://en.wikipedia.org/wiki/George_Monro_(British_Army_officer)
