Nu mă gândesc până când voi putea scrie, doar că voi scrie… Ceea ce îmi doresc, este să-mi bată inima, cât vrea Dumnezeu, în ritm de metaforă, iar mâna să poată aşterne pe hârtia imaculată tot ceea ce privirea şi sufletul adună! Ana Maria Gîbu (citiți la finalul recenziei și interviul cu tânăra scriitoare)
Blestemaţii
Pe Ana Maria Gîbu, o adolescentă de 17 ani, din Dorohoi, care are deja 7 cărți publicate, am cunoscut-o de ceva timp, prin intermediul reţelei de socializare, facebook; i-am citit poeziile postate aici, însă niciodată nu am avut prilejul să-i citesc şi proza… până când tânăra scriitoare mi-a dăruit romanul „Blestemaţii”, apărut la editura Editgraph, Buzău, în anul 2012.
Opera ne plasează într-o lume nouă. Chiar dacă este interzisă trecerea de cealaltă parte a zidului din piatră, îmbrăcat în iederă, scriitoarea nu ţine cont de această regulă severă a jocului şi îşi invită cititorii într-o lume imaginară, fascinantă, în care mutanţii (îngerii, vampirii sau vârcolacii) îşi trăiesc propriile vieţi departe de civilizaţie, de oraşe.
În spatele acestor vieţi distruse, ale unor copii nevinovaţi, stă proiectul Hamsun. Proiectul Hamsun a avut ca scop iniţial să creeze o nouă genereţie, o generaţie perfectă, însă ceva a evoluat greşit şi subiecţilor li s-a întâmplat un lucru neprevăzut.. Rezultatul? Au obţinut o mulţime de oameni cu aripi mari, nuanţate de la alb lăptos la negru de tăciune, terminate cu gheare lungi şi ascuţite, oameni cu piele fină şi ochi capabili să vadă pe o rază de aproape douăzeci de kilometri, oameni atât de inteligenţi încât atributul de „perfecţi” părea palid.
Eroina poveştii, Julia este o adolescentă încercată de viaţă. La vârsta de cinci ani am rămas orfană, iar pe când copila se apropia de vârsta de doisprezece ani, fratele său Sasha se va stinge din viaţă, în urma unui atac Avea ceva înfipt în stomac ca o gheară lungă. Moartea prematură a singurei sale rude o va ambiţiona pe aceasta, dorind din răsputeri răzbunarea morţii fratelui său, dar o va şi întări pentru perioada grea ce i se arată la orizont.
Am privit răzbunarea eroinei şi victoria acesteia ca pe scopul vieţii sale. Un scop bine conturat ce a întărit-o şi a motivat-o să meargă mai departe, indiferent de piedicile ce i-au apărut în cale. Descrierea Juliei conturează portretul perfect al unui erou.
În ultimele clipe din viaţa lui Sasha, Julia i-a fredonat melodia pe care ne-o cântau mama şi tata când nu puteam să adormim. Acest cântec simbolizează chemarea „somnului de veci” al mult prea tânărului băiat, „somn” ce se aseamănă cu povestea „Frumoasei din pădurea adormită”.
Viaţa personajelor din această poveste se află sub semnul schimbării, al necazurilor; se pare că viaţa nu a fost prea blândă cu aceştia, asemenea copilei Stephanie, fata primarului: Medicii mi-au zis că voi mai trăi maxim două-trei luni de zile.
De aici deducem că viaţa mereu joacă ultima carte, chiar dacă noi, tinerii, construim zi de zi castele din gânduri, vise şi planuri de viitor.
Triunghiul amoros dintre Julia, Chase şi Giorgio se va finaliza cu victoria lui Chase. Eroina crede ca este îndrăgostită de celălalt, de Giorgio, însă ea apreciază mai mult grija şi respectul pe care acesta i le poartă, în timp ce Chase îi va rămane aproape adolescentei până la finalul poveştii, deşi relaţia lor nu a cunoscut numai fericirea şi bucuria de-a lungul timpului.
Finalul romanului „Blestemaţii” este unul fericit, asemenea basmelor. Zidul ce odinioară despărţea cele două lumi, va fi în curând doar o istorie, deoarce Julia doreşte să-l dărâme, să avem şi noi o viaţă normală. Apare și speranța în viitor, pentru că în plan este şi căsătoria cu Chase. Eroina este fericită şi mulţumită că şi-a dus răzbunarea până la capat, ucigând monştrii, îşi recuperează fratele (pe care îl credea mort) şi împreună cu Chase se prind toţi trei de mână, simbolizând unirea şi forţa ce-i leagă; Am privit spre cer, am inspirat adânc aerul curat şi am pornit la drum. Drumul spre o viaţă nouă de care trebuie să profităm la maxim.
