Titlul: Nuvele şi povestiri
Autor: Barbu Ştefănescu Delavrancea
Editura: Cartex
An apariţie: 2021
Număr pagini: 224
Scriitorul care își completează numele cu ceea ce consideră a fi formula perfectă, „de la”-ul său cultural, apartenența sufletescă la un spațiu etno-cultural aparte, ne abate atenția, în această seară, de la indiscutabilul său succes literar – drama „Apus de Soare” sau nuvela „Hagi Tudose” – pentru a ne induce starea de grație. În amintirile sale, țesătura din sita timpul se strâmtează, selectând doar ceea ce a fost valoros din experiența de viață. Acele fărâme de nemurire.
Iar în povestea vieții sale, precum și în aceea a oamenilor cu adevărat privilegiați, a fost „Bunica”. Autorul retrăieşte cu duioşie şi bucurie vremea copilăriei şi perioada frumoasă petrecută cu bunica. Când primea de la femeia cu glas blând câte un mic dar şi mai ales poveşti frumoase; curiozitatea de copil îl îmboldea pe viitorul povestitor să-şi dorească să afle mai multe despre eroii din basme.
Titlul este simplu şi emoţionant:„Bunica”, adică chipul sustras din paradisul copilăriei, vocea din timpul poveștilor, eroii, darurile, torsul – lucruri mărunte, de care autorul a avut parte şi care l-au bucurat odinioară.
Debutul povestirii ne proiectează într-o atmosferă de vis: „O văd ca prin vis.”. Este poate visul copilului care adormea cu povestea, în poala bunicii sub privirea şi zâmbetul acesteia. Sau poate este atmosfera de basm sub privirile unui chip drag, a cărui imagine îl reconectează la farmecul şi inocenţa vârstei de aur.
Această legătură dintre vis şi realitate se regăseşte pe tot parcursul operei; nepotul încântat pătrunde în lumea magică a basmelor şi a visului totodată. Locul de somn al pruncului este poala bunicii, care încântată, îl privea cum adormea liniștit.
Portretul acesteia este purtat în suflet ca o icoană: naltă, uscăţivă, cu părul creţ şi alb, cu ochii căprui, cu gura strâmbă şi cu buza de jos crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Nepotul o întâmpina cu bucurie, sărindu-i înainte, când venea de fiecare dată, cu sânul plin de surprize, pe care le primea nerăbdător, nu înainte de a încerca să ghicească ce ascunde bătrâna.
Bunica şi nepotul se pierdeau în inima grădinii, la umbra deasă a dudului, în liniştea şi frumuseţea naturii încărcate de vrajă. Băiatul privea printre frunze, cerul, în timp ce bunica torcea din caierul de in. Cel mic asculta poveştile încântat, fiindcă pătrundea într-o lume magică, într-o lume de vis. El a aflat povestea împăratului fără urmaşi, însă, ca de fiecare dată, finalul rămânea necunoscut. N-a putut niciodată asculta în întregime un basm şi nici nu a putut să o întrebe despre sfârșitul acestuia pe bunica, de teamă că se va da de gol că a pierdut lupta cu somnul şi altă dată nu o să mai primească altul.
Curiozitatea copilului întrerupea de multe ori istorisirile bunicii, iar bătrâna, cu blândeţe şi răbdare, găsea răspunsurile potrivite, pe înţelesul micuţului. Întrebările şi răspunsurile nepotului accentuează însemnătatea vârstei inocente şi minunate a copilăriei: Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
„Bunica” evocă amintirea bătrânei încununate de blândețe și înțelepciune, într-un portret luminos, duios, decupat dintr-o lume de vrajă. Iar sentimentele, gândurile şi părerile copilului dau acel plus de vitalitate și farmec povestirii.
Limbajul simplu, presărat cu expresii şi cuvinte populare („cocon”, „drege” etc.) întregesc atmosfera unică, prin împletirea amintirilor din viața reală cu imaginarul și povestea.
Lectură plăcută!
