Vrăjitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Titlu: Vrăjitorul din Oz

Autor: Frank Baum

Editura: Grupul Editorial Art

Colecție: Arthur Gold

Număr pagini: 190

În mijlocul câmpiilor întinse din Kansas, într-o casă sărăcăcioasă, trăia Dorothea alături de unchiul Henry şi mătuşa Em.

Vieţile celor trei erau puse în primejdie din cauza ciclonului, un vârtej de vânt foarte puternic, şi pentru a-i face faţă, aceştia au săpat în pământ o „pivniţă pentru ciclon”, unde familia se putea adăposti în cazul în care vreun vârtej îşi făcea apariţia, ameninţându-le vieţile.

În aceste ţinuturi sărăcia domnea, soarele pârjolise pământul şi nici măcar iarba nu se putea observa. Clima de aici „furase” mătuşii Em „sclipirea ochilor”, „roşeaţa obrajilor şi a buzelor”,  transformând-o într-o femeie „slabă şi prăpădită”. La fel de greu o ducea şi unchiul Henry, acesta era „cenuşiu” din cap şi până-n picioare. Numai Toto, căţelul fetiţei, îi mai aducea micuţei un sâmbure de fericire pe chip.

Într-o zi, ciclonul a dat buzna în mijlocul câmpiilor din Kansas, luând casa unchiului Henry, în care se afla Dorothea şi Toto. După ce ciclonul şi-a făcut jocul, acesta a lăsat casa pe pământ, iar copila s-a trezit în inima naturii; aici, pomii erau încărcaţi cu fructe, păsările ciripeau, iar florile înflorite decorau peisajul de vis, mult prea diferit de cel cenuşiu cu care era învăţată micuţa.

Ciclonul o adusese pe fetiţă în Ţara Răsăritului, unde domnea Vrăjitoarea cea rea, iar toţi altinezii, localnicii de aici, erau supuşii săi. Sosirea copilei pe aceste meleaguri a fost o binecuvântare pentru oamenii de aici, deoarece casa a aterizat pe Vrăjitoare, omorând-o şi astfel altinezii au fost eliberaţi de sub stăpânirea sa. Pantofii decedatei au fost înmânaţi copilei, de către Vrăjitoarea de la Miazănoapte, venită la Dorothea pentru ai mulţumi în numele poporului de aici, pentru minunea pe care a realizat-o fără voia sa.

Bătrâna Vrăjitoare de la Miazănoapte a îndemnat-o pe copilă să meargă în Oraşul Smaragdelor, unde domnea Vrăjitorul Oz, om bun, ce dorea s-o ajute pe copilă. Drumul până la destinaţia mult dorită era însemnat cu cărămizi galbene aşa că, orice cale de rătăcire era exclusă.

Dorothea a primit de la bătrâna Vrăjitoare, un sărut pe frunte ca s-o apere în lunga călătorie ce urma s-o aibă; în locul unde buzele Vrăjitoarei au atins pielea fetiţei, a rămas un semn luminos.

Înainte de a porni la drum, copila s-a schimbat într-o rochiţă curată, şi-a pus în picioruşe pantofii de argint, încălţămintea răposatei şi şi-a umplut un coşuleţ cu merinde.

În drum spre Marele Oz, copila s-a împrietenit cu Sperie-Ciori (Împăiatul), un om din paie ce stătea zi şi noapte în lanul de grâu pentru a goni zburătoarele. Aceştia au decis să continuie împreună drumul, deoarece Împăiatul avea nevoie de puţin creier căci în rest era perfect: nu mânca, nu bea, nu dormea şi nici nu obosea ori să-l doară picioarele, numai un chibrit aprins îi putea pune viaţa în pericol.

Drumul spre Oraşul Smaragdelor s-a intersectat cu o pădure, unde cei trei, copila, Toto şi Sperie-Ciori au înnoptat într-o colibă.