Interviu
Tânăra scriitoare Ana Maria Gîbu ne-a oferit și un interviu, pe care vă invit să-l lecturaţi.
Florina Dinu: Asemenea basmelor, romanul tău „Blestemaţii” are un final fericit. Ce părere ai despre forţele supranaturale şi de ce ai ales să abordezi acest subiect?
Ana Maria Gîbu: Folosind forţele supranaturale în romanul meu dau posibilitatea cititorului sa umble cu mintea şi imaginaţia sa unde doreşte, să găsească noi soluţii în rezolvarea problemelor mari ale omenirii, să caute, citind, unde se termină povestea şi de unde începe realul. Acest supranatural m-a ajutat să găsesc multe rezolvări şi posibilităţi de a ajunge la adevăr, ştiind că adevărul nu este uşor nici de găsit, nici de demonstrat. Voiam să demonstrez că şi în situţii atipice dragostea, doar ea, ne transformă cu adevărat în oameni.
F.D.: Personajul feminin din acest roman, Julia, are un portret bine conturat, portretul unui erou. În creearea sa, ai luat drept model o persoana reală sau este doar rezultatul imaginaţiei tale?
A.M.G.: Când creez un personaj mă inspir mereu din lumea înconjurătoare, iau partea rea sau partea bună a mai multor persoane şi, combinându-le, dau naştere unui personaj aşa cum îmi doresc, pe care îl controlez doar „clipind”. Julia, personajul principal din romanul „Blestemaţii” , este creată din visele mele, din dorinţa mea de a deveni puternică, de a fi un lider, de a face lumea mai bună, de a învinge mereu binele şi frumosul din viaţa noastră.
F.D.: Ţi-am urmărit activitatea literară pe facebook şi am constatat că ai în palmares o mulţime de premii. Dacă te-aş întreba, care este cel mai valoros premiu, ai putea să-mi spui, ţinand cont că fiecare are valoarea sa proprie?
A.M.G.: Toate premiile primite sunt valoroase. Normal că bucuria a fost foarte mare când am obținut trofeul sau pentru premiile I, dar au fost și mențiuni de care m-am bucurat ca și pentru un trofeu, în cazul concursurilor unde nu s-a ținut cont de vârstă și am concurat cu poeți de la 15 la 70 de ani. Aș fi nedreaptă să nominalizez unul două premii, toate sunt valoroase și sunt mândră pentru fiecare premiu în parte.
F.D.: În momentul de faţă mai ai ceva în lucru? Ce surpriză le pregăteşti cititorilor tăi?
A.M.G: În acest moment finalizez manuscrisul pentru al șaselea volum de poezii, lucrez la al doilea roman, scriu prefața la un volum de debut a unei studente din Iași și… scriu…
F.D.: Cum ţi-ai descoperit talentul pentru „cuvânt” şi la ce vârstă? A existat sau chiar există cineva care te sprijină, în afară de părinţi, în acest univers magic?
A.M.G.: Pot spune că am descoperit talentul pentru „cuvânt” dintr-o… joacă. Mă jucam „de-a rimele” de când eram la grădiniță. Mai târziu, prin clasa a doua, doamna învățătoare ne-a dat ca temă (sau mai degrabă ca o provocare, aș zice eu acum!) să scriem o poezie de maxim două strofe. Și am scris. Am scris vreo trei. Au fost publicate în revista școlii. La acea vreme învățam pe de rost poezii, fie pentru serbări, fie pentru a-l impresiona pe Moș Crăciun, iar numele Mihai Eminescu mă ducea cu gândul la poezia „Somnoroase păsărele”, care-mi părea cea mai frumoasă poezie existentă, sau la lacul cu nuferi pe care-l vizitasem de multe ori. Nu mai țin minte dacă mi-a fost ușor sau am avut dificultăți în a scrie acea temă pentru școală, dar îmi aduc aminte clar că am fost apreciată, iar colegii m-au aplaudat. M-am simțit extraordinar! După o discuție cu doamna învățătoare, părinții m-au încurajat să merg pe această cale și să scriu poezii. De asemenea, tot ei m-au îndemnat să citesc cât mai mult, să-mi dezvolt limbajul și, foarte important, să fiu mândră de munca mea și să am încredere în mime. Un lucru deloc de neglijat! Adevăratul descoperitor în ale poeziei a fost poetul George Filip, care în urma jurizării unui concurs mi-a trimis un mesaj prin care mă anunța: „tu trebuie să scrii poezii, că poți”. Și de atunci a început marea aventură în lumea minunată, dar întortocheată a poeziei. Scriu de dragul meu şi al lumii! Scriu atunci când nedreptatea îmi pune cătuşe, eliberându-mă… Scriu singură sub bucata mea de cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul trimis. Trăiesc apărând trecutul şi prezentul cu singurele arme pe care le am şi pe care nu le voi abandona niciodată: creionul şi cuvintele. Cred că poezia este ca o boală, o boală pentru care nu vreau să caut leacuri şi de care nu vreau să mă vindec. Cuvintele adunate în versuri sau în proză nu mi le poate lua nimeni, de aceea… scriu. Nu mă gândesc până când voi putea scrie, doar că voi scrie… Ceea ce îmi doresc, este să-mi bată inima, cât vrea Dumnezeu, în ritm de metaforă, iar mâna să poată aşterne pe hârtia imaculată tot ceea ce privirea şi sufletul adună! Dar cel mai important lucru pentru mine… scrisul nu mă lasă să vorbesc niciodată singură, iar când vorbesc… mă ascultă până la capăt! La capăt nu am ajuns, încă.
