Titlul: Carrie
Autor: Stephen King
Editura: Nemira
Număr de pagini: 224
An apariţie: 2021
Stephen King (n. 21 septembrie 1947, Portland, statul Maine, SUA) este un scriitor american emblematic pentru literatura horror. În ciuda acestor evidenţe „înspăimântătoare”, datele biografice ale autorului romanului „Carrie” sunt doar… aparenţe contradictorii. Nu, Stephen King nu este cum s-ar putea crede un excentric prin excelenţă, genul care să colecţioneze cranii de tot felul în subsolul casei, ci mai degrabă un tip hipersensibil, cu o imaginaţie bogată, cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, o cunoaştere profundă a naturii umane, putere de analiză şi fineţe în sondarea psihologică. Iar primul său roman, publicat acum mai bine de patruzeci de ani, „Carrie”, subliniază toate aceste calităţi.
O preocupare timpurie şi constantă pentru lecturile din genul horror (încă de la vârsta de 13 ani), reflectată şi în cartea sa documentară „Danse Macabre” („Dans Macabru”), contrastează parcă cu specializarea sa profesională, de profesor de limba engleză, iar talentul său literar este de multe ori speculat pentru a câştiga un venit suplimentar (atunci când leafa de tânăr profesor nu-i ajungea). Am putea adăuga la lista de contradicţii şi faptul că scepticul Stephen King şi-a publicat mai întâi cărţile fără subiect horror sub pseudonimul Richard Bachman, urmărind din umbră reacţia cititorilor şi jucându-le câte o farsă pe roman publicat. Totuşi, după mine, toate aceste contraste dau farmec vocaţiei sale de scriitor.
Am putea concluziona mai degrabă că succesul său literar este urmarea unor împrejurări favorabile sau mai degrabă mai puţin favorabile, chiar a neajunsurilor de tot felul, într-o mare succesiune de întâmplări banale şi nesemnificative, dublate de multă muncă. Semnificativă a fost şi încurajarea soţiei, Tabitha, scriitoarea T. King (aceasta este responsabilă se pare pentru apariţia primului său roman, „Carrie,” pe care scriitorul îl azvârlise mai întâi la coş) dar şi a prietenilor, care au intervenit drastic, atunci când interesul pentru alcool devenise o evidenţă îngrijorătoare.
Munca asiduă şi dorinţa de a scrie, care cred că motivează continuu un scriitor autentic, indiferent de genul abordat, l-au evidenţiat şi pe Stephen King. Chiar dacă în anul 1999, pe când lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meșteșugului), a suferit un grav accident rutier, după mai multe intervenţii chirurgicale şi cu toate durerile atroce suportate, şi-a finalizat cartea. Şi deşi se resimţea încă în anul 2002, declarând că nu va mai scrie, Stephen King a mai scris alte cărţi şi a continuat să desfăşoare o activitate publicistică, colaborând la revista „Entertainment Weekly” şi adaptând seria „The Dark Tower” (Turnul Întunecat) pentru un serial de benzi desenate.
King a primit în 2003 medalia Fundației Naționale de Carte din SUA pentru o „Contribuție Excepțională la Literatura Americană.” A scris peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri şi a doborât recorduri de vânzări.
Dar controversele pot continua, iar de la imaginaţie la fapt nu este decât un pas.
Romanul „Carrie”‚ este cel care-i va aduce succesul. Este primul roman semnat de Stephen King publicat de editura Doubleday, care vinde ulterior drepturile de publicare ale ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari către New American Library. Certitudinea de care Stephen King avea nevoie se produce. Din acel moment se putea dedica scrisului şi putea trăi din ceea ce scria.
„Carrie” este încă o ficţiune impresionantă, nu doar prin calităţile metapsihice ale tinerei sale protagoniste, o adolescentă pe nume Carrie, ci printr-un stil, o scriitură inconfundabilă.
King are în portofoliu şi un roman „Rage”, pe care a fost nevoit să-l retragă din circulaţie, după mai mulţi ani de la publicare (1977), pentru a evita continuarea unui şir de tragedii şcolare, pe care s-ar părea că le-a inspirat.
În acest sens, nu aş recomanda nici volumul „Carrie” celor foarte tineri, adolescenţilor, chiar dacă ştiu că autorul este foarte gustat de aceştia. Aş preciza totuşi că după opina mea nu puterile telechinetice ale personajului puse în slujba unei răzbunări devastatoare ar trebui să fie de prim interes.
