Titlu: Nuvele (conține Cănuță, om sucit)
Autor: Ion Luca Caragiale
Editura: Cartex
An apariție: 2018
Număr pagini: 328
Arareori putem compara viaţa cuiva cu o farsă perfectă. Este cazul lui Cănuţă, om sucit, un renumit personaj din povestirile lui Ion Luca Caragiale.
Mamei sale nu „i-a venit sorocul”, cum se obişnuieşte să se spună despre momentul în care o femeie aduce pe lume un copil, ci i-a abătut să-l nască. Verbul a abate, folosit în context la trecut, înseamnă a (se) îndepărta de la o direcţie iniţială, (fig.) de la o normă fixată, de la o linie de conduită. (sursa: dexonline.ro)
Şi-ntr-adevăr băiatul care va fi botezat Cănuţă a venit pe lume în împrejurări forţate: era la postul mare/postul Paştelui, despre ziuă la lăsata secului (ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe postul).
Paştele cădea în acel an în iarnă de tot. Vremea rea şi un eveniment festiv de pe agenda moaşei, a făcut ca aceasta să întârzie, iar copilul să se grăbească. S-a născut când a vrut el şi fără martori şi asistenţi, de unul singur. Ne rămâne să calculăm când a fost conceput, dacă nu cumva o fi fost şi atunci vreo abatere de la vreo rânduială străveche.
La botez i-au dat un nume fără praznic în călindar: Radu, Răducanu, Cănuţă. Apoi când preotul satului a ajuns la a treia formulă din ritualul botezului, rostind, după ce l-a vârât a treia oară în cristelniţă „… ş-al Sfântului Duh!…” , copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, şi a scăpat în fundul cristelniţii.
Popa a declarat, după o aşa întâmplare nemaipomenită, că aşa copil sucit nu a mai văzut.
Rămase orfan, în grija bunicii, iar aceasta şi-a dorit să-i ofere educaţie, pentru a-şi putea croi băiatul un viitor. Dar copilul abia a reuşit să ajungă în clasa a patra. O succesiune de fapte greu de suportat pentru firea sa sucită, care punea la suflet lucruri lipsite de importanţă şi logică, l-a determinat să abandoneze învăţătura.
Proasta dispoziţie a învăţătorului a atras într-una din zile replica dură la neştiinţa elevului Cănuţă, la ora de istorie.
La întrebarea:
– Câţi domni a avut ţara românească?,
el a răspuns:
– Mulţi, domnule.
Cănuţă şi-a pus în minte să-i numere. Dar la următoarele materii, matematică şi geografie, el se pregătise cu lecţia de la istorie şi era gata să răspundă la câte feluri de numere complexe avem şi la câte râuri are Europa cu răspunsul de la istorie. Sau, eventual, cu răspunsul de la matematică la întrebarea de la geografie. Era mereu decalat. Aşa că a refuzat să mai meargă la şcoală.
Învăţarea unui meşteşug i-a pricinuit şi ea multe lacrimi şi multă pagubă unui băcan. Era la fel, mereu decalat faţă de cerinţe. Prima greşeală a făcut-o când i s-a dat în sarcină să ajungă la un muşteriu cu un coş mare cu mezeluri şi cu vreo douăzeci de sticle cu vin. Era polei pe traseu, doar pe Podul Mogoşoaii se aruncase cu cenuşă, iar el a vrut să scurteze drumul pe o ulicioară. Sticlele de vin au rămas fără conţinut, spărgându-se, iar băcanul s-a supărat straşnic. Dar în afara unei bătăi grozave, pe băiat nu l-a costat nimic.
În altă zi însă, când coşul era dimpotrivă uşurel, a fost trimis la alt muşteriu. A apucat pe calea corectă, cea lungă, dar sigură. Îşi învăţase lecţia din zilele trecute. Dar şi acum nu a picat pe calculele băcanului. Acesta a pierdut din pricina lui Cănuţă care a întârziat – de această dată, grijuliu nu a mai scurtat drumul – o clientă importantă, care dorea să-i fie transportate pe loc cumpărăturile acasă.
Cănuţă, aţi ghicit, a încasat o pereche de palme peste urechile degerate şi deşi nu se putea compara cu bătaia primită deunăzi, nu l-a mai răbdat inima şi s-a întors din nou supărat la bunica sa. Nici chip să se mai întoarcă la băcan.
Bătrâna şi-a amintit că împlinea în acea zi treisprezece ani şi nu l-a mai certat.
De atunci Cănuţă schimbă mulţi alţi stăpâni, pentru fleacuri. A intrat şi în politică, dar tot nepotrivit făcea alegerile: era de partea opoziţiei până în ajunul venirii ei la putere şi atunci i se năzărea din te miri ce să o părăsească. Trecea de partea guvernului chiar atunci când acesta ajungea în opoziţie.
S-a însurat şi apoi a divorţat de soţie nu pentru că îl înşela ci pentru că a uitat să-i gătească de Blagoviştenii (Buna Vestire) un crap la cuptor umplut cu stafide şi coconari.
Ajungem şi la final. Cănuţă moare prematur tot dintr-un moft. I-a cerut unui prieten cu împrumut o sumă mică de bani, iar acesta îl refuzase, deşi, la rândul lui, îl împrumutase în trecut pe acela cu o sumă mai mare. I-a venit un fel de necăciune şi până seara a murit.
Dar ştiţi cum e, viaţa l-a primit anevoie şi l-a răbdat cu greu, deci nici moartea nu a fost foarte uşor de convins să-l ia. Se pare că a fost îngropat pe degeaba. Nu murise de tot. La parastasul de şapte ani, l-au dezgropat şi l-au găsit sucit:
În loc să stea oasele lui Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa şi ţurloaiele erau pornite către grătarul coastelor.
Caragiale ne-a obişnuit cu personaje ridicole. Trăsăturile caricaturizate din comedii sunt aici împinse către grotesc şi absurd. Cănuţă nu se înscrie în nicio normă, nici măcar în răsturnarea ei, este cu totul aberant în decizii, lipsite de sens, cu o logică doar de el ştiută. Nonconformistul lui Caragiale este aşa, nu dintr-o sensibilitate exagerată, dintr-un viciu de vibraţie, ci mai degrabă de conformaţie sufletească, dintr-un moft, o toană. Autorul ne lămureşte:
Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară. Şi lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuţă? Paharul stă de faţă; sufletul lui Cănuţă sta ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt – dedea repede pe dinafară.
Pe mine m-a impresionat, mai mult decât orice, în această povestire, talentul prozatorului Caragiale, de a alege cuvinte cu o mare capacitate de sugestie. În şase pagini face rezumatul vieţii unui om şi schiţează acele date revelatoare pentru personalitatea şi destinul său.
Acum, la încheiere, să ne gândim bine, în ce situaţii procedăm asemeni lui Cănuţă şi să încercăm să reparăm ceea ce el, personajul etalon al omului care nu doar că nu înţelege nimic ci înţelege totul pe dos, nu putea.