În ziua următoare, cu bateriile încărcate drumeţii au luat-o din loc, însă un vaiet necunoscut i-a atras copilei atenţia; curioasă din fire, a dorit să meargă în direcţia din care venea plânsetul pentru a afla cine-l producea și astfel l-au descoperit pe Tăietorul de lemne (Omul de tinichea). Acesta suferea din pricina ruginii care pusese stăpânire pe încheieturile sale. Copila i-a sărit în ajutor, i-a uns încheieturile cu ulei  şi astfel, Omul de tinichea se simţea bine şi pregătit pentru aventura vieţii sale. Acesta din urmă, dorea de la Vrăjitorul Oz, o inimă, iar visul său putea deveni realitate numai dacă se alătura celor trei prieteni.

În aceeaşi pădure, le-a ieşit în cale drumeţilor Leul cel fricos. Și el s-a alăturat grupului. Acesta avea nevoie de puţin curaj căci în rest, înfăţişarea şi glasul rece îl ajuta să bage spaima în vieţuitoarele pădurii, dar în realitate, Leul era mai fricos ca acestea.

Acum, Dorothea, Toto, Sperie-Ciori, Omul de tinichia şi Leul au pornit la drum spre vestitul Mare Vrăjitor Oz.

Primul obstacol ce le-a ieşit drumeţilor în cale, a fost o prăpastie foarte adâncă care nu se putea trece decât „în zbor”. Leul s-a folosit de abilităţile sale atletice şi astfel a putut să-şi ajute prietenii: primul care a trecut prăpastia pe spatele Leului, a fost Sperie-Ciori, deoarece „s-a gândit” că lui nu i se putea întâmpla vreun rău în cazul în care planul dădea greş, în schimb, copila ar fi murit, iar Omul de tinichea s-ar fi umplut de cucuie.

O nouă prăpastie, de data aceasta mult mai mare şi mai adâncă în comparaţie cu prima, le-a îngreunat drumeţilor călătoria, însă nu pentru mult timp, căci un gând salvator a venit din partea Omului de paie. Astfel, Omul de tinichea a tăiat cel mai înalt şi puternic arbore din apropiere, iar Leul l-a împins în aşa fel, încât trunchiul a format puntea de care aceştia aveau nevoie pentru depăşirea noului obstacol.

Ajunşi pe celălalt mal, călătorii au fost întâmpinaţi de kalidahii – „sunt nişte fiare monstruase, cu trupul de urs şi cap de tigru”  înzestrate cu ghiare lungi şi ascuţite. În faţa monştrilor, cei cinci au făcut cale întoarsă, fiind urmăriţi de ciudăţenii, dar când urmăritorii se aflau pe la jumătatea punţii, Omul de tinichea a tăiat pomul şi astfel orătăniile au căzut, dându-şi sufletul în prăpastie.

După ce au scăpat de fiare şi au ieşit din pădurea primejdioasă, apariţia răului i-a pus din nou pe gânduri, însă, acelaşi om cu capul plin de paie, a conturat planul salvator; tăietorul de lemne a construit o plută şi astfel călătoria lor a putut continua.

Ajunşi pe apă, un curent puternic i-a îndreptat în direcţia greşită, iar Sperie-Ciori şi-a împins prăjina în nămolul de pe fundul apei, iar curentul l-a tras şi astfel acesta a rămas agăţat în băţ, în mijlocul apei. Simţind că vieţile celor de pe plută erau în pericol, Leul ia atitudine, se aruncă în apă, înoată şi reuşeşte să-i salveze pe toţi.

Salvarea lui Sperie-Ciori vine din partea unei berze, care-l prinde în ghiare şi-l aduce în mijlocul prietenilor săi.

După peripeţia avută pe apă, drumeţii o iau din loc. Aceştia ajung în lanul de maci otrăviţi, mireasma lor aducea somnul celor făcuţi din carne şi oase, astfel că Toto, Leul şi copila au căzut pradă mirosului. Căţelul şi micuţa sa stăpână au fost căraţi de Tăietorul de lemne şi de Sperie-Ciori, în timp ce, leul şi-a văzut singur de drum, alergând şi sperând că va câştiga lupta cu mireasma florilor ucigaşe.