F.D.: Dacă ar fi să alegi între proză şi poezie, ce ai alege?
A.M.G.: Nu este cazul să fac o alegere, nu pot! Şi poezia şi proza fac parte din viaţa mea. În anumite stări scriu poezie, în altele scriu proză! Nu le pot despărţi, nu le pot înlocui, nu pot renunţa la niciuna. Sunt ca două surori siameze pentru care nu există nici o variantă sigură de separare, oricât de mult ar evolua ştiinţa separării sau oricât de performante ar fi aparatele folosite!
F.D.: Te-aş ruga să ne dezvălui numele scriitorilor tăi preferaţi şi bineînţeles, dacă ar fi să recomanzi trei cărţi, unui prieten, care ar fi acelea?
A.M.G.: Scrierile multor poeți sau scriitori m-au impresionat la diferite vârste. Când eram mică îmi plăceau poveștile nemuritoare, poeziile lui Coșbuc și Alecsandri. Apoi m-au acaparat de tot, și cred că pe termen nelimitat, poeziile lui Ion Minulescu, pe care le citesc și recitesc cu drag de fiecare dată când simt nevoia de liniște, relaxare, când vreau să mă regăsesc, când sunt tristă, când sunt veselă… Pot spune că acest poet și poeziile sale sunt ca o adevărată icoană pentru mine. De ceva timp, cam de un an, citesc tot ce scrie doamna mea profesoară de limba română, Mihaela Hură. Scrie poezii pentru copii foarte frumoase, interesante ca formă și extraordinare ca mesaj. La categoria „poeți care mă impresionează”, intră colegii mei de cenaclu, Luminița Zaharia, Carmen Tania Grigore, Cristina Ștefan și Marin Ifrim, Geo Găletaru, Petre Crăciun și lista rămâne deschisă…
În topul scriitorilor mei preferati se află și Stephen King, ale cărui cărți le citesc pe nerăsuflate. Din cărțile lui am învățat că „…numai duşmanii spun adevărul; îndrăgostiţii şi prietenii mint fără încetare, prinşi în pânza de păianjen a datoriei” și că singurătatea este cel mai groaznic lucru posibil. Această ultimă afirmație nu aș vrea să o cunosc de-adevăratelea niciodată.
Sinceră să fiu, au fost multe cărți care m-au marcat, care mi-au dat acel dor de a citi, majoritatea făcând parte din categoria fantasy, SF, horror. Poate de aceea majoritatea scrierilor mele au o tentă fantastică, ireală. Fiecare carte citită m-a marcat în felul ei, mi-a brăzdat sufletul cu sentimente diferite, unele necunoscute încă. Îmi găsesc liniștea sufletească în acest gen de cărți, în povești care nu se vor materializa poate niciodată în lumea noastră. Îmi place să citesc și despre Holocaust. Una dintre cărțile citite cu referire la acest eveniment este cartea Tatianei De Rosnay, „Se numea Sarah”. Această carte m-a învățat să privesc lumea altfel, să recunosc că există nedreptăți mai mari decât banalitățile pentru care mă consum zilnic. Trei cărţi pe care le-aş recomanda prietenilor?
„Jocurile Foamei” – Suzanne Collins, „Hoţul de cărţi”- Markus Zusak, „Staţia pierzaniei” – China Mieville.
