Titlu: Călătoriile lui Gulliver
Autor: Jonathan Swift
Editura: Rao
An apariţie: 2022
Număr de pagini: 384
Astăzi se împlinesc 348 de ani de la naşterea lui Jonathan Swift (1667 – 1745). Scriitorul de origine engleză s-a născut la Dublin, Irlanda, pe 30 noiembrie 1667, într-un loc şi într-un timp al disputelor. Vântul şi furtuna băteau către ţara insulară dinspre partea engleză şi erau întreţinute de firea dârză şi nesupusă a autohtonilor irlandezi. Cât despre englezi, precum tatăl scriitorului, un avocat, pe numele său Jonathan Swift, stabilit în Irlanda după Restauraţia Stuarţilor (1660), aceştia găseau în Irlanda fie un aliat fie un duşman de moarte, fie un tărâm al făgăduinţelor, fie unul al ambiţiilor politice nemăsurate. La toate se adăugau schismele între creştinii englezi, iar acestea bântuiau în Anglia precum fantoma aprigă a unui rege (Henric al VIII-lea) a cărui voinţă a pecetluit ruptura de biserica catolică şi a condus la consolidarea bisericii anglicane. Ecourile acestor interminabile răfuieli religioase străbăteau până în Irlanda şi scindau şi aici o nobilime predominant catolică.
Citind în prezent capodopera lui Jonathan Swift, „Călătoriile lui Gulliver ” (iniţial publicată fără numele autorului şi având titlul „Travels into Several Remote Nations of the World. In Four Parts. By Lemuel Gulliver, First a Surgeon, and then a Captain of Several Ships”/„Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii. În patru părţi. De Lemuel Gulliver, mai întâi chirurg apoi căpitan pe mai multe vase”) nu poţi să nu faci referire la istorie şi să nu intri minute bune într-o dispoziţie reflexivă dacă nu chiar autocritică.
Ghidat de moderaţie, raţiune, spirit de observaţie, cunoştinţe de matematică şi geografie, un modest personaj-narator, chirurg de corabie, Lemuel Gulliver, ne cucereşte cumva fără prea mari eforturi de la primele rânduri. Nu e nimic extraordinar în viaţa sa, nu avem nicidecum senzaţia unei întoarceri în timpuri de glorie, ci doar parte de o relatare de pe la 1699, când intervine cu adevărat o călătorie care va aduce ceva extraordinar.
Nici studiile de medicină pe care le începuse în Leyda (pare-se în Olanda), întrucâtva din raţiuni practice, „Acolo am studiat medicina vreme de doi ani şi şapte luni, ştiind cât de bine o să-mi prindă această ştiinţă în călătorii îndelungate”, nici căsătoria cu domnişoara Mary Burton, „a doua fiică a domnului Edmund Burton, negustor de ciorapi din strada Newgate”, care îi adusese şi o zestre de patru sute de lire, nu ne pregăteau pentru ce va urma.
Nereuşind să îşi asigure o clientelă considerabilă şi nefiind nici tipul de doctor care să apeleze la orice mijloc pentru a şi-o procura, este nevoit să accepte mai multe călătorii pe mare în Indiile de Est şi de Vest. Când nu era ocupat cu intervenţii chirurgicale citea din operele autorilor antici şi moderni şi observa oamenii din ţările în care acosta, firea şi obiceiurile lor, învăţându-le limba.
Cea mai importantă propunere a venit în cele din urmă, după o perioadă de neajunsuri, „din partea căpitanului William Prichard, proprietarul vasului Antelope, care urma să facă o călătorie în mările sudului. ”. A ridicat pânzele din portul Bristol, la 4 mai 1699.
O furtună abate corabia pornită spre Indiile de Est către coasta de nord-est a Ţării Van-Diemen (Tasmania), iar apoi vasul întâlneşte o stâncă. Ceaţa şi vântul puternic fac ca Antelope să fie izbită de zidul din piatră şi sfărâmată. Doctorul împreună cu alţi membri ai echipajului par a avea o şansă, reuşind să continue drumul într-o barcă. Totuşi nu durează mult şi barca este la rândul ei răsturnată, iar eroul continuă să se zbată între viaţă şi moarte. Înoată până ajunge istovit la ţărm, dar oboseala, căldura şi o jumătate de pintă de brandy consumată pe când se afla pe puntea vasului, îl trimit în adâncurile unui somn profund. Vreo nouă ore i-au luat până să revină în formă. Sau mai bine zis la realitatea unei lumi în formă miniaturală. Până în acest punct geografia ne este relativ cunoscută, deşi cu ceva actualizări de rigoare. De aici încolo geniul autorului ne trimite, pentru început – preţ de doi ani din viaţa doctorului − pe tărâmul unui univers fantastic.
