Titlul: Poezii
Autor: George Bacovia
Editura: Herra
An apariție: 2009
Număr pagini: 192
Poezia „Amurg violet” de George Bacovia a fost publicată la Iași, pe 23 februarie 1904, în revista „Arta” (anul I, nr. 16, p. 5), și inclusă ulterior în volumul „Plumb” în 1916.
Cu 10 ani în urmă, în toamna anului 1894, autorul, pe atunci elev în primul an la Gimnaziul „Principele Ferdinand” din Bacău, trăiește o întâmplare înfricoșătoare. Petrece o noapte în turnul bisericii Precista din orașul natal, pentru că paracliserul (persoană care îngrijește o biserică – asigură paza și îndeplinește anumite servicii la oficierea cultului, țârcovnic) din neatenție, îl închide acolo. Iată povestea care l-a inspirat să scrie poezia în 1899. De altfel, scria versuri din anii de gimnaziu (1894-1898; este elev al gimnaziului de la vârsta de 13 ani până la vârsta de 17 ani ).
Din anii de gimnaziu datează și lecturile din poeții simboliști francezi precum Arthur Rimbaud (precursor al acestui curent), Paul Verlaine, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Maurice Rollinat, dar și din clasicii poeziei românești: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc.
Amurg violet
Poezia „Amurg violet” este alcătuită din trei catrene; fiecare strofă debutează cu versul: Amurg de toamnă violet… Măsura este variată de 8-11 silabe, iar rima este îmbrăţişată.
Opera prezintă tema naturii, anume, prezentarea unui moment al zilei, amurgul. Versurile transmit conceptul creatorului despre lume şi viaţă, în stilul său inconfundabil.
Titlul reprezintă o metaforă-simbol şi se repetă la începutul fiecărei strofe, astfel sugerând muzicalitate versurilor. În sens propriu, „amurg” înseamnă perioada de timp după apunerea soarelui, când se îngână ziua cu noaptea; în sens figurat acesta desemnează o stare de incertitudine, de deprimare, de depresie, de halucinaţie.
Alăturarea culorii „violet”, substantivului „amurg” accentuează ideea de moarte, apropierea ei fiind inevitabilă.
Poezia are două versuri cu valoare de simbol, plasate repetitiv , la începutul fiecăreia dintre cele trei strofe, respectiv la finalul ei: Amurg de toamnă violet…, Orașul tot e violet. Se conturează o imagine halucinantă, simbolizând un tablou apocaliptic.
Prima strofă aduce în prim plan imaginea plopilor singuratici, care sunt personificaţi (apar în siluete). Metaforic, sunt numiţi apostoli în odăjdii violete, misionari creştini, îmbrăcaţi în haine bisericeşti violete şi pregătiţi pentru oficierea unui ritual, acela al înmormântării (de altfel, preoții îmbracă veșminte de această culoare în Postul Mare, perioadă care include săptămâna Patimilor).
Plopii sunt și arborii care străjuiesc drumul în caz figurat destinul. Plopii lui Bacovia sunt în număr de doi. În altă poezie a sa „De mult, de mult cunosc doi plopi/Ce-mi stau şi azi în cale.” (poezia Regret, volumul Comedii în fond, 1936) motivul revine. Plopul are o simbolistică străveche. În Grecia antică, era asociat funeraliilor și forțelor regresive ale naturii, infernului, durerii, sacrificiului și lacrimilor. El mai simboliza și dualitatea ființei umane. Indecis, între viață și moarte, pendulează acest tablou pictat în totalitate cu violet, o culoare închisă, rece şi sumbră pentru creștini.
În strofa a doua este prezentat oraşul populat de o lume leneşă, cochetă, conturând astfel un peisaj trist, monoton, atins parcă de semnele morţii căci totul pare îmbibat în violet.
Verbul, conjugat la persoana întâi, singular, văd, din ultima strofă, interiorizează discursul, plasându-l într-o lume a fantasmelor. Prezenţa turnului reprezintă o ieşire din lumea închisă şi strâmtă a oraşului. Din turn ochiul observator al eului liric, întâlneşte voievozi cu plete, străbunii care conturează o atmosferă halucinantă, sugerată de culoarea violet.
Culoarea violet, ultima din spectrul solar, constituită din roşu şi albastru, în proporţii egale, amplifică starea obsesivă; odăjdiile apostolilor, oraşul, mulţimea, străbunii sunt dominaţi de nuanţa acestei culori. Moartea domneşte în acest univers, aflat în pragul sfârşitului. Atât trecutul (voievozii, străbunii) cât şi prezentul (lumea leneşă, cochetă) sunt în așteptarea unei iminente apocalipse.
Nimic din încântarea unui peisaj de toamnă nu pare a-l liniști pe poet. Ultimul act al zilei nu are nimic superb. Spectacolul luminii nici atât. Ca un ultimatul la puterea a treia, versul Amurg de toamnă violet, repetându-se la începutul fiecăreia dintre cele trei strofe ale poeziei, anunță iminentul sfârșit, trecerea timpului fiind invariabil aceeași pentru toți și toate, oameni, civilizații Mulțimea toată pare violetă, Orașul tot e violet.
Povestea poeziei lui George Bacovia este însă paradoxal alta decât mesajul liricii sale, care stă sub semnul rapacității timpului, al descompunerii, regretului, nevrozei. La începuturile sale lirice considerat un poet minor, marcat de influența poeților simboliști francezi, i s-a recunoscut mai târziu statutul de poet clasic al literaturii române, unul dintre cei mai importanți ai liricii moderne. Simbolurile din poezia sa cât și tehnica mânuirii lor, imaginile muzicale, care induc presentimentul morții din fiecare ființă, se subordonează însă unei filozofii existențiale. Grandoarea vieții, a materiei, a naturii nu este decât un spectacol de cabaret pentru un singur auditor deloc impresionat: moartea. Conștiința artistului pare singura care culege „roadele” acestui înțeles, fredonând, mereu incomod, un marș mortuar. „Memento mori” („Nu uita că vei muri”) pare a ne reaminti George Bacovia, poetul din Bacău (Bacovia, pseudonimul său literar se pare că face referire la orașul natal, fiind compus din numele orașului și cuvântul latin via, -ae = drum, cale; numele său real era Gheorghe Vasiliu).