Aflându-se în siguranţă Sperie-Ciori şi Omul de tinichea, aşteptau trezirea celor doi somnoroşi, însă fuga unei pisici sălbatice după regina şoarecilor le-a atras atenţia, iar Tăietorul de lemne s-a simţit obligat să salveze mica făptură. Fapta sa a fost apreciată de tot neamul şoricesc, iar aceştia drept mulţumire, au pornit în salvarea Leului de sub domnia mirosului otrăvitor, pe care l-au adus pe câmpul verde să-şi revină.

Cărarea pavată cu cărămizi galbene i-a dus pe cei cinci călători în Ţara Oz, „ aici totul era verde, pe când la altinezi era albastru”. De aici şi până în Oraşul Oz, a fost numai un pas.

În mijlocul oraşului, era castelul impunător al marelui Vrăjitor, locuinţă în care drumeţii au fost cazaţi deoarece Marele Oz dorea să-i primească pe rând, unul câte unul şi-n zile diferite.

Dorothea a fost cea care a spart gheaţa; Ajunsă în sala tronului l-a întâlnit pe Vrăjitor sub identitatea unui cap uriaş, fără trup sau membre, decât cu gură, ochi şi nas. La fel au păţit şi ceilalţi: lui Sperie-Ciori i s-a arătat ca o femeie frumoasă, Omului de tinichea, i s-a prefăcut într-o fiară, mare cât un elefant, cu cap de rinocer şi cu cinci ochi şi tot atâtea picioare şi braţe, iar Leului i s-a arătat ca un glob mare de foc.

Vizitatorii i-au povestit scopul lor pe meleagurile lui Oz şi au primit în schimb promisiunea că dorinţele lor vor fi îndeplinite, dacă vor scăpa de Vrăjitoarea Rea de la Apus.

Neavând de ales şi dorind cu orice preţ îndeplinirea viselor, cei cinci hotărăsc că nu-i cale de întors şi astfel pornesc din nou la drum, de data aceasta în căutarea Vrăjitoarei Rele de la Apus.

Prezenţa vizitatorilor în ţinutul Vrăjitoarei Rele nu a trecut neobservată de aceasta, care supărată a trimis mai întâi o haită de lupi, apoi un cârd de corbi sălbatici, albinele negre şi chiar pe winkiezi, care aveau misiunea de a-i ucide pe intruşi, făcându-i bucăţi. Însă planurile malefice ale Vrăjitoarei au dat greş şi, simţindu-se în primejdie, aceasta apelează la boneta de aur, singura salvare a femeii.

Această bonetă putea îndeplini orice dorinţă a purtătorului, doar de trei ori, iar puterea sa era măsurată în mii şi mii de maimuţe înaripate pregătite pentru orice.

De îndată ce Vrăjitoarea a poruncit bonetei, maimuţele şi-au făcut apariţia, după care i-a omorât pe Sperie-Ciori şi pe Tăietorul de Lemne, iar pe ceilalţi i-au adus la palat.

Ajunsă în casa Vrăjitoarei, copila a devenit sclava sa; Malefica făptură i-a furat fetiţei unul din pantofiorii de argint, iar aceasta înfuriată a aruncat cu apă pe Vrăjitoare. Bătrâna, în contact cu apa, s-a topit precum zahărul la Soare şi astfel copila a scăpat de bestie şi şi-a recuperat pantofiorul.

Moartea Vrăjitoarei Rele a adus eliberarea winkiezilor de sub stăpânirea sa, aceştia din urmă, drept mulţumire pentru fapta generoasă a copilei, au ajutat-o să-şi găsească prietenii omorâţi de maimuţele zburătoare şi să-i pună pe picioare, astfel Tăietorul de lemne şi Sperie-Ciori şi-au recăpătat „viaţa” şi forma de dinainte.