Cartea este alcătuită din patru părţi, care descriu într-o manieră realistă patru călătorii: I – Călătoria în Liliput; II – Călătoria în Brobdingnag; III – Călătoria în Laputa, Balnibarbi, Luggnagg, Glubbdubdrib şi Japonia; IV – Călătoria în ţara Houyhnhnm-ilor.
Aceste patru călătorii sunt întrerupte de revenirile în Anglia ale doctorului şi de reluarea, pentru un răgaz de câteva luni, a treburilor domestice. Odată ce călătoria pe mare reîncepe, cu o altă corabie şi o altă destinaţie, bineînţeles, un alt naufragiu se petrece şi astfel avem parte de alte şi alte peripeţii care mai de care mai fantastice. Liantul ce leagă între ele cele patru bucăţi ale unei singure partituri alegorice este spiritul satiric al autorului. Acesta ne trimite mereu şi mereu cu gândul către viaţa reală. Este ca un fel de ghicitoare care sporeşte în dificultate pe măsură ce înaintezi în lectură.
Cartea este concepută ca un jurnal de călătorie, în care întâmplările sunt narate la persoana I. Lemuel Gulliver înşiră cititorului întocmai povestea călătoriilor pe care le-a făcut într-un răstimp de şaisprezece ani şi mai mult de şapte luni şi îl invită în intimitatea gândurile sale.
Din somnul celui dintâi naufragiu se trezeşte consternat. Nu visează, este prizonierul unor omuleţi de mărimea unui deget din împărăţia Liliput. Totul pare de jucărie, iar cele mai mari construcţii ale lor – un templu abandonat, de exemplu – îi poate servi drept locuinţă. O gâscă este cât o vrabie de-a noastră, iar o ciocârlie cât o muscă. El însuşi este Omul-Munte (în limba liliputanilor – Quinbus Flestrin), iar un ac este, bănuiţi desigur, invizibil pentru protagonist.
Totuşi pe cât de mici sunt locuitorii acestei ţări pe atât de remarcabili ne apar. Ingenioşi – pentru că reuşesc să-şi facă captiv un uriaş pe lângă ei, pe Gulliver, chiar dacă la prima vedere pare imposibil – hotărâţi şi abili, liliputanii merită toată atenţia. Şi Gulliver ne relatează într-un stil simplu, în detaliu, despre sistemul lor social, politic, despre educaţia, legile şi moravurile lor înainte şi după ce au fost corupte de „smintelile în care au căzut liliputanii”. Puteau dobândi funcţii înalte dansând pe o frânghie sau favoruri şi distincţii sărind peste beţe şi târându-se pe sub ele. Legile şi principiile lor au fost cândva cât se poate de juste: odinioară doar competenţa dublată de moralitate aducea funcţii înalte iar respectarea legilor atrăgea favoruri şi era răsplătită.
În politica externă erau neiertători, fiind implicaţi într-un război înverşunat cu o împărăţie vecină, Blefuscu, pe motiv că aceasta se amestecase în disputele interne ale liliputanilor. Omuleţii erau scindaţi în două tabere de o controversă insurmontabilă: ouăle trebuiau sparte, conform cu vechiul obicei, la capătul mai turtit sau, după cel recent instituit, la cel mai ascuţit?
Nici în politica internă liliputanii nu erau mai potoliţi, cele două partide Tramecksan şi Slamecksan având şi ele subiecte de sfadă: să poarte tocuri înalte care se potriveau cu prevederile vechii constituţii sau să fie reformaţi şi să poarte tocuri joase?
Gulliver s-a văzut silit să fie partizan cu una dintre facţiuni. În cele din urmă raţiunea, unicul guvernator, care potrivit personajului ar trebui să dicteze asupra acţiunilor umane, iese, cel puţin în cazul eroului nostru, triumfătoare şi îl ajută să părăsească această lume.
În relatările primei călătorii ghicim ţinta predilectă a satirei lui Jonathan Swift: situaţia complicată a celor două ţări între care a migrat mulţi ani. În Irlanda s-a născut şi şi-a desăvîrşit studiile de teologie, la Trinity College din Dublin (1682-1686). Anglia era pe de altă parte patria părinţilor săi, unde a reuşit să-şi ia masteratul − la Oxford – şi unde se familializase, ca tânăr secretar al unui fost demnitar, Sir William Temple, cu problemele politice şi literare ale vremii. De-a lungul vieţii, în acele timpuri de interminabile răsturnări sociale şi politice despre care aminteam la început, a fost nevoit să oscileze între a fi un Whig, adept al unor politici care reformau monarhia, sau un Tory, un conservator, apărator al bisericii anglicane, între a locui la Londra sau la Dublin. În 1713 devine preot paroh al Catedralei Saint Patrick din Dublin, dar creaţia sa de maturitate „Călătoriile lui Gulliver” vede lumina tiparului în Anglia, în 1726. Indiferent unde a trăit, asemeni personajului său, Jonathan Swift este mereu atent la tot ce se întâmplă în jurul său şi mereu gata să sancţioneze cu acelaşi talent satiric abaterile din societatea timpului său. Lucrarea „A Modest Proposal for Preventing the Children of Poor People in Ireland from Being Burden to their Parents„ („O propunere modestă pentru a feri pe copiii săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinții lor”, 1729) este o mărturie elocventă, în formă satirică, a stării critice de sărăcie a poporului irlandez.