„Carrie” mi-a părut simbolul unui puternic strigăt de ajutor şi un avertisment care poate desfiinţa mulţi idoli ai civilizaţiei noastre, în care credem mult prea mult. Acesta face apel la empatie, la posibilitatea de a ne scoate dopurile bine îndesate în urechi şi de a ne da jos ochelarii de cal. În acest sens, telechinezia (capacitate a unor persoane de a deplasa obiecte fără să le atingă) devine o figură de stil, o metaforă, care intervine să înlăture cu puterea minţii machiajul perfect al unei lumi hidoase în esenţă.
Ar mai fi de semnalat şi urme de violenţă de limbaj, necesare însă pentru a conferi autenticitate personajelor sale. După aceste precizări, hai să ne apropiem mai mult de conţinutul cărţii.
Carrie
În noaptea de 27/28 mai 1979 (cartea a fost publicată în anul 1974), orăşelul american Chamberlain, statul Maine, a fost trecut prin flăcări, cartiere întregi aruncate în aer, iar o bună parte din el distrusă, redusă la stadiul de ruină. Incendiul a început la Liceul Centralizat Thomas Ewen, în sala de sport, unde avea loc Balul de Primăvară, o petrecere şcolară de absolvire.
Numărul morţilor a fost estimat la patru sute patruzeci de persoane, iar optsprezece oameni au fost daţi dispăruţi. Şaizeci şi şapte dintre morţi erau elevi absolvenţi. Cum a fost posibil? Ceea ce era dificil de confirmat de către autorităţi, era indiscutabil pentru martori: cauza era ascunsă în destinul tragic al Cariettei White, o elevă a liceului Ewen.
Faptele care conduc la dezastrul din ultimele pagini ale cărţii se petrec între locuinţa văduvei Margaret White şi liceul Ewen din oraşul Chamberlain.
Carrie White este personajul în jurul căruia gravitează întâmplările cu statornicia unei reacţii în lanţ apropiindu-se de masa critică.
Încă din clasa I era ţinta predilectă a răutăţilor copiilor. Cu unii dintre elevii liceului era colegă încă din primele clase şi trecuseră împreună prin Şcoala Elementară cu clasele V-VIII, Barker Street din Chamberlain.
În ciuda atâtor ani petrecuţi împreună între Carrie şi colegii săi nu se formaseră alte raporturi decât cele care se dezvoltă între osândiţi şi călăi, între spânzurat şi funie, între un lung şi chinuitor lanţ de farse, glume grosolane, situaţii înjositoare şi insulte, care o condamnau pe Carrie la a fi perpetua bătută-n cap.
Comportamentul său în viaţa socială, la nivelul vârstei sale, era total lipsit de pricepere, demnitate şi autocontrol.
De fapt, pierduse orice şansă de a se integra social atunci când, în prima zi de şcoală: îngenunchease înainte de gustare în bufetul şcolii pentru a-şi spune rugăciunea din Biblia pe care o purta cu ea.
Comportarea sa plină de evlavie nu a fost percepută decât ca un moment de nefericită şi neinspirată evoluţie pe scena publică dominată de carismă şi popularitate, atrăgând dispreţul şi râsetele celorlalţi. Din acel moment, Carrie White avea să fie stigmatizată, iar valul de dispreţ îi cuprindea inexplicabil încet încet pe toţi, chiar şi pe elevii de elită sau profesorii cu reputaţie, culminând cu un eveniment traumatizant pentru Carrie de dinaintea Balului de Primăvară.
Găsiseră în ea calul de bătaie, bătaie de joc, pe care o vor folosi pentru buna lor distracţie, de fiecare dată când li se ivea prilejul. Însă vulnerabilitatea exterioară a personajului ascundea o dramă interioară cu rădăcini profunde în viaţa familiei sale. Se născuse într-o familie pentru care tot ceea ce trecea dincolo de pragul casei sale era primejdios, bolnav, duşmănos.
