Titlul: Bufnița care se temea de întuneric
Autor: Jill Tomlinson
Editura: Nemira
Colecția: Nemi
Număr pagini: 104
An apariție: 2016
Cât ai zice bufniță
Dacă aș fi citit despre Buf, un pui de bufniță îngrozit de întuneric, cu ceva timp în urmă, aș fi fost contrariată. Adică, cum? Aș fi zis că este cât se poate de limpede, clar ca lumina zilei: întunericul se ivește în mintea fiecăruia dintre noi cât ai zice bufniță, liliac, lună, stele, artificii, secrete, șoricei, pisici.. ăăă… gândaci, vampiri, vârcolaci. Mda, să ne limităm totuși la cuvintele cheie în jurul cărora și-a construit cu măiestrie povestea scriitoarea pentru copii Jill Tomlinson. Repet: bufniță, liliac, stele, artificii, secrete, șoricei, foc de tabără, pisică… neagră și altele asemenea pe care le veți descoperi în această minunată carte.
Probleme cu întunericul
Iar dacă aș fi părinte, aș zice că este o carte despre emoții. Dar nu sunt. Și atunci… Cartea este și despre asta, nimic de zis. Dar vedeți voi… fiecare dintre personajele cărții se simte confortabil în întuneric, mai puțin Buf. Tocmai el nu se simte bine, el care ar trebui să fie în întuneric ca peștele în apă. Mai mult decât atât, de cum se lasă întunericul, Buf se ascunde după un mare NU precum melcul în cochilie. În schimb, pentru fiecare dintre cei cu care Buf vorbește și de la care el învață, întunericul este: nemaipomenit, blând, distractiv, necesar, fascinant, minunat, pentru că fiecare din ei îl asociază cu lucruri și experiențe plăcute. Ceea ce i se povestește lui Buf îi este util puiului de bufniță, dar nu îndeajuns să-și depășească teama de întuneric, de fapt să-l accepte. Până când… dar hai să citim printre rânduri:
Povestea
L-am cunoscut pe Buf în apropierea unui copac foarte înalt din mijlocul unui câmp despre care am citit în cartea Bufnița care se temea de întuneric de Jill Tomlinson. Era puiul unei familii de bufnițe de hambar, cele care au cap mare și față în formă de inimă. Buf nu voia să scoată ciocul în lume, pentru că… ați ghicit, îi era frică de întuneric. Nopțile treceau și el împlinea vârsta potrivită pentru zbor. Dar și zborul era o problemă, pentru că aterizările lui erau încă nesigure, de-a dreptul stânjenitoare pentru micuța pasăre. De aceea își făcuse obiceiul să spună că și-ar dori să fie pasăre de zi. Or cum asta nu se putea, pentru că se născuse pasăre de noapte, părinții erau îngrijorați, de-a dreptul speriați, și deja obosiți să tot care de mâncare în „groapa fără fund” din stomacul lui Buf. Se făcuse destul de mare pentru a fi capabil să-l însoțească în zbor pe tătăl său la vânătoare, asta dacă s-ar fi simțit în stare și dacă și-ar fi dorit. De fapt chiar ajunsese să-și dorească. Dar teama de întuneric nu-l lăsa să se simtă în stare.