Motivele ostilităţilor liliputanilor cu împărăţia vecină, care ne par puerile şi fără nicio noimă, trimit în derizoriu motivele care au pornit rivalităţile dintre Anglia şi Irlanda de pildă sau dintre Anglia şi Franţa Acestea se pierdeau în negura vremurilor şi consumaseră atâtea vieţi omeneşti şi resurse încât erau probabil de neînţeles pentru autor, un uriaş pe lângă contemporanii lui.
Dacă s-ar fi limitat la atât cartea nu ar mai fi prezentat însă interes în prezentul nostru ci doar pentru contemporanii săi, pe care scriitorul îi biciuieşte din vârful peniţei. Dar Swift are ideea genială de a trimite apoi personajul într-o ţară a uriaşilor, BROBDINGNAG, în care el era acum un simplu omuleţ, cât o figurină într-un ceasornic, vulnerabil la orice atingere. Un locuitor al ţării era cât o clopotniţă, iar Gulliver cât o insectă sau un splacnuck pe lângă acela.
Reprezentând o ciudăţenie despre care s-a dus repede vestea, ajunge de la mica sa dădacă, Glumdalclitch, fiica de nouă ani a unui fermier, cel care îl descoperise după al doilea naufragiu al său, la curtea regală a ţării, în capitala acesteia, Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Dintr-un animal de companie foarte valoros se transformă în favoritul reginei. Reuşeşte totuşi cu greu să convingă că merită mai multă consideraţie decât un animăluţ. Acest regat era condus după principii morale, nu doar pe hârtie ci şi în practică, deşi oamenii nu erau perfecţi: fermierul îl expusese prin toată ţara pentru a face rost de bani şi îl exploatase într-atât încât era să îşi piardă viaţa, dacă familia regală nu ar fi fost interesată de el.
În discuţiile cu regele acestei ţări, îi relatează despre lumea şi ţara din care a venit şi primeşte în schimb observaţiile juste, dar usturătoare ale monarhului, în care ca cititor am întrevăzut o replică a scriitorului la prima parte a cărţii. Dacă aceea a fost o sinteză a defectelor compatrioţilor săi, călătoria în Brobdingnag ne dezvăluie reversul, cum ar trebui să stea lucrurile.
„Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria ţării noastre din ultimul secol, susţinând că nu este altceva decât un şir de conspiraţii, răscoale, asasinate, masacre, revoluţii, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea zgârcenia, dezbinarea, făţărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea şi ambiţia.”
„[…]Din toate câte le-ai spus nu reiese deloc că ar fi nevoie de vreo virtute pentru a obţine un post de seamă la voi, şi încă şi mai puţin că oamenii ar fi înălţaţi în rang datorită virtuţilor lor, preoţii pentru cucernicia sau învăţătura lor, soldaţii pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru integritate, senatorii pentru dragostea de ţară, sfetnicii pentru înţelepciune. Cât despre tine, – continuă regele, – care ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în călătorii, tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe vicii ale compatrioţilor tăi. Dar judecând după spusele tale şi după răspunsurile pe care ţi le-am smuls cu multă caznă, nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulţi dintre semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziţi scârboşi, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe faţa pământului.”
A treia călătorie în LAPUTA, BALNIBARBI, GLUBBDUBDRIB, LUGGNAGG ŞI JAPONIA ne face să rămânem muţi de uimire şi să râdem mult. În Laputa suntem pe tărâmul unei curţi regale aflate pe o insula zburătoare, ai cărei locuitori distinşi nu sunt interesaţi decât de interminabile probleme de matematică, speculaţii, meditaţii şi note muzicale. Erau cu totul dedicaţi ştiinţei şi muzicii, dar lipsiţi de vigoare, spirit practic şi emoţii adevărate: „Dacă doresc, de pildă să laude frumuseţea unei femei sau a oricărui alt animal, o zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse şi alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei muzicale.”.
Soţiile lor îi dispreţuiesc, simţindu-se neglijate, iar supuşii de pe pământ, din Lagado, capitala ţării Balnibarbi, îi ascultă anevoie, mai mult de teamă (mişcările insulei putând acoperi soarele sau de pe insula plutitoare putea fi trimisă o ploaie de bolovani care să nimicească jos răzvrătiţii).
