Titlul: Bibliotecara de la Auschwitz
Autor: Antonio G. Iturbe
Editura: Rao
Număr de pagini: 432
An apariție: 2020
Ianuarie 1944. În locul cel mai sumbru de pe pământ, unde viața unui om nu valorează nici cât negru sub unghie, Aldred Hirsch a ridicat o școală clandestină. Predarea și învățarea sunt strict interzise în lagăr, însă cu puțin noroc totul se desfășoară în liniște, cu puținele cărți găsite la Auschwitz.
În blocul 31, de la mic la mare, copiii știu să păstreze secretul existenței manualelor și să se comporte exemplar în fața ofițerilor SS.
Ca în orice școală, cineva trebuie să aibă grijă de cărți, să preia sarcinile unui bibliotecar. În acest caz, Dita Kraus (67 894), o copilă de numai 14 ani, matură în gândire, a preluat această sarcină, care la cea mai mică greșeală îi poate aduce moartea. Tânăra trebuie să protejeze cele opt exemplare clandestine ce alcătuiesc biblioteca din blocul 31.
Părinții Ditei sunt tot prizonieri: mama sa lucrează într-un atelier de confecționat șepci, în timp ce tatăl său fabrică centuri pentru puștile din bandulieră, având mereu mâinile negre și bășici la degete din cauza adezivilor și a rășinilor toxice pe care le folosește.
Doctorul Mengele, supranumit și doctorul Moartea, a pus ochii pe biata Dita, atenționând-o că-i va urmări orice mișcare, gest sau cuvânt. Cu așa un avertisment, copila este la un pas de a renunța la îndatoririle de bibliotecară pentru a-și salva viața, însă la Auschwitz pericolul pândește la orice pas. Deși este doar o copilă, nu se poate lăuda cu acest privilegiu căci un copil trebuie să se bucure de inocență, nu să se teamă de moarte și de cei din jur.
Dacă în viața normală lecțiile i-ar plictisi pe copii, iar cărțile nu i-ar atrage prea mult, în lagăr lucrurile stau altfel. Cărțile, aceste obiecte interzise, reprezintă o conexiune cu temele, studiul și cu examenele, deci sunt un semn al vieții normale fără teamă, frică și garduri de sârmă. Ceea ce naziștii interzic, cu siguranță, este benefic pentru prizonieri!
Ca o punte între trecut și prezent, Dita se folosește de amintiri pentru a retrăi bucuria unor momente importante din viața sa, momente în care îi avea alături pe cei dragi, părinți, bunici, verișori sau chiar prieteni. Cu toții se simțeau bine, avându-se unii pe alții.
În iernile cu minus douăzeci și cinci de grade, copiii erau îndrumați să se spele cu un firicel de apă rece. Un prosop trebuia împărțit la un grup întreg, grup format din 20-30 de minori.
În lagărul suferinței, Dita își pierde tatăl. Bărbatul a fost răpus de un virus puternic și de o febră pe măsură. Sfâșietor este faptul că bibliotecara și mama sa nu își pot lua „adio” de la cel care a fost soț și tată; trupurile decedaților sunt luate la prima oră a dimineții și duse la incinerare.
Subofițerul SS Viktor Pestek a fost atras de simpatica René. Este greu de crezut că în condițiile date, SS-iști pot avea și suflet pentru prizonieri, în afară de vorbe urâte și de lovituri crunte. O altă poveste de dragoste se înfiripă între supraveghetoarea Alice și registratorul Rudi Rosenberg.
În noaptea de 8 martie 1944, 3.792 de deținuți care proveneau din lagărul familial BIIb au fost uciși prin gazare și apoi incinerați în crematoriul III de la Auschwitz-Birkenau.
Evadarea din lagăr este un vis arzător pentru mulți prizonieri. Cei care reușesc să treacă de gardul Auschwitz-ului, apoi din nou capturați plăteau foarte scump. Erau biciuiți și spânzurați în fața celorlalți deținuți pentru a le da o lecție celor ce mai aveau în gând să le urmeze exemplul evadării. Cu toate acestea, disperarea i-a împins pe Viktor, Lederer, Rufi și Fred să-și încerce norocul în procesul evadării.
În iulie 1944, atelierele și blocul 31 au fost închise. Prizonierii de aici își puneau obsesiv întrebarea unde vor fi trimiși sau ce se va alege de viețile lor.
Dita și mama sa au fost transferate la Bergen-Belsen, lagărul unde porțiile de mâncare sunt tot mai mici, iar moartea femeilor este normală. Aici, deținutele sunt strigate pe nume și nu pe numere, iar protagonista primește o sarcină macabră: să care cadavrele.
În acest loc mizerabil și înfricoșător, Ana și sora sa Margot au murit în floarea vârstei. Ana a scris într-un caiet ultimele trăiri care au intrat în istorie ca „Jurnalul Anei Frank”.
Viața a ajuns în punctul în care mâncarea nu mai este, iar apa a fost întreruptă. Pentru a-și potoli setea, deținutele sorb puțin lichid din bălțile de pe jos. Prizonierele au devenit cadavre vii care își târăsc picioarele slăbănoage în lupta pentru supraviețuire.
Ziua cea mare a sosit mult prea târziu pentru mii de suflete. Soldații englezi au pătruns în lagăr anunțând libertatea:
În numele Regatului Unit al Marii Britanici și al aliaților ei, acest lagăr este eliberat. Sunteți libere!
Liberă și după șase ani de război îndurați cu greu, mama Ditei a cedat, dându-și ultima suflare pe patul spitalului din lagărului unde și-a petrecut ultimele clipe ale vieții.
Fără părinți și la mâna destinului, Dita, la numai șaisprezece ani, trebuie să înfrunte viața de una singură, departe de gardurile lagărului. Ce se va alege de ea și în ce direcție va porni, vă las să descoperiți singuri! Viața unui supraviețuitor poate fi o lecție de viață pentru fiecare din noi!