Așa că în cele din urmă i-a dat ascultare mamei sale. Doamna Hambar era de părere că: „ți-e frică de întuneric doar pentru că nu știi nimic despre el”. Pentru a afla despre întuneric, Buf a fost îndemnat de mama să stea de vorbă cu un băiețel care aduna crengi, cu o bătrână care stătea la soare, asta pe timp de zi, desigur, pe când jocurile sale de-a aterizatul l-au făcut să semene cu un artificiu rotitor și cu un tunet, lucruri destul de plăcute pentru interlocutorii săi. Pe timp de noapte, părinții i-au mai pregătit o surpriză. L-au lăsat în sfârșit singur, plecând amândoi la vânătoare. Chiar de-i era urât, niște flăcări pâlpâitoare, de sub copac, îi stârnesc curiozitatea și pentru câteva momente uită de frica de întuneric și ateriză precum o budincă rotitoare în fața unui cercetaș care păzea un foc de tabără. După cum bănuiți, în scurt timp, Buf aflase destul de multe despre întuneric, conversând cu diferiți necunoscuți atât ziua cât și noaptea: o desenatoare, un cercetător și alții. Descoperise multe minunății ale nopții, constelații și meteoriți, aflase chiar despre Moș Crăciun. Și totuși…
Teama de întuneric tot nu dispărea, dar se destrăma tot mai mult. La fel și strânsoarea ei, pentru că Buf avea de-acum și activități nocturne, din ce în ce mai interesante. În sfârșit, reuși să doarmă toată ziua și să se trezească abia când se întuneca. Își simți puterile refăcute și era gata să înfrunte întunericul, mai curios ca niciodată să afle ce i s-ar mai putea întâmpla interesant și în această noapte. Ateriză ușor precum o pană și ce să vezi… pisica neagră pe care o întâlni știu din prima că este un pui de bufniță. Nu mai era confundat cu o budincă ci cu un fulg de nea. Iar cum pisica e un vânător neîntrecut pe timp de noapte, cei doi începură să-și găsească atâtea lucruri în comun, încât s-au împrietenit și s-au plimbat în timpul nopții… Ce farmec are noaptea! Cât e de frumos întunericul! Buf era de-acum pregătit să fie ceea ce era de fapt: o bufniță, o bijuterie a nopții. Întunericul este parte din lumea lui Buf, iar Buf este despre întuneric.
Pentru mine
Pentru mine, povestea lui Buf este și despre descoperirea identității. Foarte important. Până nu te accepți așa cum ești, nu vei afla cine ești și nu poți întreprinde mai nimic. Cum am descoperit asta? Este o poveste lungă aflată într-o călătorie de-o viață. Mi-a fost confirmată de un porumbel care se încăpățâna să rămână animal de companie, dar asta e dintr-o altă poveste. Mi-a fost reconfirmată și acum de cartea lui Jill Tomlinson. Se pot desprinde și alte semnificații din poveste, iar după ce o veți citi îmi veți da dreptate. Este și motivul pentru care tare mult mi-a plăcut. Bufnița care se temea de întuneric a fost publicată în volum pentru prima dată în anul 1968, în Marea Britanie.
Cartea
Am citit câte ceva și despre povestea cărții. Întunericul e minunat, capitolul în care Buf află despre constelații, a inspirat la Planetariul din Londra realizarea unui spectacol, iar povestea a stat și la baza unor dramatizări. Este recomandată de terapeuți, pentru a-i ajuta pe copii să scape de teama de întuneric.
Am apreciat la ediția în limba română apărută la editura Nemira, în 2016, ilustrațiile originale realizate de Paul Howard, alb-negru ce-i drept, dar fermecătoare, traducerea și redactarea. Puiul de bufniță atât de nostim este personajul principal dintr-o poveste fără vârstă, o poveste care îi face pe copii să adore cititul și să-și dorească și celelalte povești din seria Poveștile preferate cu animale (Favourite Animal Tales). Cartea este recomandată copiilor care au împlinit șapte ani.
Jill Tomlinson
În ceea ce o privește pe scriitoare, Jill Tomlinson (1931-1976) și-a dorit să fie cântăreață de operă și s-a pregătit pentru o carieră muzicală. Între timp, problemele de sănătate au schimbat ordinea priorităților, iar cariera i s-a îndreptat către o altă direcție, deteminând-o să scrie cărți pentru copii. Și-a dorit atât de mult să reușească încât a trecut peste cele șaisprezece refuzuri încasate de prima ei poveste The Bus who went to Church. Acceptată în cele din urmă de o editură pentru o carte cu ilustrații, a continuat la acest nivel până ce a reușit să convingă că poveștile sale merită un volum, iar acesta poate fi inclus într-o serie de cărți pentru copii. Este și momentul cheie care o motivează să scrie poveștile îndrăgite de noi toți în prezent. Vă recomand să accesați informații despre autoare și la această resursă on-line. Informațiile sunt scrise în limba engleză și sunt dedicate copiilor.
Mă opresc aici, dorindu-vă lectură plăcută și descoperiri uimitoare alături de Buf și de prichindeii voștri!