Ceva de aici s-a transmis însă într-un mod straniu şi a corupt societatea din Balnibarbi. Unor „pământeni” li s-a permis vizitarea insulei plutitoare, Laputa, de unde s-au întors dornici să schimbe lumea şi să reinventeze roata. Astfel casele trebuiau construite pornind de la acoperiş spre fundaţie, din castraveţi s-ar fi extras raze de soare, păienjenii ar fi preluat misiunea viermilor de mătase reuşind să producă fire gata colorate dacă mâncau muşte colorate, iar gheaţa s-ar fi prefăcut în praf de puşcă.
O altă experienţă care îi potoleşte lui Gulliver gândurile la presupusele avantaje ale nemuririi este întâlnirea cu luggnaggienii. Printre ei trăiesc nelimitat struldbrugii adică nemuritorii. Acei oameni erau obligaţi din cauza unui fel de boală rară să trăiască veşnic, dar nicidecum tineri şi fericiţi ci bătrâni, fără minte, arţăgoşi, într-un cuvânt respingători.
Cum totul e întors pe dos, vă las pe voi să aflaţi ce peripeţii are doctorul înainte de a ajunge în această ţară, când face o scurtă escală la Glubbdubdrib (în măsura în care ne-a putut tălmăci acest cuvânt, înseamna Insula Vrăjitorilor sau Magicienilor).
În această a treia parte scriitorul de fapt ne dezvăluie viziunea sa asupra ideilor vremii, cu care polemizează şi ne mărturiseşte convingerea sa în superioritatea realizărilor lumii antice asupra celor care revin autorilor moderni.
A patra parte răstoarnă cu totul orice previziune pe care o puteam face asupra finalului acestei cărţi. Este omul fiinţa cea mai înzestrată de pe pământ, cea care, aşa cum pretinde, este călăuzită de raţiune şi virtute? Căci acestea sunt, în viziunea scriitorului, atributele unei fiinţe superioare.
În ultima călătorie a lui Gulliver şi deci după ultimul său naufragiu, eroul păşeşte în ţara utopică a HOUYHNHNM-ILOR. Aici caii, nicidecum oamenii denumiţi cu dispreţ yahoo, reprezintă superlativele naturii. Credinţa nestrămutată a personajului în raţiunea umană este zguduită din temelii.
Şi totuşi ne lasă la final un gând bun, dându-ne ca temă de casă exerciţiul smereniei şi decenţei care ar putea să ne readucă, dacă nu pe calea cea bună, atunci cu picioarele pe pământ:
„De fapt, împăcarea mea cu seminţia yahoo-ilor n-ar fi chiar atât de anevoioasă, dacă ei s-ar mulţumi cu viciile şi smintelile cu care i-a hărăzit natura. Nu mă tulbur câtuşi de puţin când văd un avocat, un hoţ de buzunare, un colonel, un nebun, un lord, un cartofor, un politician, un codoş, un doctor, un corupător, un procuror, un trădător şi alţii asemenea lor; dar dacă văd că un boţ cu ochi, slut şi măcinat de boli, nu-şi mai încape în piele de îngâmfare, îmi ies din sărite; şi mi-e cu neputinţă să înţeleg cum de poate sălăşlui un asemenea viciu, într-un astfel de animal. Înţelepţii şi virtuoşii houyhnhnm-i, înzestraţi cu toate virtuţile care pot împodobi o fiinţă raţională, nu au niciun cuvânt în limba lor pentru acest păcat, după cum nu au cuvinte care să exprime nimic din ceea ce este rău, cu excepţia cuvintelor care zugrăvesc cusururile yahoo-ilor; dar printre acestea, ei nu au fost în stare să desluşească îngâmfarea, dovadă că ei nu cunosc firea omenească, aşa cum se manifestă ea în ţările unde domneşte acest animal. Eu însă, având mai multă experienţă, am descoperit unele urme de îngâmfare la yahoo-ii sălbatici. Houyhnhnm-ii care trăiesc călăuziţi de raţiune nu sunt mai mândri de însuşirile frumoase pe care le au, decât aş fi eu mândru pentru că nu-mi lipseşte un picior sau un braţ – lucru cu care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar făli, ba dimpotrivă s-ar simţi foarte nenorocit dacă nu le-ar avea. Stărui mai mult asupra acestor lucruri, din dorinţa de a-i face pe yahoo-ii englezi să nu-mi mai pară chiar atât de nesuferiţi când mă găsesc în tovărăşia lor. De aceea, îi rog fierbinte pe cei în firea cărora sălăşluieşte cât de cât acest păcat neghiob să nu cuteze să se arate în faţa ochilor mei.”.
