Titlul: Poezii
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr de pagini: 468
Sonetul – definiție, evoluție
Înainte de a trece la opera literară analizată astăzi, trebuie să trecem în revistă definiţia sonetului; această poezie are formă fixă alcătuită din 14 versuri, împărţite în două catrene (patru versuri) şi două terţine (trei versuri), ultimul vers având rolul de concluzie. În operele eminesciene găsim trei astfel de sonete, după modelul italian (rima îmbrăţişată, măsura de 11 silabe, ritm iambic); ele sunt intitulate fragmentar ţinând cont de primul vers: „Afara-i toamnă…”, „Sunt ani la mijloc…”, „Când însuşi glasul…” şi împleteşte perfecţiunea formală, de factură clasică cu fondul ideatic predilect romantic.
Cât despre locul de naștere al acestei forme de artă, care exprima atât de bine aspirația spre perfecțiune a creatorilor ei, se presupune că sonetul a fost inventat la curtea lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen, rege al Siciliei și împărat al Germaniei (1194-1250). Acesta avea un spirit novator, fiind considerat și primul om modern pe tron. El însuși a fost poet, creator al Școlii Siciliene (primul curent literar italian), un monarh învățat, care a încurajat evoluția științei. Pe vremea sa, curtea regală era locul de întâlnire al muzicienilor, poeților, povestitorilor, artiștilor, al sonatorilor și trovatorilor – trubadurilor din Provența (regiune din sudul-estul Fraței).
Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând „cântecel”. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. (ro.wikipedia.org)
Toscanul Guittone d’Arezzo (1235-1294) a impus regulile sonetului. Au compus sonete Dante Alighieri (1265-1321) și Guido Cavalcanti (c. 1250-1300), dar poetul reprezentativ pentru sonet este Francesco Petrarca (1304-1374). Această formă lirică s-a răspândit în lume. De-a lungul timpului i-a atras și pe alți scriitori cunoscuți din afara Italiei precum Clément Marot (1496-1544), William Shakespeare (1564-1616), John Milton (1608-1674).
Sonetele semnate de Mihai Eminescu
Sonetele semnate de Mihai Eminescu au văzut lumina tiparului în anul 1879, în revista „Convorbiri literare” fiind la bază meditaţii elegiace asupra iubirii iremediabil pierdute. „Afară-i toamnă…” împleteşte tristeţea umană având ca factor perturbator singurătatea cu aspectul deprimant al naturii, anticipând corespondenţele de tip simbolic. „Sunt ani la mijloc…” punctează trecerea timpului şi amintirea persoanei iubite.
Când însuşi glasul…
Sonetul la care m-am oprit, pentru a-l supune analizării, conţine semnificaţii profunde în legătură cu ruperea lanţului de iubire ideală.
Opera debutează cu un adverb de timp, când. Acesta împreună cu metafora glasul gândurilor, plasează cititorul către un moment favorabil al existenţei umane: realitatea se opreşte din existenţă, în timp ce liniştea eului liric este în amintiri. Dorinţa de reîntâlnire cu persoana iubită este accentuată de cele două interogaţii retorice: Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?/ puterea nopţii blând însenina-vei/ Cu ochii mari şi purtători de pace?.
În clipele de profundă meditaţie poetică, eul liric transmite iubitei chemarea, pentru a-şi face prezenţa în plan imaginativ, străbătând neguri reci şi luminând noaptea uitării. Ochii persoanei iubite sunt singurii în măsură să readucă în sufletul îndrăgostit liniştea de care are mare nevoie şi pe care o aşteaptă de mult timp. Formele inverse au menirea de a da discursului liric o notă arhaică, fiind rupt parcă dintr-un început de lume.
Amintirea iubitei înfruntă timpul neîndurător, numit metaforic umbra vremilor, ceea ce conduce la întâlnirea celor doi iubiţi. Eul liric şi-ar dori ca femeia iubită să vină imediat către el, să-i fie aproape dincolo de amintiri. Gerunziul venind accentuează o permanentizare a acţiunii exprimate de verb. Cei doi provin din lumi diferite, ea este rodul imaginaţiei, în timp ce el – geniul, cu existenţă reală, ceea ce duce la unica modalitate de întâlnire visul (ca-n vis, aşa vii!).
Prezența persoanei iubite, imaginare, are o mare putere de a părea reală, cu ajutorul căreia eul liric creează un scenariu al apropierii dintre cei doi, care să aibă la bază dovada de iubire ideală nu doar o iluzie: Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,/ A ta iubire c-un suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în braţe.
Ultimul vers enunţă concluzia finală Pe veci pierduto, veşnic adorato. Eternitatea iubirii dar şi a suferinţei este exprimată prin cei doi termeni Pe veci respectiv veşnic. Între cei doi îndrăgostiţi se interpune o barieră grea, de netrecut: dispariţia iubitei din realitatea bărbatului sau chiar moartea acesteia. Cu toate acestea, sentimentele nu mor, ele fiind la fel de puternice; iubirea devine sinonimă cu veşnicia, trecând peste orice obstacol. Lipsa ei din realitatea de zi cu zi este compensată de o prezenţă veşnică, nemuritoare în lumea sufletească a celor care o poartă.
Când însuși glasul…
Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii strângerii în braţe,
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