La plecarea din castel, fetiţa a luat boneta de aur fără să cunoască puterea acesteia.

Aflându-se pe o pistă greşită, drumeţii au simţit nevoia să ceară ajutor de la şoarecii de câmp, care au răspuns imediat. Regina şoarecilor a îndemnat-o pe copilă să se folosească de puterea bonetei. Zis şi făcut; maimuţele zburătoare şi-au făcut apariţia şi i-au dus pe călători în Oraşul Smaragdelor.

Ajunşi din nou în palatul Marelui Oz, drumeţii au reuşit să-i afle adevărata înfăţişare; era un „omuleţ bătrân, chel şi cu faţa zbârcită” şi chiar povestea vieţii – nu era un vrăjitor, ci un escroc.

Ca să iasă basma curată, acesta le-a oferit drumeţilor: în loc de creier, tărâţe amestecate cu cuie şi ace; o inimă croită din mătase şi umplută cu rumeguş şi o licoare pe post de curaj. Dificultatea a apărut în cazul Dorotheei, care nu putea fi păcălită aşa uşor.

Vrăjitorul a construit un balon destinat copilei şi lui. Acesta dorea să părăsească ţinutul său, sătul de minciuna în care trăia. În locul său, la conducerea oraşului, l-a lăsat pe Sperie-Ciori. În schimb, fetiţa a ratat plecarea cu balonul deoarece Toto se pierduse în mulţime, iar ea nu putea pleca fără prietenul său de nădejde.

Acum, singura care o mai putea duce pe fetiţă în Kansas, era Glinda – Vrăjitoarea de la Miazăzi. Ca să nu fie singură în călătorie, prietenii au însoţit-o bucuroşi, chiar şi Sperie-Ciori, cârmuitorul Oraşului Oz.

În drum spre destinaţie, drumeţii au trecut prin Oraşul de porţelan, dar şi printr-o pădure, unde Leul a scăpat sufletele pădurii de un monstru şi astfel şi-a câştigat statutul de REGE AL ANIMALELOR.

Dincolo de pădure se arătă un munte pe care călătorii îl trecură cu ajutorul maimuţelor zburătoare.

Ajunşi, în Ţara quadlingilor au găsit un decor de vis, totul era îmbibat în roşu-aprins, dar şi pe vestita Vrăjitoare de la Miazăzi care, ajutată de boneta minute, i-a trimis pe Sperie-Ciori înapoi în Oraşul lui Oz; pe Tăietorul de lemne în Ţara de la apus, iar pe Leu în pădurea de dincolo de munţi. Dorothea s-a folosit de pantofii de argint, care aveau puterea de a purta posesorul lor, oriunde în lume, într-o clipă şi astfel copila a ajuns la mătuşa Em şi la unchiul Henry.

 

O carte de care nu pot să mă despart niciodată

Minunata carte „Vrăjitorul din Oz” ne poartă într-o lume magică din care revenim mai înțelepți. Aflăm că, de fapt, singura problemă adevărată era cea a Dorotheei. Ea își pierduse familia. Ceilalți prieteni pe care-i întâlnește și care i se alătură datorită bunătății și răbdării ei în călătoria sa, aveau nevoie doar de un prieten adevărat, care să le dea încredere în ei înșiși, și de o dovadă că sunt posesorii unor virtuți reale, de care se credeau lipsiți.

Scriitorul ne îndeamnă să nu mai căutăm aiurea după dorințe neîmplinite, apelând la alții mai săraci ca noi sufletește – Vrăjitorul Oz era în realitate un impostor –, căutând în afara noastră răspunsuri și soluții. Cea mai frumoasă aventură începe din noi înșine.

Este o carte de care nu pot să mă despart niciodată. Am citit-o și o recitesc și o voi mai citi cu cea mai mare plăcere și mereu cu sufletul la gură după ce „are să se întâmple”.

Despre cea mai de succes adaptare cinematografică a cărţii „Vrăjitorul din Oz” puteţi citi pe blog, la categoria Pagini de Celuloid.