Ca şi cum prudenţa în faţa ostilităţii celorlalţi atrage după sine şi mai multă ostilitate, Carrie era practic vizibil marcată social. Autoizolarea, carantina instituită de familia sa aveau la bază fundamentalismul religios al părinţilor pentru care venirea pe lume a micuţei Carrie era un rezultat al „Blestemului Împerecherii”. Nu şi-au dorit-o, iar mama sa mărturiseşte până la urmă că a intenţionat chiar să o ucidă, moartea soţului într-un accident de muncă, fiind de fapt o pedeapsă bine meritată pentru păcatul săvârşit de bărbat.
Totuşi lumea îşi vedea de treburile ei şi nimeni nu intervenise în treburile domestice ale familiei White: nici poliţia care o descoperise pe Margaret White într-o stare deplorabilă după naştere, în locuinţa proprie, nici foştii profesori ai femeii care se confruntaseră cu accentele ei de extremism religios încă de pe vremea când era elevă la şcoală, nici vecinii. Nimeni nu era dornic să-şi complice existenţa cu „un caz”, dar toată lumea îl detesta, iar fiica unor fanatici devenise ţinta celor mai groteşti scene chiar într-o instituţie de învăţământ.
După un „sângeros” episod din sala de sport faptele se precipită. Având concursul bine intenţionat al cuplului de elevi foarte populari Tommy Ross şi Susan (Sue) Snell şi al celui mai sinistru şi pus pe rele format din William (Billy) Nolan şi Christine (Chris) Hargensen, întâmplările se prăvălesc în hăul creat de Carrie pentru a prăbuşi în el sute de vieţi omeneşti ale căror singure învinuiri erau ipocrizia fără margini şi somnolenţa.
Romanul „Carrie” este indubitabil un bestseller de groază, dar rezumând astfel am minimaliza meritul unui scriitor de mare forţă expresivă. Modul în care este construit romanul este în sine captivant. Scriitorul poate glisa cu uşurinţă de la stilul jurnalistic sec, comunicând rapoartele autorităţilor privind cazul, la cel din literatura ştiinţifică – extrase din studii privind cazul Carrie – la cel confesiv, subiectiv, al mărturiilor.
Sunt mai multe voci care relatează din exterior despre caz, în stiluri diferite, iar acestea se amestecă cu limbajul emoţiilor, propriu fiecăruia dintre personajele cărţii, cu senzaţiile şi trăirile lor, ca şi cum, cititorul este aruncat în spaţiu şi timp ca să confrunte pe pielea lui, simultan cu protagoniştii, cele relatate despre caz.
Iureşul emoţional la plonjarea în paginile cărţii îţi taie răsuflarea, iar anumite aspecte sunt surprinse în subtext.
Şi tot nu putea să-i intre-n cap (oraşul meu toate astea se-ntâmplă-n oraşul meu)
că toate astea se-ntâmplau în Chamberlain, în Chamberlain, pentru numele lui Dumnezeu, acolo unde el bea ceai de gheaţă pe veranda însorită a mamei lui şi arbitra PAL baschet şi trăgea un ultim raid pe Drumul 6 pe lângă „The Cavalier” înainte de a se-ntoarce la 2.30 în fiecare dimineaţă. Oraşul lui ardea.
Se ruga şi nu primea niciun răspuns. Acolo nu era nimeni – sau, dacă era, acel Cineva/Ceva se ascundea dinaintea ei. Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ea, şi de ce nu? Oroarea asta era în egală măsură opera Lui ca şi a ei. Şi astfel părăsi biserica, o părăsi ca să se ducă acasă, s-o găsească pe Momma şi să desăvârşească distrugerea.
Între atâtea puncte de vedere vagi şi uneori contradictorii asupra cazului Carrie White scriitorul se retrage în umbră, doar cuvintele sale dau viaţă personajelor şi formează imaginea în detaliu a unui coşmar care evoluează lent. Cititorul este lăsat de unul singur să aprecieze.
Pentru mine, impresia a fost că direcţia investigării unei adolescente cu capacităţi telechinetice ar fi mai puţin importantă. Ceea ce am reţinut a fost cruzimea cu care a fost de la început până la final tratată, în toţi cei şaptesprezece ani ai săi, Carrie: de mama sa care o pedepsea crunt, iraţional, de societatea care o persecuta necontenit şi la fel de iraţional. Oare când şi unde a fost comisă, în tot regretabilul ei caz, adevarata crimă, iar aceasta a avut oare o bază ieşită din comun?
